Viziune de Papa Razzi...

Atunci când o persoană – personaj, ca Papa Ratzinger se duce, poți să alegi dintr-o paletă nenumărată de lucruri – poți să-l plângi, să-l înjuri, să-l ironizezi pentru momentele în care părea că n-a înțeles cursul epocilor, să-l aplauzi pentru momentele în care a arătat că a înțeles cursul epocilor, să-l citești și să-l citezi, să-l urăști, să te rogi pentru el.

Dar este un lucru pe care nu-l poți face, oricât ai încerca, de ești, să zicem, din zodia celor care ar dori să-și facă din asta un titlu de glorie: să spui că moartea lui, că trecerea lui prin viața lumii ăsteia, din care facem parte, nu a contat.

Noi avem o vorbă, în lumea noastră, a oamenilor de presă, și anume că veștile rele sunt mai bune decât lipsa de vești. Dacă nu ești încadrabil în vreo știre, nu exiști. Și, atunci când ai fost, niște ani, capul lumii catolice, chiar de ți-ai dat demisia acum o vreme, nu ai cum să nu contezi. Sau poate chiar (și) de aia contezi.

Ratzinger nu a cunoscut popularitatea lui Bergoglio (aparent) din două motive – pentru că nu era adeptul teatrului ieftin și pentru că venea după Wojtyla. Și, oricine ar fi venit după JP2, urma să fie mazilit, ca o nevastă numărul 2 în familia din partea ex-ei, din cauza unui proces psihologic extrem de simplu, deși de neînțeles pentru cei săraci cu duhul: îți proiectezi necazul dispariției cuiva pe altcineva.

Deși 95 la sută din cei care mă cunosc ar paria pe faptul că ar trebui să fiu îndrăgostită de Papa Bergoglio, ceilalți 5%, care, de fapt, mă cunosc cu adevărat bine, știu că îl agreez (și lăsați-mă să folosesc prezentul) mult mai mult pe Papa Ratzinger. L-am iubit cu inima pe Papa Ioan Paul al II-lea, îl apreciez cu mintea pe Papa Ratzinger.

Da, este ultimul papă al pantofilor roșii, și nu, nu și-a purtat singur servieta. Dar ce ar fi Biserica fără Ceremonie, fără Pompă?… Mi-a plăcut privirea liniștită și înțeleaptă a lui Ratzinger. Și lucrurile adânci pe care le-a spus, chiar din corsetul unei biserici nu neapărat permisive în care era.

Au fost și prezervativele, și homosexualitatea, avortul și eutanasia, și am țâțâit, reprobator, la acele luări de poziție. Dar cumva era de așteptat, dinspre el, dinspre ei. Însă, ceea ce putea să nu existe, dar a existat, a nuanțat percepția pe care, cred, se cuvine să i-o dăm. Unii ar numi asta „răul cel mic” al Bisericii Catolice. Eu aș numi „răul cel interesant”.

Sigur că aș putea face, ca BBC sau ca tot felul de portaluri adânci, inteligente și cu jurnaliști plătiți pentru ce scriu și documentează, o suită cu citate din cărțile lui Ratzinger, sau să traduc de pe Wikipedia chestii interesante din viața și scrierile lui. (Dar aveți google pentru asta, și veți găsi numele persoanelor în josul articolului, la bobliografie). În loc de, prefer să aduc contribuția personală, adică ceva ce nu ar putea alții scrie, pentru că nu au avut experiențele la care pot să fac referire, combinate cu scara de valori pe care o am eu sau cu patalamaua și mercurialul pe care le dau eu evenimentelor.

Așa că aleg, pentru acum, la despărțire, să pomenesc câteva din lucrurile aparte în care m-am intersectat eu cu ideea de Ratzinger. Pentru că unii dintre noi au privilegiul – rar – de a deveni, și chiar rămâne, idei, dincolo de existența lor materială.

Este punctul de vedere al unui jurnalist. Vaticanist. Poate s-ar spune că unul din… paparazzi. Nu e așa. Sunt acreditată la Vatican, am făcut cursuri acolo despre cum să înețeg catolicismul, am fost la tot felul de evenimente importante pentru România sau pentru întreagă lumea catolică, acolo. Nu e credința mea. Nu am genul ăsta de credință. Dar 1.3 miliarde de oameni nu nu sunt de ignorat.

L-am pozat pe Papa Benedict XVI în mai multe ipostaze, singur sau cu Guido Marini sau cu Georg Gänswein, sau chiar cu ciudatul trădător (sau nu) Paolo Gabriele – pe toți îi veți vedea în fotografiile de aici. Și am simțit, în acele momente, ceea ce scria Oriana Fallaci în prezentarea cărții ei, „Interview with history” („Interviu cu istoria)”, din 1976, carte de căpătâi pentru un jurnalist de interviu și/sau reportaj. Dau citatul mai lung, pentru colegii mei mai tineri, și îl pun și în engleză. Pentru că e frumos. Și pentru că traducerea mea e opțiunea mea – ea, traducerea, poate avea variante.

Papa Benedict XVI cu Paolo Gabriele (stânga)

„Because today’s history is written the very moment it happens. It can be photographed, filmed, recorded on tape in interviews with the few people who control the world or change its course. It can be transmitted immediately through the press, radio, television. It can be interpreted, heatedly discussed. For this reason I like journalism. For this reason I fear journalism. What other profession allows you to write history at the very moment it happens and also to be its direct witness? Journalism is an extraordinary and terrible privilege. Not by chance, if you are aware of it, does it consume you with a hundred feelings of inadequacy. Not by chance, when I find myself going through an event or an important encounter, does it seize me like anguish, a fear of not having enough eyes and enough ears and enough brains to look and listen and understand like a worm hidden in the wood of history.”

Papa Benedict XVI cu cardinalul Lucian Mureșan

„Pentru că istoria zilei de astăzi este scrisă exact în momentul în care se întâmplă. Poate fi fotografiată, filmată, înregistrată pe casetă în interviuri cu acei puțini oameni care controlează lumea sau care îi schimbă cursul. Poate fi transmisă imediat prin intermediul presei, al radioului, al televiziunii. Poate fi interpretată, poate fi discutată aprins. Din acest motiv îmi place jurnalismul. Din acest motiv mă tem de jurnalism.

Ce altă profesie îți dă șansa să scrii istorie în chiar momentul în care se întâmplă, și, de asemenea, să-i fii martor direct? Jurnalismul este un privilegiu extraordinar, și groaznic, în același timp. Nu întâmplător, dacă ești conștient de asta, te consumă cu o sută de sentimente de neconcordanță. Nu întâmplător, când mă găsesc parcurgând un eveniment sau o întâlnire importantă, mă lovește o angoasă, o frică de a nu avea destui ochi, și destule urechi, și destulă minte pentru a privi, a asculta și înțelege, CA UN CARIU ASCUNS ÎN LEMNUL ISTORIEI”.

La început, Papa Benedict XVI era o pată albă pentru mine, într-o sală mult prea mare și plină de oameni, la o audiență papală. Fusesem emoționată, înainte de ea, nu știam cum va curge, episcopul greco-catolic Virgil Bercea, din Oradea, îmi povestise despre cum se întâmplă lucrurile, și îmi spusese că nu am de ce mă teme. Plus că îmi recomanda, pentru zilele acelui curs, ce cuprindea și participarea la audiența papală, și vizita la diverse dicastere, în Roma – vezi de Via della Conciliazione numărul x, sau y – și mă enerva să aud că cineva știa pe de rost chestii ce mi se păreau așa abstracte, ca adresele unor dicastere.

În timp, am ajuns să cunosc și eu și dicasterele, și cardinalii, și diferitele locuri unde avea birouri de presă Vaticanul, pe numita Via della Conciliazione, strada care dă direct în Bazilica Sf Petru. Iar pata albă s-a apropiat, s-a mărit, am ajuns tot mai aproape de papă, la diverse alte ceremonii, până să pot prinde câteva portrete frumoase ale lui, și să-i surprind direct privirea.

La chip s-au adăugat lucrările minții. Să nu uităm că, în timpul lui Benedict XVI, Biserica Catolică s-a împăcat ceva mai distinct cu evoluționismul. „Evoluționismul teistic” e o concepție potrivit căreia se poate accepta că Dumnezeu ar fi folosit procesul evoluției naturale pentru formarea speciei umane. Poate părea puțin. Totuși, într-o țară în care religia majoritară a rămas în Evul Mediu timpuriu, ca România, e enorm.

Un alt fapt pe care îl consider de om cu scaun la cap, ce îl implică pe Papa Benedict XVI, este concepția lui referitoare la „aparițiile Fecioarei Maria” de la Medjugorje, Bosnia, care, aparent, se ivește de câte ori fluieră niște escroci care simt că li se golește vistieria sau le scade influența asupra credulilor. Găsisem undeva că Ratko Perić, episcopul catolic de Mostar (până în 2020, când s-a retras), povestea că, la o Ad limina apostolorum (vizită pe care toți episcopii catolici ai unei țări trebuie să o facă la Vatican, întâlnindu-l pe papă, la un număr de ani), Papa Benedict XVI povestise episcopilor bosniaci că, anterior, cât era șef al Congregației pentru Doctrina Credinței, se întreba, cu colegii, cum poate un credincios catolic lua de bune atâtea apariții ale Fecioarei Maria. Apropo, episcopul Perić e cel care, în urma unor cercetări în eparhia lui, a statuat că la Medjugorje nu s-a întâmplat și nu se întâmplă nimic supranatural.

Cum deja Papa Benedict XVI îmi părea un gânditor interesant, am dorit să am confirmarea personală a episcopului Perić, legat de această replică. I-am solicitat o întâlnire, cu ocazia unei vizite pe care a făcut-o la Radna, județul Arad, în 2011. Mi s-a spus de la început să episcopul nu va dori să discute despre Medjugorje, dar am fost dispusă a încerca. După ce am povestit puțin despre cum a influențat războiul din fosta Iugoslavie catolicismul din regiune, mi-am desfăcut de la ureche unul dintre cerceii mici, de argint, pe care îi luasem să-i port la întâlnire, exact pentru momentul ăsta, și l-am pus episcopului Ratko Perić în palmă, spunându-i: „Am fost acolo”. Era crinul heraldic al Bosniei, cerceii fiind cumpărați în timpul războiului, din Sarajevo, unde am lucrat pe post de corespondent de front. M-am privit în ochi cu episcopul, adânc, m-a întrebat ce vreau să știu. I-am spus ce găsisem despre replica papei. Mi-a confirmat: „Da, actualul Papă Benedict XVI ne-a spus asta, la Ad limina”. Este un lucru ce, luat ca atare, ar fi trebuit să schimbe moda Europei catolice contemporane cu mult.

Cercelul s-a dovedit a fi o bună parolă pentru episcop. Era mai scurt, tot. (Dar, pe varianta mai lungă, și eu și cardinalul lui, Vinko Puljić, pe care l-am intervievat în Sarajevo în timpul războiului, fuseserăm deja, până momentul întâlnirii noastre, arestați de diversele părți ale polițiilor beligerante. Sunt lucruri care creează înțelegeri aparte și punți). E în asta și o mică lecție despre cum să te descurci, ca jurnalist, când ai nevoie de încrederea cuiva, care nu te cunoaște, și să sugerezi că nu îi vei pune alte cuvinte în gură decât cele spuse (oricum, aveam și un martor – am avut translator). O lecție pe care nu o înveți la o școală de jurnalism dar la care o școală de jurnalism te poate învăța să ajungi.

Biserica Catolică nu e un conglomerat unitar (așa cum se dovedește și legat de povestea cu Medjugorje). Dacă tot vorbim de diferențele și divergențele existente, uneori, între papi, să aducem aminte că Papa Benedict XVI l-a numit patriarh al Veneției (da, Veneția are patriarh catolic) – pe arhiepiscopul Francesco Moraglia, care e considerat un conservator, și care nu a fost niciodată numit cardinal, deși cutuma Vaticanului cerea acest lucru. Se pare că Papa Francisc nu dorește ca „omul lui Ratzinger” să devină cardinal. Deși patriarhul acționează tot ca actualul papă în ceea ce îi privește pe migranți sau prin grija sa pentru protecția socială. Pe lângă acestea, e de amintit că, în ciuda liniei conservatoare prin care e descris Moraglia, dar și în ciuda valului de proteste, din Italia, față de preoții catolici căsătoriți, din denominațiile catolice care permit acest lucru, cum ar fi greco-catolicii, patriarhul Francesco Moraglia mi-a făcut promisiunea, în vara lui 2016, că îi va proteja pe preoții greco-catolici români căsătoriți care își desfășoară activitatea în teritoriul lui canonic.

În altă ordine de idei, actualul cardinal Jozef De Kesel din Bruxelles fusese recomandat, în 2008, de către Karl-Josef Rauber, arhiepiscopul de atunci, pentr a-i lua locul – idee pe care papa Benedict XVI a ignorat-o. De Kesel, un catolic cu vederi liberale, a trebuit să aștepte intrarea în schemă a Papei Francisc pentru a ajunge, în sfârșit, arhiepiscop în 2015, și cardinal în 2016. Menționez că De Kesel e un ierarh catolic ce vorbește despre posibilitatea căsătoriei preoților catolici și despre hirotonirea femeilor. Și că, în 2022, împreună cu episcopii din Flandra, publica un document despre binecuvântarea uniunilor persoanelor homosexuale, ceea ce contravine unui alt document, publicat cu un an înainte de Congregația pentru Doctrina Credinței (condusă, cum spuneam, anterior, de Ratzinger), aprobat de Papa Francisc, în care se spunea că astfel de uniuni nu pot fi binecuvântate.

În ziua morții Papei Emerit Benedict XVI, Conferința Episcopilor Belgiei ne trimitea un comunicat, din care citez o mică parte:

„Nous rendons grâce au Seigneur pour son amour de l’Église et sa mission accomplie de 2005 à 2013 comme Evêque de Rome, dans un monde et une Église en pleine mutation”.

Papa Benedict XVI cu cardinalul Timothy Dolan

”Îi mulțumim Domnului pentru dragostea pentru Biserică și pentru misiunea îndeplinită din 2005 până în 2013 ca Episcop al Romei, într-o lume și o Biserică în plină transformare”.

O TRANSFORMARE pe care Papa Benedict XVI și-a dorit-o, dar cu o altă măsură decât Papa Francisc. Acum, Papa Francisc a rămas singurul papă.

Un ultim lucru pe care vreau să-l amintesc, între cele bune ale lui Ratzinger. O propoziție a lui pe care o iubesc este: „Se caută apostoli pentru continentul digital”. În timpul lui, Biserica Catolică a știut să-și înnoiască parcul auto al comunicării. S-a mizat mult pe rolul presei. Una dintre dovezi este folosirea Monseniorului Federico Lombardi ca director al Biroului de Presă al Sfântului Scaun, și ca purtător de cuvânt.

Lombardi, pe care, atunci când îl întrebam, exasperată de greutatea în comunicare a Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma din România, ce să le spun celor care îmi tot bagă pe gât că Isus Cristos nu a avut birou de presă, mi-a răspuns simplu: că scrisorile Apostolului Paul sunt privite ca prim act efectiv de comunicare.

Se întâmplă că am vorbit cu Lombardi la telefon exact în intervalul de 3 ore și ceva de când murise papa, în 31 decembrie, dar încă nu se anunțase public moartea lui. I-am mulțumit iar pentru faptul că, în anii în care a lucrat la Sfântul Scaun, nu m-a lăsat niciodată cu mâna întinsă, când am sunat pentru câte o informație – și s-a întâmplat să îmi răspundă și când era în avion cu Papa Francisc (pentru că a lucrat și cu el) și se pregăteau de decolare. Omul pe care îl dau mereu drept exemplu pentru cum poate cineva să își ducă exemplar misiunea de purtător de cuvânt al unei instituții.

În 2010, la unul din cursurile pe care le-am făcut la Universitatea Pontificală Santa Croce, primul lucru pe care l-am primit de la organizatori a fost un volum despre criza abuzurilor sexuale din timpul Papei Benedict XVI, și încercarea de rezolvare a lor. Nu au existat subiecte tabu, în nici una din întâlnirile cu cardinalii catolici sau cu Monseniorul Lombardi, pe care atunci l-am întâlnit și ascultat prima dată.

A trecut timp. Evenimente. Drumuri la Roma/Vatican, poze, articole, volume publicate. Cândva, Papa Benedict XVI a devenit papă emerit, și s-a retras, reajungând în perspectiva de pată albă privită de departe. Ultima dată l-am văzut în persoană la canonizarea Papilor Ioan Paul al II-lea și Ioan XXIII.

Eram pe Colonada lui Bernini, adică una din cele două aripi semi-circulare ce mărginesc piața din fața Bazilicii Sf Petru, probabil aveam cele mai proaste/ieftine scule de acolo, a venit un cardinal să ne hâșâie, că cică eram prea mulți, nu ne-am lăsat hâșâiți, mi-am ascuns în haină sculele ca să nu mă dea jos pe criteriile de… tehnică.

Aveam enterocolită hemoragică și dureri crunte, intrasem, cu colegii acreditați de la publicațiile lumii, de la 4 jumătate dimineața în Vatican să ne găsim locurile, am ajuns pe colonadă după o adevărată poveste în care era cât pe ce să ne dăm în gură cu carabinierii, toți eram obosiți și nervoși și-i așteptam pe cei doi papi să-și facă prezența. În ciuda sculelor mele și a chinurilor îndurate, am fost prima care l-a văzut pe „punctul alb Benedict” și le-am strigat colegilor: „guys, the pope”. Un bătrân ce se mișca greu de tot, și care nu mai urma să ocupe scaunul alb din centrul atenției. Dar mintea unui om nu depinde de lucrurile astea.

Colegii știu că înjur ca un birjar, în situații în care lucrăm și ceva nu merge bine, dar pe de altă parte nu am să merg niciodată la operă în pantaloni, nu o să permit unui bărbat să mă pună să intru în fața lui într-un restaurant și nu o să las nici un gest al unui chelner, pentru mine, fără să mulțumesc. Pentru că există etichetă. Ratzinger era un om al etichetei. Și încă avem nevoie de asta. Ca să nu ajungem la… planeții care îngheață și se zvârl rebeli în spaț, după Eminescu…

Nu sunt credincioasă și nu am nevoie de Biserică. Dar am fost prietenă cu un mitropolit ortodox, bătrân și înțelept. Pentru că am găsit lucruri ce ne unesc. Dar, vedeți, atunci când munca ta trece de teaca pielii tale, contează nu ceea ce te mărginește pe tine, ci ce, în momentul de față, în ISTORIA de față, îi mărginește pe cei mai mulți.

Am înțelegere pentru faptul că alții au nevoie A CREDE, chiar de eu însămi nu înțeleg credința în zei. Iar când unul din zeii lor supremi, pentru un miliard și ceva de oameni, are, ca aghiotant, un om ce îi poate conduce înspre a face bine și a îi iubi pe ceilalți ca pe ei înșiși, pot să mă înclin spre această realizare.

Și să îmi pară, sincer și profund, rău, atunci când puntea aceasta de legătură, Pontifex Maximus, s-a dus. Sună bine, măcar ca idee abstractă, o altă linie a lui: „Vom fi judecați după iubirea practicată în viață”. Poți iubi și sobru. Dar sincer.