Dacă pleci cu două secunde din ceva, ești câștigat. Sunt atâtea calupuri de chestii, în viață, din care nu rămâi cu două secunde pentru totdeauna. La asta mă gândesc ieșind de la unul din momentele în care cei 50 de ani de când s-a tăiat panglica la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” din Timișoara își găsesc sărbătorirea. De la un film. Pentru că managerul spitalului, prof. dr. Dorel Săndesc, a gândit o aniversare mai altfel.
Mai știți cum era când mergeai la nunțile de mai demult (adică nu cu plicul) și voiai să duci un dar, să fie și fain, să fie și util? Cam așa e și acum. S-ar fi putut ține discursuri, bea niște șămpănii, și se raporta că s-a bifat aniversarea. Dar rămâne ceva după un… ,,CINEMAVINDEK”, adică un program de filme de artă la Spitalul Județean Timișoara. „Cine mă vindecă?” (Pe mine k-ul ăla mă deranjează, da no…) Medicul, desigur. Dar, de e să aleg, prefer un medic cult, care știe și artă, care cântă la un instrument, care scrie fără greșeli de gramatică. (Și dă brânză, lapte, puf și ouă – ar continua un hâtru). Pe bune, nu e așa de greu să bifăm nostalgii legate de cultura medicului din trecut. Județeanul a început să o facă.
Primim invitația asta: „Agenda culturală dedicată aniversării a 50 de ani de la înființarea Spitalului nostru continuă. Vă așteptăm cu drag marți 29 octombrie 2024, la ora 18:00, la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” Timișoara în Amfiteatrul B, să celebrăm jubileul unui program cu adevărat special: Cinema de Artă! Într-o lume dominată de filme comerciale, acest program aduce în prim-plan un gen rar, dar esențial – un tribut adus artei cinematografice pure. Veniți să descoperiți și să sărbătoriți alături de noi frumusețea cinematografiei adevărate, o experiență culturală unică!”
Așa că ne instalăm frumos în Amfiteatrul Be, să vedem… cum freamătă medicul tânăr la procesul de culturalizare.
Filmul e „Extaz”, din 1933, e cu Hedy Lamarr, și, pentru prima jumătate, simt un plictis imens și secret acru în gură de iritare. Cadrele sunt (firesc) gândite după o altă modă, trenează, muzica obosește și irită. DAR de pe la mijloc povestea începe să se lege, să îți ridice întrebări, și… un produs cultural nu se numără doar pentru capacitatea sa de a te face să te simți bine, ci, ca un ierbar al celor apuse, îți și arată ceva despre cum se gândea filmul mai demult, despre obiecte pe care azi nu le mai folosim sau chiar nu le mai cunoaștem, și despre interactiuni sociale care, azi, s-au schimbat major.
Dacă, în prima jumătate a timpului, lângă mine mulți foiesc din mobile, căutând pe ascuns ceva cu un ritm mai alert și mai puțin plictisitor, de la jumătate încolo mobilele se sting, șoaptele se așază și toți devin (în fapt, devenim) mai atenți. Avem, finalmente, un conflict, o gradație în fața ochilor.
Clasicul triunghi în care lumea se iubește-urăște-disprețuiește, doar că acum nu e încă timpul să-ți schimbi statusul pe Facebook, ca răzbunare, de te deranjează ceva. Și tinerii medici de lângă mine, studenți, rezidenți, ce-or mai fi, învață, ca la „Lecția de anatolie a doctorului Tulp”, de Rembrandt, care sunt straturile trecute ale unor lucruri importante și azi. Și chiar îi spun lui Dodo Săndesc, la plecare, pentru că noi suntem cei care stingem lumina, cum am făcut și un mic interviu, după: „Știi, e ca atunci când, pentru a înțelege anestezia actuală, înveți despre metodele de anestezie anterioare, din istorie”. Îmi dă dreptate și spune: „Știi că eu chiar am făcut un simpozion de istorie a anesteziei?” E util. E util să știi, să înțelegi și lucrurile care nu se mai folosesc. E util și plictisul inițial. Ca să știi ce era interesant și important mai demult. Ca să realizezi ce s-a schimbat.
S-au mai schimbat chestii. Cred că toți știm, ca orice om așezat, tz portaluri încadrabile la „porno”, nevirusate, gata oricând să-ți ofere ceva de durata dorită, cu actorii porno doriți, cu acțiunea dorită, în funcție de cuvintele-cheie oferite, cu număr de participanți „la trafic” dorit – ca să citez din Arghezi, „Așa este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în câte câți vrei./ Arde-l-ar focul.” Doar că… asta e acum. Istoric, e absolut interesant de cugetat de ce fras a deranjat filmul acesta, cum nu arată decât puțin niște sâni. Și totuși, el a fost interzis în niște țări. De ce? Pentru că prezintă, deși doar prin sugestii, un… orgasm. Hă, hă – am zice acum. Și totuși, ce știm despre pudibonderia din spate?
Așa că, trăgând linia, dincolo de „capcana” primei părți, cadoul Județeanului (de parcă respactiva clădire s-ar fi ridicat din temelii și s-ar fi pus la dat daruri…) pentru tinerii ei, e fain: o șaorma cu de toate – ca să revenim în epocă. Pentru că înveți, pentru că înțelegi o felie de trecut. Și pentru că îți pui (și pui altora) întrebări, așa. Și devii mai bine și mai adânc ancorat în prezent.
După re-aprinderea luminii constați că tinerii sunt, cei mai mulți, încă în sală. Nu știu dacă au fost aduși cu arcanul, dacă au stat după program sau școală sau s-au strecurat de la tura a doua din spital, dar puteau pleca, după ce s-a stins lumina. Dar cel mai mulți n-au plecat. Așadar… experiment reușit.
Și, dincolo de ei, o mână de „veterani” din ‘telectualitatea orașului, și niște foști profesori de-ai mei de la Jurnalistică, de la UVT, care, după ce că sunt cei care își schimbă mingi cel mai mult, la discuțiile în plen de după film (pentru că tinerii nu prea pun întrebări), mai rămân și pentru o cleveteală mică în grup organizat, lângă pupitrele din față, ca la o veritabilă întâlnire a Druckeriei. Când se gată și asta, bag o mică discuție înregistrată cu Săndesc. Așa, de drag.
– În ultimii ani am văzut că UMF-ul oferă cursuri studenților la medicină care le vorbesc despre empatie, sensibilitate, literatură, creație, spectacol. Se insistă pe formarea unui medic care să nu fie doar cel cu parafă, ci să știe și ceva artă. Văd că tu în continuare încerci chestia asta. Este aniversarea de 50 de ani de la deschiderea Spitalului Județean. Cum ai gândit proiectul ăsta, ce vrei să oferi?
– A fost ceva absolut firesc, mi se pare. O facem cu plăcere, din curiozitate. Era imposibil să nu marcăm un asemenea jubileu.
– Cred că e prima dată după foarte multă vreme când aud cuvântul jubileu folosit așa cum trebuie – adică aniversare de 50 de ani.
– Da! Mă bucur că și la Universitate există oameni care au aceste inițiative. Dincolo de faptul că voiam să o facem pur și simplu, fără nici un fel de scop, să ne bucurăm – și ne place să ne bucurăm – când muncim, muncim, când ne bucurăm, ne bucurăm…
– …și tu ești proverbial pentru bucuria de după caravanele pe care le faci (unde mă iei și pe mine), ceea ce ajută la coeziunea echipei de voluntari!
– Da – în toate. Dincolo de asta, sigur, îmi doresc ca să păstrăm valența asta culturală, artistică a profesiei noastre, caracteristică ei, și pe care n-aș vrea să o pierdem, și dacă o pierdem, nu sunt de vină tinerii, noua generație – suntem de vină noi, că nu reușim să transmitem, pentru că ei sunt expuși riscului de a li se atrofia, bombardați de comercial, în general. În orice formă.
Ei sunt sufocați de entertainment comercial și superficial, și nu mai au acces la forme reale de cultură și de artă. Și atunci vrem să venim spre ei. De asta am făcut și rock-ul simfonic (N.n.: acum o lună), cum rock-ul în sine atrage, și au văzut și ce înseamnă dimensiunea simfonică.
Avem expoziție de sculpturi. O să avem expoziție de pictură. O să avem eveniment simfonic combinat cu o prezentare medicală, pe tema Beethoven – genius in a world of silence, evoluția bolii, a surdității, și evoluția operei. Vom face o conferință cu cel mai mare expert mondial (sunt mai mult ca sigur), profesorul Papană, despre instrumente muzicale vechi, din toată lumea.
Și această idee a venit și ea spontan, în discuțiile cu prietenul meu Doru Botoiu, care este efectiv un expert, un autodidact, din pasiune, care cunoaște extraordinar de mult în domeniul cinematografiei, și am zis să scoatem la iveală această parte artistică a cinematografiei, sufocată de rețelele pe care găsești aproape în exclusivitate doar filme superficiale, comerciale, filme noi – să arătăm că, de fapt, valoarea nu ține de anii puțini. Dimpotrivă.
Și mi-ar plăcea să-i contaminez, pentru că, pregătind acest eveniment, care va fi întins pe o durată lungă, la două săptămâni câte o proiecție, marți la ora 18, la amfiteatrul B al Spitalului Județean, pregătindu-l, mi-am adus aminte cu nostalgie de vremea când eram student la Cluj și veneau caravanele cinematografice cu filme de artă. Umblau prin centrele universitare. Ne băteam, rupeam ușile la Casa de Cultură a Studenților, să intrăm, să prindem un loc. Și țin minte că, cu un prieten, ca să văd toate filmele, ne ascundeam, ne înfășuram în cortina scenei de la Casa de Cultură, care era trasă, și ne înfășuram în ea, între filme, ca să nu ne descopere paza de acolo și să ne dea afară, pentru că nu puteai să cumperi bilete la toate…
– Excelentă imagine!
– Da! De acolo ieșeam când se stingeau luminile și începea filmul, și vedeam… Zile întregi am stat acolo ascunși, în cortina asta, și pentru că am descoperit ce fantastică formă de artă este cinematografia. Ce complexă! La câte face apel.
Și aș dori foarte mult să prindă și la tineri. Pentru că le va face doar bine în mod evident. Vreau să îți spun că ne gândim foarte serios să prezentăm și ecranizări după opere celebre. Și cumva să o combinăm cu anunțarea lor din timp, astfel ca oamenii să apuce că recitească sau să citească o operă literară, și apoi să vină să vadă filmul, să discutăm. Un program cât mai interactiv. Și ne bucurăm foarte mult că începutul, iată, a fost pozitiv. Au fost foarte mulți oameni, amfiteatrul B a fost aproape plin, și a fost interactiv.
– Și au fost oameni și din cetate, nu doar din spital.
– Da, mulți au fost, cum ai văzut, au fost jurnaliști, artiști, oameni de cultură.
– Hai să spunem… boema orașului.
– Da, da! O reprezentare deosebită, și credem că ea va crește, și a fost foarte interactiv. Desigur că aceste personalități culturale au dominat puțin discuția, și data viitoare aș vrea să-i stimulez un pic și pe tineri să vorbească. Pentru că, la final, cineva spunea justificat: mie îmi era frică c-o să mă plictisesc. Dar nu m-am plictisit deloc, a fost deosebit. Eram atâta de curios oare colegele tale tinere, colegii tăi tineri cum au perceput ei filmul? Și într-adevăr și eu sunt curios dar o să aflu în zilele care urmează, din feedback-ul lor. Deci este un început bun, Cinemăvindek, și vrem să mergem înainte.
*
Plecăm din Județean, e deja întuneric (hm, poate un „Dracula”, din 1931, cu Bela Lugosi, ar fi binevenit, pe viitor), mă gândesc la o jucărie de demult, ce-mi pare acum aberantă, un animal din bucăți de lemn sau de plastic, ce stă tensionat, în picioare pe un postament, de apeși pe un buton de la baza postamentului, elasticul ce ține bucățelele le permite acestora să cadă. Mă întreb, cu mintea de acum, de ce ar fi interesantă chestia aia pentru cineva, după ce ai trecut de prima apăsare. Tot așa cum mă întrebam, în timpul filmului, de ce sunt cadrele acelea alese așa de lungi. Dar mintea omului se schimbă, nu doar între copilărie și maturitate, ci și între epoci diferite. Și, ca să ne bucurăm că am ajuns cei de acum, trebuie să știm la ce ne raportăm.
Și, din filmul acesta, din care am învățat, da, ceva, rămân și cu o imagine. Ciudată, bizară dar posibilă. Și extrem de sugestivă. Nu explic locul metaforei în întreg filmul, spun doar că un tip își înalță mâna și lipește o floare pe o hârtie de muște care atârnă de sus. Știu clar că e o imagine pe care o voi păstra. Și mă simt câștigată. O imagine care nu va muri în mine. Primită cadou într-un spital care se luptă cu „murirea”, de 50 de ani.
Ramona Băluțescu
