Episcopul greco-catolic de Oradea, Prea Sfinția Sa Virgil Bercea, a rotunjit, duminica ce a trecut (în 8 septembrie) 30 de ani de episcopat, intrând în cel cu numărul 31.
Date de CV găsiți pe Wikipedia, cu foarte puțin efort, sau la cei care nu au altceva a scrie. Ce cred că e mai interesant de adus, la moment aniversar, când omagiile firești și obligatorii s-au așezat deja, e mai degrabă căldura unei note personale. După peste trei decenii de meserie, făcută greu, scrâșnit, și cu multe meandre absolut năucitoare, la amândoi, dintre care jumătate din timpul ăsta ne-a fost comun, îmi permit să vorbesc liniștit despre prieteniile cu oamenii cu măriri, nu ca fală, ci ca recunoștință în fața sorții, pentru prilejuri de creștere. Reciprocă.
În vara aceea, din 1994, un preot greco-catolic devenea episcop. Și un jurnalist timișorean încerca să nu-și lase dinții la război, în Bosnia, pentru că alesese să scrie despre ce conta cu adevărat. Probe de foc. Greul abia începea.
Cândva, pe firul acesta, ne-am intersectat, cu PSS Virgil Bercea, prin natura meseriilor noastre, grație (și am ales cuvântul cu grijă) mitropolitului ortodox de pie memorie Nicolae Corneanu, de la plecarea căruia se împlinesc, peste două săptămâni, 10 ani.
Am ales 30 + 1 fotografii, din zecile de mii făcute în lumea greco-catolicilor, și din miile cu Eparhia de Oradea și cu episcopul Virgil Bercea, oficiale și personale, din bine și din rău, pentru a marca aniversarea. Una aparte e din ziua aceea, când părintele Corneanu a intrat pentru ultima oară în universitatea mea, la Timișoara, alături de ierarhii și preoții greco-catolici, acum 16 ani.
Tot atunci am realizat portrete ale ierarhilor Alexandru Mesian și Virgil Bercea, cum știam că voi avea nevoie de ele pentru un material care a făcut carieră în epocă, vorbind despre un ecumenism asumat, înțeles în Banat, dar necesar să fie apărat dincolo de noi: „Cine sunt ierarhii eretici din România anului 2008?”, din Timpolis. E un prilej să amintesc că și blândul episcop Mesian, al Lugojului, de care ne-am despărțit acum un an și jumătate, a fost consacrat episcop tot acum 30 de ani.
Au urmat ani de colaborare, cu episcopul Virgil Bercea, la început cu certuri fastuoase și cu împăcări tacite, cum din întâlnirea firilor noastre ieșeau scântei, și nu aveam răbdarea etichetei din „Pe stăpânul și arhiereul nostru”. În timp, viața ne-a servit lecții despre ce contează cu adevărat, din care ne-am strunjit firile, asumându-ne lecțiile, și am ajuns la încredere, și prietenie, și tras la căruță umăr la umăr. Fiindcă, în fapt, conta mai mult ce ne mâna în luptă – iar lucrul acela era comun, onest și bun.
Am fost aproape la sfințiri de noi biserici greco-catolice, în momentele de ceremonie sau de relaș.
Am învățat, încet-încet, tipicul, prinzând simbolistica lucrurilor, și ce înseamnă ele, ca atunci când… Împăratul Măririi a bătut la o poartă din Carei.
Pe dedesuptul și deasupra celor care se întâmplau, și care-și cereau intrarea în istorie și prin ochiul fotografului.
În locuri străine, și de departe, și nu întotdeauna pe tihnă sau pe pace…
Sau în casa mamei episcopului, din Habic, aproape de biserica lor, furată, de parastas, lângă fotografiile de demult.
Alături de prieteni adevărați, care au fost aproape și în bucurii, și în momentele grele, mereu.
Dar și lângă Iude. Bine, la capitolul ăsta aș avea ceva mai multe de spus, dar știu că nu ar socoti ca potrivit momentul…
Nu știu de am învățat în același ritm că valoarea oamenilor nu este dată de rangul social până la care le-a îngăduit viața, unora, să se cocoațe…
…ci de noblețea sufletului și de sacrificiile făcute pentru cauzele comune.
Că este loc atât de a învăța ceva și de la cei cunoscuți de toată lumea…
…și de la cei al căror nume nu-l știe mai nimeni, care-și târăsc viața de pe o zi pe alta și care apreciază fiecare strop de bine. Aici era o zi atâta de neagră, și totuși episcopul a mai găsit loc și pentru un delicat ajutor, altuia, care cerșea…
Cei care sunt cei ce au cu adevărat nevoie să fie slujiți de cei ce își permit să împartă din prea plinul lor.
Și întru ajutorul cărora l-am întovărășit pe episcop chiar atunci când, văzând că vreau să pozez, îmi spunea, ca în acel Crăciun de acum 10 ani, de la cantina persoanelor fără posibilități, „nu vreau bâlci”. Dar „bâlciul” făcea parte din istorie, din a rămâne ceva și din clipa de atunci, care conta. (Apropo, am jinduit și eu la sarmalele alea, dar, ca întotdeauna, nu a mai fost timp).
Cum contau și ceremoniile mari, de întronizări de episcopi, în Italia, la Roma…
…sau mult mai aproape de noi, în țară, punând cărămizi la temelia ridicării unor noi episcopi greco-catolici, care, mai apoi, nu mereu l-au răsplătit cu încredere sau colegialitate, atunci când ar fi contat.
Pentru că au venit momente grele, în care episcopul a fost acuzat pe nedrept. Și ani de așteptare frustrată pentru cei care, totuși, știau ce e adevărat și ce nu, pe marginea unui proces în care niște procurori au fost lăsați să-și spele și ridice numele implicând pe nedrept măriri. Am și eu, mereu, cu mine, procesul acela, ca pe un mărțișor negru – nu-mi mai aud pașii, cum mi-am pierdut, atunci, o parte din auz. Lucrurile astea nu trec cu „scuze, am greșit, sunteți achitat” – care a venit mai târziu, în instanță. Iar ăsta e răul cel mai mic de atunci.
Cumplite răsuciri ale sorții. Cu trădări și resemnări. Bonus, în rău, dincolo de proces, incendiul la palatul episcopal, apoi boala, unde medici orădeni aproape l-au omorât (nu veniți cu texte, că știu ce spun), și a reușit să fie salvat în Italia. Plecări. Reveniri. Plecări. Reveniri.
Și plecările și revenirile mai mărunte, dar, uneori, extrem de incomode, ale celor din jur. Nenorocitul de tren de la 3 dimineața. Sau busul de la 5.
Gesturile mari și frumoase, care vor rămâne în dicționare ale ecumenismului, ca îngenunchierea de la Timișoara, de la catafalcul mitropolitului Corneanu.
Sau gesturi mărunte, pentru ființele mici de lângă noi, care și ele au nevoie de un strop de mai bine, pentru a ajunge mai departe, pentru a trăi. Așa, pescărușul ăsta albastru a ajuns pe Mureș, într-un loc mai curat decât cel în care fusese găsit, rănit.
Iar acolo unde nu s-a găsit altcineva să facă asta, chiar pus mâna și rezolvat situația, ca la Felix, unde balta broaștelor țestoase avea nevoie să fie curățată de pungi.
A fost o călătorie în care au ajuns să fie ceva mai puține momentele de zâmbet, pentru că după mari necazuri te schimbi din cum erai, chiar dacă asta înseamnă și ajustări de orgolii, dar și o resemnare față de loviturile vieții.
Rămîn, în sită, câțiva colegi, câteva locuri aparte văzute, câteva momente de lumină…
…pe lângă cei care s-au dus, deja mulți, cei buni, și care lasă atâta tristețe cu absența lor.
Cândva, ne confecționam legende, sau le preluam pe ale altora, gândindu-ne la cum să fie binele pe care îl mai putem momi pentru cei din jur, ca, în legenda Radnei, întoarcerile.
Cândva, legenda spunea că unul dintre cei doi episcopi greco-catolici va trebui să meargă la Blaj, în Capitală, pentru a continua istoria unui acoperiș ce a ferit și ajutat pe atâția, în istoria a ceea ce e, acum, România. Dar soarta a făcut ca numele ce s-ar alinia la ipoteticul start să se tot schimbe. Deși, dacă mă întrebați pe mine, al lui, al episcopului Virgil Bercea, e firesc să rămână în cărți. Ca singurul valabil.
Dincolo de toate astea, atâta lumină amară… Și o așteptare a nu-se-știe ce, cum timpurile par a merge din rău înspre mai rău, cum oamenii merg înspre și mai ticăloși, și interesați, cum lucrurile se înglodesc moral.
Nu am scris cu bucurie chestia asta. Am scris-o doar cu drag de dreptate… Atâta zdroabă… Atâta tristețe… Atâta mârșăvie… Atâta ipocrizie… Un om cu o cruce așa de grea de dus, un prieten drag…
Dar, poate, și ultima învățătură a anilor ăstora contează – nu pentru voi, pentru noi, ceilalți, oamenii răsuciți, oamenii oarecum marginali ai societății. Nu trăim decât prin ce dăm. Familiile noastre sunt ale altora, banii ni se scurg printre degete, niciodată ca scop în sine, doar ca prilej să putem să facem să fie mai bine pe undeva, exterior. Dar cât va mai rămâne o mână de-ntins, o ființă de ajutat, o idee de păstrat pe stindard, lucrăm.
Chiar cu tristețea că lumea nu e așa după cum o visam acum o vreme. Privind. Tăcând mai mult. Mult mai mult decât atunci când ne-am cunoscut.
Mereu li se pare unora bizar că am prietenii în lumea cultelor, cum nu le pot împărtăși prietenilor mei credința. Și totuși, unii au înțeles – în jur există dreptate, și bunătate, și empatie. Lucruri importante. Care leagă.
Am învățat, alături de oamenii credinței, că acumulările sociale sau academice nu fac cât o inimă bună. Am avut îndoieli, legat de asta, dar le-am trecut.
Am învățat să-mi pese pentru respirarea unei instituții cu care, aparent, nu aveam nimic în comun, decât dorința pentru dreptate și recunoștința pentru caracterele latine cu care scriu. Apoi am aflat că și mama mea a fost greco-catolică. Și am cunoscut oameni cu care mi-am șlefuit viața, și am legat prietenii și colaborări care vor ține până la sfârșit. Am devenit bogată.
Amară lumină, cum spuneam. Dar lumină. Un drum. La capătul lui… cine știe… Eu nu aștept mântuirea. Nu pot înțelege așa ceva, e dincolo de mine. Dar, de ar fi să nu am dreptate, în vederea mea, a lucrurilor ăstora, Virgil Bercea, omul, e unul dintre cei pentru care mi-aș dori să mai fie ceva. Să poată să-i revadă pe mama lui, și pe tata, și să le spună; uitați, asta am făcut cu viața mea. Pentru că știu sigur că el se va fi mântuit. După tot…
Dar până atunci mai e. Mergem mai departe. Mai avem treabă.
Ramona Băluțescu
