Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Arad, strânge scriitori din vestul țării, în primul rând din Arad și Oradea, dar și din Timișoara, Brașov și altele. Azi e ziua lui Petre Don, coleg al meu de filială, care a crescut, în timp, spre multe din cele ale scrisului – e gazetar, poet, prozator, critic – și chiar și tată de poet, ca să le completeze pe celelalte. I se adaugă, la toate astea, și titlul de „om bun” – care, deși în aparență simplu, neaurit, nu mai e un titlu care s-ar putea da cu ușurință oricui. Azi, omul bun face 70 de ani.
M-am gândit cum să marchez treaba asta și, pentru că aveam consemnat un fragment de discuție din toamna trecută, realizat la și despre Săvârșin, și anume având Festivalul Național de Literatură Dorel Sibii ca fundal, am considerat că e util a fi folosit acum. Mai ales că la ediția din ultimul septembrie am fost alături de colegul nostru, acolo, la lansarea volumului său „Povestiri din Cotidian”, apărut la Editura Gutenberg Univers, din Arad, în 2020. Pentru că stropii de frumusețe, înduioșare, rost jurnalistic, strânși și publicați în ziar, se pierd repede – așa, însă, vor ieși din tagma „vieților de o zi”.
– Petre, am trecut amândoi prin a ne strânge materiale de presă în cărți. La „de ce?” s-ar putea să nu fie foarte greu de intuit răspunsul. Spune-mi, însă, te rog, cum arată cea mai frumoasă imagine a ta legat de cel/cea care îți va deschide cartea? Cum îl vezi tu pe acel cititor și ce îți dorești cel mai mult să se întâmple, după ce va citi cartea ta?
– Întotdeauna când am scris la o rubrică de opinii, prin cotidianele pe la care am trecut, am încercat să ies din tiparele obișnuite ale banalului. Am folosit la greu stilul colocvial, îmbinam ficțiunea literară cu realitatea imediată, nu de puține ori cititorul intrând în dilemă privind veridicitatea celor narate. Ceva „între vis și viață“ ca să-l citez pe unul, Delavracea. Și uite-așa m-a remarcat o scriitoare și jurnalistă, Carmen Neamțu, profesoară la Jurnalism, care, într-o carte a sa despre stilul și limbajul presei arădene, a remarcat că stilul colocvial mi-e propriu, caracterizându-mă.
Au trecut anii, iar, în paralel cu cărțile de literatură publicate, continuam să scriu la rubrici de opinii. Apoi, mai acum doi-trei ani, am socotit că e vremea să mă opresc, parcă metafora tânjea după odihnă, scrisul cotidian mă obosea, parcă nu mă mai satisfăceau atât de mult verbele, epitetele și comparațiile. Și am hotărât: Noa, ho, mai lasă și pe alții.
Acum vreo doi-trei ani, la o manifestare literară la Șiria, criticul literar Cornel Ungureanu m-a luat deoparte și mi-a zis: Petre Don, de ce nu publici tu și proză scurtă, pe lângă poezie, te prinde, o faci bine (bănuiesc că mi-a citit câteva texte din AGORA). Am stat pe gânduri, apoi n-am mai stat pe ele. M-am hotărât să-mi selectez cele publicate, să le adaptez pentru o carte. Am tot amânat. Apoi a venit Pandemia. Din motive personal-familiale m-am autoexilat timp de 65 de zile. În prima săptămână n-am făcut nimic, decât că ieșeam o dată la trei zile pentru aprovizionare, și urmăream atent cum îmi crește barba. Apoi mi-am adus aminte de cartea din cotidiane. Am selectat, am adăugat unele povestiri noi. Întâmplări reale, le-am narat literar. Le-am pigmentat cu pilde celebre sau mai puțin celebre. Personajelor reale le-am pus în cârcă fapte și vorbe imaginare, dar care puteau fi reale. Cum zic, ceva între vis și viață.
Îmi închipui cititorul cărții mele intrând profund în dilemă după parcurgerea volumului „Povestiri din Cotidian“: Petre Don este ateu, sau este habotnic? Este sentimental sau miștocar? Autorul e sigur întreg la cap, sau are probleme psihice? Este sarcastic sau este patetic? Cum este cu adevărat autorul acestei cărți?
Mi-ar face plăcere ca aceluiași cititor, pe parcursul parcurgerii cărții mele, să-i cadă o lacrimă de duioșie, să i se așeze pe față un rictus fioros și să-l săgeteze la inimă durerea Lumii. Așa îmi închipui eu că reacționează cititorul la parcurgerea cărții mele. Sau așa aș dori să reacționeze…
– Ai fost de multe ori la Festivalul Național de Literatură Dorel Sibii, de la Săvârșin – ne vei spune tu de câte ori. Care e rețeta de succes pentru ca un festival de literatură dintr-o comună nu chiar la o aruncătură de băț de un municipiu reședință de județ să treacă de primele ediții? De ce mergi tu la Săvârșin, toamnele? Ce te atrage acolo?
– Festivalul Național de Literatură „Dorel Sibii“ Săvârșin a ajuns la a XXII-a ediție. Dintre aceste ediții, eu am participat la vreo cincisprezece. Sincer, poate lumea se întreabă cum de a rezistat atât de mult un festival cu un asemenea profil cultural, fără să-și piardă din prospețime, din interes, ba, din contră, prestigiul crescându-i de la un an la altul.
În primul rând, cred că acest festival rezistă de atâta amar de vreme datorită împrejurărilor că are loc într-o comună așezată geografic într-o zonă mirifică, cu etnofolclor de mare prospețime, că are încorporat pe teritoriul ei Castelul Regal Săvârșin și, absolut deloc în ultimul rând, comuna este condusă de ani de zile de niște oameni extraordinari, care iubesc limba și literatura română.
Iar faptul că scriitorul Dorel Sibii este un om care s-a născut în cătunul Hălăliș, comuna Săvârșin, nu face decât să cimenteze credința că omul sfințește locul. Nu e mai puțin adevărat că un aport esențial în perpetuarea și menținerea acestui festival la standarde naționale și chiar internaționale, îl are și Filiala Arad a Uniunii Scriitorilor din România, care, sprijinită de Centrul Cultural Județean Arad, face din acest festival o mândrie locală un brand al acestei părți de România.
Sunt câteva din calitățile care țin acest festival în viață de, iată, 22 de ani. Iar ca o dovadă că festivalul de literatură de la Săvârșin e pe mâini bune, remarcăm că pandemia cruntă, care a paralizat deja multe instituții și manifestări de cultură, în fața acestui festival de la Săvârșin n-a avut nici o șansă.
Festivalul Național de Literatură „Dorel Sibii“ Săvârșin continuă anul viitor, cu ediția a XXIII-a, la aceeași calitate valorică și organizatorică! Sunt sigur, jur pe veșnicia limbii române!
Așa a fost și e la Săvârșin, și sperăm că va fi, și mai departe, un loc în care să ne regăsim cu drag. Până atunci, îmi aduc aminte că acum trei ani, la Szeged, mi-am spus că sigur va veni momentul să folosesc fotografia pe care am făcut-o atunci pe malul Mureșului, unuia dintre monumentele care m-au fascinat în orașul vecin, din Ungaria – monumentul efemeridelor. A venit acel moment, de ziua lui Petre Don. Am intrat în Uniunea Scriitorilor în același moment cu el, precum și cu Florin Ardelean, Juhász Béla și Ion Oprișor. În 2017. Întâmplarea face că pentru toți colegii mei „de generație” am o simpatie deosebită. Dar azi e doar ziua ta, Petre Don, așa că azi te felicităm pe tine pentru cei 70 de ani pe care îi împlinești – omul care oprește efemeridele, prin publicistica sa. La mai mulți!
Ramona Băluțescu
