Revista presei cu Anton Kovacs – 05.04.2025

Arestarea unui personaj ca Bercea nu este o știre. Este o consecință firească, un final previzibil pentru un traseu care, din păcate, nu ar fi trebuit să înceapă niciodată.
Nu faptul că un „Bercea” ajunge în cătușe ar trebui să ne mire, ci faptul că un astfel de individ a reușit să prospere într-un stat care se autoproclamă democratic, guvernat de legi și principii. Asta este cu adevărat o știre. Și nu orice știre, ci una alarmantă, simptomatică pentru o boală profundă și veche a societății românești: complicitatea sistemului cu impostura și corupția.

Mai grav este că nu vorbim despre un caz izolat. Nu este vorba doar despre „un Bercea”. România e plină de astfel de personaje. Sunt zeci de mii. Îi întâlnești peste tot: în vilele luxoase care sfidează orice explicație legală, în clădirile impunătoare din centrul orașelor, în emisiuni televizate unde sunt tratați ca modele de „succes”. Unii se ascund sub costume scumpe, alții sub mantia puterii, dar toți au în comun același drum bătătorit: fără scrupule, fără muncă reală, dar cu relații, intimidări și corupere sistematică a statului.

Acești oameni conduc România. Nu doar economic, ci și simbolic. Ei stabilesc ce înseamnă „reuşita”, ce înseamnă „valoarea”. Iar când statul tace sau, mai rău, se face că nu vede, atunci nu mai vorbim de o excepție, ci de un sistem paralel de putere, bazat pe ilegalitate, protejat de legi strâmbe sau de oameni care ar trebui să le aplice.

Când cineva întreabă: „Cum e posibil ca asemenea oameni să prospere nestingheriți?”, ni se oferă răspunsuri cinice sau evazive. Ni se spune că nu putem avea o lege care să confişte averile nejustificate pentru că ar încălca Constituţia. Că ar semăna prea mult cu Legea 18 din vremea comunismului. Dar de ce e mai acceptabil să trăim într-o societate în care hoția este garantată constituțional decât într-una în care cinstea este apărată legal?

Poate că problema nu e doar legea. Poate că însăși Constituția are nevoie de o revizuire serioasă. Una care să pună în centrul său ideea de responsabilitate publică, de morală civică, de sancțiune reală pentru cei care nu pot demonstra, cu documente clare, de unde au bani pentru limuzine, palate și vacanțe exotice. Și nu e vorba doar de ei, ci și de complicii lor: cei care au votat legi cu dedicație, judecătorii care au închis ochii, politicienii care s-au făcut că nu văd.

*

Recunosc, mă fascinează ideea de a avea tot felul de gadgeturi care să-mi monitorizeze sănătatea.
Visul meu este un fel de tricorder, ca în „Star Trek” – un dispozitiv compact, elegant, care mă scanează din cap până-n picioare și îmi spune instant ce nu funcționează cum trebuie.
Sau poate ceva mai accesibil: un aparat de buzunar care, cu o picătură de salivă sau de sânge, îmi oferă o listă clară a analizelor, un diagnostic, poate chiar o recomandare de tratament. Ideea e seducătoare. Ne oferă iluzia controlului absolut asupra propriului corp.

Și, într-o oarecare măsură, trăim deja în această lume. Avem în case aparate pentru tensiune arterială, glucometre pentru diabetici, pulsoximetre pentru măsurarea oxigenului din sânge. În cabinetele medicale, dispozitivele s-au miniaturizat și automatizat: pui o picătură de sânge, apeși un buton, și imediat primești un bon cu rezultatele pentru zeci de parametri biologici.
Polițiștii au aparate la care probabil ajunge să te uiți și îți arată dacă ai consumat sau nu niște substanțe interzise.
Totul pare atât de simplu, atât de științific.

Dar realitatea e mult mai complexă – și, uneori, periculoasă. Aceste dispozitive, oricât de sofisticate ar părea, nu sunt infailibile.
Un exemplu simplu: ia-ți tensiunea de trei ori în zece minute, chiar cu același aparat, și vei obține trei rezultate diferite.
La fel se întâmplă cu multe dintre celelalte aparate: ele oferă estimări, nu adevăruri absolute.

Iar problema nu se oprește aici. Chiar și atunci când apelăm la laboratoare profesioniste, dotate cu echipamente de ultimă generație, pot apărea diferențe mari între rezultatele obținute în locuri diferite.
Există variații de calibrare, de reactivi, de interpretare.
În mod ideal, toate ar trebui să ofere același răspuns la aceeași întrebare medicală. În realitate, lucrurile nu stau așa.

Această fragilitate a sistemului de diagnostic s-a văzut cel mai clar în timpul pandemiei. Într-o perioadă în care panica și confuzia erau la cote maxime, testele rapide – acele benzi de hârtie care promiteau să distingă între un virus și altul – au fost ridicate la rang de adevăr absolut.
Mulți medici, de altfel bine pregătiți, au acceptat că o astfel de hârtiuță putea diferenția cu precizie între două virusuri aproape identice la nivel simptomatic.
S-a presupus că niște pigmenți chimici puteau citi codul genetic al unui virus și-l puteau distinge cu siguranță de altul, fără niciun dubiu.
A fost o iluzie costisitoare.

O iluzie pe care au plătit-o oamenii care au fost izolați inutil, închiși în case sau spitale, tratați pentru boli pe care poate nu le aveau.
Între timp, afecțiunile reale – cele cardiace, neurologice, oncologice – erau ignorate.
Unii dintre acești oameni au murit nu din cauza virusului, ci din cauza erorilor de diagnostic generate de aceste instrumente aparent „inteligente”.

Aici se ascunde pericolul: nu în existența gadgeturilor medicale, ci în credința naivă că ele pot înlocui rațiunea, expertiza, experiența umană.
Când un aparat devine mai „demn de crezare” decât o analiză atentă a simptomelor, decât o consultație reală, riscul nu e doar o eroare medicală punctuală, ci o deprofesionalizare a medicinei.
Automatizarea excesivă ne face să uităm că, în spatele fiecărui rezultat afișat pe un ecran, ar trebui să existe și un om capabil să-l interpreteze cu luciditate.

În loc să ne încredem orbește în aparate care promit simplitate, poate ar trebui să cerem sisteme mai robuste, verificabile, integrate într-o rețea de control uman, rațional, profesionist.
Pentru că, altfel, gadgetul de pe noptieră poate deveni, într-o zi, instrumentul care decide – greșit – dacă ești bolnav sau sănătos.
Și atunci, nu vor mai fi doar datele care fluctuează de la o clipă la alta, ci vieți pierdute în fața unui ecran care afișează „negativ” sau „pozitiv” fără să înțeleagă ce înseamnă asta cu adevărat.

*

Faptul că americanii nu cunosc prea multe despre România nu este, în sine, ceva surprinzător sau revoltător. Este o realitate firească într-o lume vastă, în care fiecare societate își concentrează atenția pe ceea ce este imediat relevant sau apropiat. Nici noi, să fim sinceri, nu știm prea multe despre statul Utah, despre Bangladesh, Burundi sau alte colțuri ale lumii care, din diverse motive, nu se află în centrul atenției noastre. E un echilibru universal al ignoranței mutuale.

Ceea ce mi-a atras însă atenția, într-un articol citit recent, nu a fost această lipsă de cunoaștere, ci o afirmație făcută de un doctor în istorie: că poporul român ar avea o origine slavă.
N-a fost prima oară când am întâlnit această idee, dar de fiecare dată mă lovește ca o întrebare nerezolvată, abandonată prin manuale, documentare și discursuri publice.

Dacă aș fi prim-ministru, aș organiza un mic experiment intelectual. Nimic fastuos, nimic populist. Doar o întâlnire discretă, într-o seară liberă, când mi-am terminat treaba de zi.
Aș invita câțiva oameni competenți – poate pe președintele Academiei Române, câțiva istorici serioși, lingviști de marcă, filologi, poate chiar pe Dan Alexe.
Nu pentru o dezbatere televizată, ci pentru o conversație sinceră la un pahar de vin și ceva de ronțâit despre cine suntem și cum ne înțelegem propria identitate.

Pentru că întrebarea nu e una lipsită de sens sau relevanță.
Dimpotrivă: cum vorbeau românii în secolul XVII?
Ce limbă se auzea în târgurile și satele Țării Românești sau ale Moldovei?
Semăna ea cu o limbă slavă, cu accente grele și vocabular răsăritean, așa cum pare din textele scrise cu alfabet chirilic?
Sau era, mai degrabă, o formă arhaică, dar recognoscibilă, a limbii române de azi, adică o limbă latină populară, cu influențe locale, dar clar separabilă de fondul slav?

***

Scriitor și jurnalist italian: Democrația în Europa e suspendată, libertatea a ajuns o batjocură

”Vă întrebați de ce majoritatea absolută a europenilor nu merg la vot, iar majoritatea celor care votează preferă de obicei pe cei mai îndepărtați de establishment și de mainstream sau cel puțin pe cei care par…