La multele discuții cu medici pe care le-am strâns, în ani, adaug una în care interlocutorul este șef de clinică și profesor universitar de chirurgie generală, dar și președintele Senatului Universității de Medicină Victor Babeș din Timișoara și președinte al Colegiului Medicilor Timiș. În legătură cu această ultimă calitate, ce e pe rol de la finele anului trecut, l-am invitat la un dialog pe prof. dr. Stelian Pantea, acesta, oficial, urmând multor alte discuții pe care le-am avut, amical, în ultimul an, despre chestiuni care țin de organizarea muncii de medic, de variante de rezolvare ale problemelor unor pacienți și de multe altele din cele din zona toiagului cu șarpe.
Deseori, o discuție oficială, cum e cea care va urma despre Colegiul Medicilor Timiș, este și prilej pentru a afla mai multe despre o persoană. Pentru că nu este doar o funcție nouă ce se însumează celor existente deja, la o carte de vizită, ci și cursul care a dus la a avea toate acelea laolaltă, munca, timpul, treptele, uneori norocul sau nenorocul, caracterul, mentorii, firea.
De vorbim de fire, trebuie să spun că nu sunt prea obișnuită cu chirurgii calmi și binevoitori, sau care, arătându-se așa, nu ascund și vreun șarpe la sân – (nu ăla de pe toiag, ăla era pașnic). Așa că profesorul Pantea e cumva o excepție. Mereu l-am auzit vorbind așezat, hâtru, chiar, și, ciudat, doar cu vorbe bune despre cei din jur. Un om care caută o soluție, de poate ajuta, mai degrabă decât o bârfă. Și aceasta este, cred, o mare calitate, mai ales de ajungi să conduci un for care judecă reclamații și neașezări. Dar vom ajunge la asta puțin mai încolo, deocamdată să vedem cum a ajuns interlocutorul nostru în anii de mai spre-acum.
– De unde ai pornit? Clasica familie de medici a multora?
– M-am născut aici, în Timișoara, am făcut școala la periferie, la Generală 19 în Mehala, și Liceul Sanitar. De mă întrebai în copilărie ce voiam să fac, linia era fotbalul. Tata a fost inginer zootehnist, mama, funcționară, m-au îndrumat puțin, și, după liceu, nu prea puteam da altundeva. Am început Medicina Militară la București, apoi în 1988 am absolvit.
– Se schimbă ceva între generații? Între studenții de pe vremea ta și cei de acum?
– Se schimbă de la o generație la alta. Eu, când am făcut facultatea, stăteam în spital zi lumină, pe când studenții de acum…
– Da, și se iau după îndrumători ce stau până la 11 în spital și apoi pleacă…
– Și asta e adevărat. Dar realizează că trebuie să vadă ce fac, în final.
– Cum te ții la linia de plutire? Eu sunt obișnuită cu chirurgi mai aprigi. Uite, Vio Bucuraș, lucram la un interviu cu el, din bucăți, înainte de a se întâmpla cu el…
– Trebuie să faci o mixură între zbuciumul lui Bucuraș și calmul altora. Înveți de la cel care ți-a fost mentor, înveți de la anii de chirurgie. Cea mai proastă decizie e să te precipiți – poți să-ți pui o frînă, omul poate discerne.
– Cum merge cu colegialitatea?
– Dacă sună cineva că e groasă, în 5 minute sunt la spital, ne ajutăm. Asta am învățat eu de la prof. Calogera, nu a fost ca cineva să ceară ajutor vreodată și să-i spui „marș”. Așa i-am învățat și pe copiii care au crescut în Clinica 3 Chirurgie.
– Ce hobby-uri ai?
– La pescuit aș merge mai des. M-a pasionat istoria locală, am tot felul de chestii interesante despre Banat.
– Relația cu fumatul?
– E relație specială, suntem prieteni prea vechi…
– Pe când primul infarct?
– A fost deja, după asta 4 ani nu am mai fumat.
– Aveau americanii o chestie, când triau candidați pentru programul spațial. Îi puneau să răspundă în 20 de substantive, primele care le vin, cine sunt ei. La tine cum ar fi?
– Niciodată nu m-am gîndit să mă definesc eu pe mine. M-au definit alții.
– Nu bun. Încearcă.
– Soț, tată, doctor, prieten, coleg. N-am coatele ascuțite, să ajung în față, m-am dus pas cu pas, cum mi-a zis bătrânul, n-am sentimente de frustrare că am ajuns profesor la 60 de ani, nu la 50. Dacă vrei să afli can-can-urile din Județean, caută-mă pe mine. Nu mă aplec la ele, le aflu peste o lună. Poți să-ți folosești energiile pentru chestii mult mai serioase.
– Legat de funcția preluată la sfârșitul anului trecut la Colegiul Medicilor Timiș – pune-ți problema că vorbești cu cineva care nu știe aproape nimic despre chestia asta, sau chiar nimic. Și explică-mi care este, până la urmă, rolul unei instituții care se numește Colegiul Medicilor. Adică structura județeană – ce trebuie el să facă? Vorbește ca pentru studenții care tremină acum medicina și vor să știe ce e cu treaba asta.
– Colegiul Medcilor, și la nivel de țară, și la nivel județean, conform statutului are rol să apere demnitatea medicului, să se îngrijească de actul medical ca el să se desfășoare în bune condiții. Niște elemente care sunt trecute în statut, care statut se găsește pe net, poate fi descărcat, este la liber, să se poată lumea informa.
– Sunt mai multe instituții care au asta în subordine, cu actul medical, să se desfășoare el ok.
– Eu vorbesc doar despre Colegiul Medicilor.
– Voiam să spun că atribuțiile se suprapun.
– Există, în momentul de față, o ordonanță care spune că celelalte instituții care au în subordine medici sunt obligate să facă astfel ca orice fel de măsură punitivă pe care o gândesc să treacă printr-o evaluare a Colegiului Medicilor.
– Adică voi sunteți ca cererea aceea de la Protecția Consumatorilor, care spune că ți se ia în considerare dacă ai încercat deja să te înțelegi cu partea opusă?
– Nu, o primărie, de exemplu, vrea să vină cu o măsură punitivă împotriva medicului din localitate. Nu poate să facă chestia asta, conform acestei ordonanțe, fără avizul Colegiului Medicilor. Sau o fabrică, să zicem, are angajat un medic, și are ceva împotriva medicului respectiv. Găsește o neregulă și…
– Deci ei nu pot să-l dea afară?
– Nu știu dacă se poate ajunge până la a-l da afară, că intră în alte sfere, Codul Muncii și altele.
– OK, 5 la sută din salariu, avertizare scrisă.
– Dar ca să-i dea un avertisment trebuie să aibă și avizul Colegiului Medicilor.
– N-am știut chestia asta.
– Este o chestie nou apărută, din septembrie, cred.
– Și ți se pare binevenită?
– Din momentul în care în statutul și în legea 95 din 2006 este scris că acest Colegiu al Medicilor apără demnitatea în actul medical, și toate elementele care sunt înșiruite, mi se pare normal ca o decizie să nu fie unilaterală, din partea unui angajator, fără să aibă și avizul Colegiului.
– Și care este specificitatea cazurilor care ajung la Colegiu? Care e procentul cel mai mare de cazuri care ajung pe masa voastră?
– Cazurile cele mai multe sunt nemulțumirile din partea unui pacient, din partea familiei vizavi de ce s-a întâmplat cu pacientul x sau y în urma actului medical.
– Și voi condiționați ca, inițial, plângerea respectivă să treacă prin unitatea spitalicească?
– Nu. Există mai multe căi. În momentul de față, cei mai mulți se adresează direct instituției de justiție.
– Adică dau în judecată medicul, instituția.
– Da, și atunci se intră pe un anumit mers al acestei plângeri, ea poate să ajungă la poliție, poliția face cercetare, procuratura – nu știu, din punct de vedere juridic, care sunt pașii, dar în general se trimit aceste cazuri pentru expertiză către Colegiu. Și Colegiul are o comisie de deontologie în jurisdicție, care ia aceste cazuri, se analizează și se dă un verdict.
– E o vorbă pe care o aud des și legată de medici. Spune că deși e mâncătorie mare și la voi, corb la corb nu-și scoate ochii. Este cumva văzută chestia asta în dosarele care trec pe la Colegiul Medicilor, adică toate se soluționează cum că medicul n-ar fi greșit, sau e o legendă asta?
– Această comisie poate să vină și să apeleze la terțe persoane pe care ei le consideră competente, cu experiență profesională și așa mai departe, de la care se cere un punct de vedere. Eu spun ceea ce eu am făcut: am făcut în aceeași formă în care se redactează o lucrare științifică, în care se analizează faptele respective, ce s-a întâmplat, în momentul în care s-a întâmplat o complicație care a stricat mersul pe care orice medic îl așteaptă, ca pacientul să plece vindecat. Întrebarea este dacă se încadrează în ceea ce este descris în această mare, imensă literatură medicală, în care, pentru orice fel de boală, orice fel de tratat, de la un tratat minor, să zic la nivelul de înțelegere, de cunoaștere al unui student, până la cel mai înalt nivel, are niște rubrici care se numesc morbiditate și mortalitate, deci o banală apendicită acută poate fi însoțită de o serie de complicații care se încadrează în această morbiditate.
Și sunt, sigur, și situații nedorite în care pacientul poate să și decedeze. Și atunci întrebarea este asta: se încadrează în acest procent sau nu se încadrează? A fost o situație specială? Pentru că discuția asta am mai avut-o, și am spus de fiecare dată că medicina nu este matematică, în care lucrurile sunt clare, unu plus unu egal cu doi. Sunt situații și situații, în care pacienții vin având mai multe boli, lucrurile pot să depindă de momentul în care s-a declanșat boala, de momentul în care a apelat la medic, ce răsunet a avut afecțiunea asupra pacientului respectiv.
Atunci toată această poveste trebuie luată și încadrată într-un context. Nu poți să generalizezi: domnule, sigur, astea toate trebuie să meargă așa. Nu există chestia asta. Scrie în toate cărțile, cel mai dificil diagnostic și cele mai periculoase situații sunt apendicitele la copil foarte mic sau la oamenii foarte în vârstă, în care boala debutează cu totul și cu totul altfel, are alt răsunet. Sunt foarte multe variabile pe care trebuie să le iei în discuție și să le așezi.
– Legat de aceste nelămuriri, apăsări, senzații că ceva nu s-a desfășurat bine, cred că oamenii trebuie să-și aducă aminte că mai și murim, și uneori murim în urma unor afecțiuni la care nu mai poate medicul să facă astfel încât omul să-și revină… Crezi că uităm să murim decent, sau să percepem, ca mai demult, că moartea e parte din toată povestea? Am mai avut discuția asta cu medici.
– Asta e o chestie ce ține de un percept cultural. Sigur că, în momentul în care un om se naște, inevitabil cândva o să închidă ochii, și ăsta este drumul lui. Însă nici reacția lumii nu poți să o terfelești, pentru că e vorba de cineva care îi e foarte apropiat, de cineva de lângă el, e un bunic, tată, soție, soț, care a fost acolo și e foarte greu ca oamenii respectivi să accepte… cum, domle, nu se poate face nimic?… De ce să nu se poată face nimic?…
Mai este încă un aspect – acela al comunicării. Sunt multe situații, din păcate, în care există un deficit de comunicare între medic și pacient. Comunici cu pacientul. Oamenilor, așa cum spuneai înainte, le e foarte greu să înțeleagă că situația este așa cum este, și atunci se agață de câte o chestie din genul ăsta, motivați, din punctul meu de vedere. Sigur că le este foarte greu să accepte situația cu pricina. Acuma… în chestia cu cazurile care sunt foarte grave și extrem de dificile mai apare încă o problemă, și o modalitate de a disculpa corpul medical, din care și eu fac parte: în general, în orașele mari, cu centre universitare, presiunea este imensă asupra corpului medical pentru că există această idee că nu se poate face medicină în Lugoj sau în Caransebeș, și că toată medicina se face în Timișoara. Este complet fals. Medicina se poate face peste tot, se poate face foarte bine – de folosim înțelepciunea populară, se spune că „omul sfințește locul”.
– Așa e. Total de acord.
– Și atunci sigur că, în momentul când ai o presiune și o avalanșă de cazuri, cazuri care vin și vin de peste tot, vin foarte mulți pacienți, eu cred…
– Ai și birocrația de bifat…
– Și birocrația, și așa mai departe, eu cred că undeva ne apropiem de 30 % din pacienții care vin – eu vorbesc de serviciul de chirurgie în care lucrez eu – care sunt pacienți extrateritoriali, adică sunt din afara județului, cu toate că spitalul se numește clinic județean de urgență din Timișoara. Sigur că nu poți să-i refuzi dreptul unui pacient din România de a se opera unde crede el, dar pentru noi este mult. Pentru spital e o onoare – dacă lumea apelează, înseamnă o recunoaștere a oamenilor care lucrează în spitalul respectiv. Dar ajungi în situația în care faci cantitate, și nu vei mai putea să bagi calitate. Este mult, și atunci, în loc să poți să-ți aloci 30-40 de minute să informezi familia, o să faci toată chestia asta în 10 minute, pentru că trebuie să te duci să vorbești cu un alt pacient, sau la sală.
– Sau la Paris la un congres medical, că și aia…
– Sau la Paris, da, și acolo se merge, da…. Deci sunt mai multe aspecte.
– Și bănuiesc că mecanismul de reglare, care există, este mult mai greoi, și până se pune problema… ok ne-a crescut numărul de pacienți, avem nevoie de mai multe posturi, asta înseamnă o clădire mai mare, bani mai mulți și așa mai departe – până se rezolvă chestia asta, problema persistă și nu e rezolvată.
– Da, și nu știu care va fi momentul în care se va rezolva. Chiar nu mă duce capul.
– Fiecare om care ajunge într-un post nou spune… măi, eu asta vreau să fac. „Asta vreau să fac” nu înseamnă neapărat să schimbe o politică de până atunci, astfel încât să fie lucruri radical altfel. Tu cum vezi anii care vor veni, pe care îi ai ca să conduci Colegiul Medicilor Timiș? Va fi ceva altfel?
– Va fi altfel contextul în care sunt alți oameni care sunt reprezentativi. Dar, ca și instituție, luând întregul, a fost o instituție care și-a făcut datoria. A procedat și a funcționat exact în spiritul statutului, al codului deontologic, al principiilor care guvernează actul medical în momentul de față. Era o vorbă că un român cumpără un radio, îl demontează să vadă cum funcționează și, când îl asamblează înapoi, rămân două șuruburi și o piuliță, și, cu toate astea, ăla merge, funcționează. La un lucru care funcționează nu trebuie să umble cineva – să îl restructurez eu, în calitate de președinte? În primul rând, nu îmi doresc să umbu la acest mecanism, care este funcțional de mai bine de 20 de ani, din momentul în care s-a decis înființarea Colegiului Medicilor, ăsta este un aspect. Al doilea – am, prin statut, o serie de prerogative, și am hotărât și i-am anunțat și pe colegi că eu nu voi îndrăzni să vin să impun în o anumită poziție pe unul sau pe altul, la ceea ce este trecut în statutul Colegiului, care Colegiu are trei comisii mari și late, și mai este poziția de secretar, care are atribuțiile lui, dar și el are drepturi, și este normal să-și facă echipă, deci nu voi veni să impun nimănui pe cineva într-o anumită poziție.
Sigur, ca exemplu, dacă vrei, ceva ce nu este în statutul Colegiului Medicilor Colegiul Medicilor – nu are o comisie de medicină de familie, ca și obligativitate, și, cu toate astea, Colegiul Timiș are o Comisie de medicină de familie, ceea ce mie mi se pare absolut normal să fie așa, pentru că sunt colegii noștri, care sunt undeva aproape de 15 % din numărul total de medici pe care îi are județul, și nu mi se pare normal ca în colegiu să nu existe o comisie de genul acesta care, acum, este funcțională de patru ani sau chiar mai mult.
Am spus tuturor că asta este singura chestie pe care o impun, ca această comisie să nu se desființeze, și întâmplarea face că distinsul nostru coleg care a condus această comisie este în continuare membru în Consiliul Județean al Colegiului Medicilor și, într-o discuție pe care am avut-o cu el, a acceptat să conducă această comisie în continuare. În rest nu este o instituție dictatorială, că a venit Pantea președinte, și de acum vine cu parul și cu barda. Niciodată!
– Nu o să faci comisii noi?
– Sunt cele trei. Este Comisia de medicină de familie și, sigur, se pot înființa și alte comisii. De vin oamenii și doresc să facă o comisii de nu știu de care, se poate face. Singurul amendament – să existe oameni care să reprezinte acea comisie.
– Deci încă nu ai simțământul că trebuie ceva nou.
– Nu, avem cele trei obligatorii care sunt bătute în cuie, nu poate umbla nimeni la ele. De vine să desființeze cineva o comisie de-aia, se desființează filiala. Nu poți să ființezi fără ele. Și Comisia de medicină de familie, care va rămâne așa cum este.
– E bine că nu apare nimic spectaculos.
– Lucrurile sănătoase, la mintea mea de 62 de ani, trebuie să aibă o anumită continuitate.
– Dincolo de felia timișeană, ce ți-ai dori să fie altfel în legiuirile breslei?
– Legea Sănătății e de acum 20 de ani, cu cârpituri. Orice cârpitură e o prostie, amendăm… Din câte știu, există propuneri, interpelări… mai mult sau mai puțin luate în seamă. Ar trebui o lege nouă. Oamenii devin agresivi și revendicativi, avem doctori bătuți, atacați cu cuțite, ăla face 10 ani, se poartă bine, scrie o carte, iese după 5 ani. Apoi turismul medical – în străinătate vine acum cu o hernie sau o litiază biliară și primește noiembrie pentru rezolvare, de faci asta aici, te mănâncă…
Ramona Băluțescu
