Unul dintre spitalele din oraș se află în fața unei decizii ciudate dinspre ministerul de care ține – aceea de a fi pasat, împreună cu celelalte spitale de profil din țară, în ograda altcuiva. Este vorba despre Spitalul CFR. Sau, pe titulatura lui lungă, Spitalul Universitar CF Timișoara. Nu e foarte clar unde va ajunge, din vara aceasta, dar, până atunci, aici se lucrează.
La îndemnul managerului, dr. Stela Iurciuc, am discutat cu șeful Secției de Chirurgie a spitalului, și anume cu dr. Sorin Chiriac. Bun prilej, de altfel, de a depăna povestiri de demult, cum Sorin Chiriac este dintre chirurgii pe care i-am cunoscut acum vreo 25 de ani lucrând la acest spital cu prof. Iosif Adalbert Szucsik, un mare nume al chirurgiei timișorene. Dacă prof. Szucsik a fost cel care a format o echipă de chirurgi tineri în jurul lui, trebuie să spun că, din perspectiva de prieten, și mie mi-a servit ca învățător în cele ce țin de sistemul medical românesc, și a contribuit major la formarea mea ca jurnalist specializat pe medicină.
Dar timpul nu iartă pe nimeni, profesorul s-a pensionat de niște ani, iar Sorin Chiriac este, acum, șef de secție în locul lui. Sigur, s-au schimbat și felul în care este perceput spitalul în oraș, și problemele instituției – doar câteva lucruri au rămas la fel, pentru nostalgicii față de vremurile de demult, ca mine. Unul ar fi, să zicem, vechea tablă neagră compartimentată, de dinainte de blocul operator, pe care se scriu cu cretă intervențiile ce urmează să aibă loc într-o zi. Bine, eu am dat doar de tablă – sper că s-a păstrat obiceiul… Iar al doilea este doamna Bella, asistenta șefă de pe vremea lui Puiu Szucsik, care, cu un aer înțelept și matern gestiona și micile noastre glume de mai demult. Mi-a părut nespus de bine s-o revăd – unul din oamenii care știau mereu despre toate, unde sunt și ce este de făcut. Un fel de suflet neoficial al spitalului. E la pensie, dar mai ajută. Mi-a și spus: am lucrat aici 50 de ani. Nici nu știu cum să procesez asta. De aș spune că e o viață de om, ar fi puțin, pentru că o viață profesională ține, de regulă, mai puțin. Oricum, toată viața mea, din anul în care m-am născut…
Poate ar mai fi și un al treilea lucru neschimbat, dar e un lucru complex, cu părți de rămânere așa și cu părți de schimbare. E vorba de însuși chirurgul Sorin Chiriac, neschimbat la chip, doar mai alb la păr ca ultima dată cînd ne-am văzut. Dar au trecut mulți ani, și e firesc. Și totuși, când vorbim de acumulările din timp, schimbări există. Adăugiri. Evenimente. Lucruri care, inerent, se strâng.
Despre toate acestea am povestit cu Sorin Chiriac, despre școală (pentru că, urmând tradiția înaintașilor, cel care conduce acum Chirurgia este și cadru didactic la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara, este șef de lucrări). Decât (ca să fim în curs cu gramatica strâmbă a epocii), pentru că sala îi mănâncă cel mai mult timp. Sala de chirurgie, blocul operator, și aranjatul ca toate de acolo, pentru el și oamenii lui, să fie bine.
De fapt ăsta este cel mai enervant punct al discuției noastre, care tot revine. Sorin insistă mereu, în timpul în care îmi notez lucrurile pe care le discutăm, că pe el îl interesează mersul secției, nu imaginea lui personală, și să nu-l ”polizez” pe el. Și când facem fotografiile necesare ilustrării are un amestec de sfială cu nervozitate pe care poate nu l-ai bănui la un om obișnuit să stea ”cu barda-n mână”, ca meserie. Dar scrisul acesta, de ani și ani, m-a învățat că și chirurgii, de regulă vedete ale medicinei, pot fi de mai multe feluri, caracterial, de la gioarse la oameni cu un caracter deosebit, și empatie aparte. Așa că pot înțelege, chiar dacă e iritant pentru un jurnalist să găsească tot felul de trucuri pentru a prinde câteva poze folosibile. De exemplu îl întreb ce face o anumită tzutză din blocul operator, care nu mă interesează absolut deloc, dar măcar reușesc să prind un gest ceva mai puțin crispat, când, instinctiv, întinde mâna spre ea, să-mi spună ce face.
Nu eram noi chiar copii acum un sfert de secol, dar eram mult mai la început, în meseriile noastre. Și, pentru o vreme, am respirat și eu în alaiul celor doi profesori de la CFR, Szucsik și Romoșan, petrecând uneori zilnic ore în biroul lor, pe lângă și în blocul operator, discutând cu cei de gardă și, dincolo de amicițiile create, încercând să înțeleg cât mai mult despre ticăitul acestui spital, și al unui spital în general.
Înainte de discuția despre acum, ne aducem aminte de întâmplări vechi, despre cum i-am urat lui Sorin succes la susținerea tezei de doctorat, în preziua susținerii, pe coridorul de la etajul I al spitalului, doar că din varii motive eram îmbrăcată în călugăriță (o glumă legată de Puiu Szucsik) și nu mi-a recunoscut vocea. Sau de seara când, avidă să îmi bag coada în lumea lor, cu mintea, am făcut cu Sorin, care era de gardă în spital, un test de chirurgie, în engleză, pe care îl găsise online, și am bifat un punctaj mai mare ca el. Sigur, râd și acum la asta, pentru că avantajul meu era că aveam și o licență în engleză.
După reintrarea în matcă, adică a mea, pentru că eu eram cea care s-a depărtat de spital, putem trece și la discuția despre ce este acum aici, la o generație după cele pe care le știam, dar cu avantajul, pentru mine, că cel care conduce secția, acum, este amicul meu de mai demult.
– Știu că s-au schimbat lucruri după plecarea lui Szucsik, ce operați voi acum, ce ajunge la voi?
– Ajung cazuri cu diagnostic chirurgical, fie trimise de medicul de familie, ca suspiciune, sau în urma unui consult la noi. La Urgență sunt cazurile mai interesante, pot fi altceva față de ce ai bănuit inițial, aici avem cazuri la care în general se știe diagnosticul.
– Zi-mi ceva din cazurile mai aparte pe care le-ai avut.
– Am avut o pacientă la limita de condiție socială precară – în timpul intervenției (nu lucram cu anestezie generală) a întrebat cât durează operația, am vrut să știm de ce, și a zis că ea se plictiseste, era cu rahianestezie, de la ombilic în jos, îi amputam piciorul… Am avut și un pacient cu o infecție la articulație care a vrut să-și vadă bontul de amputație, piesa operatorie – a examinat acea infecție, a fost echilibrat, cred că a și atins, era pensionar, fost sportiv, om care a trecut prin viață. Pe linia asta, un coleg de la alt spital a avut un caz, urgență, a venit pacientul cu gangrenă uscată de coapsă de deasupra de genunchi, a văzut că apare necroza, și a început să dea jos cu cuțitul, era cioban.
– Zi-mi de legătura voastră cu UMF-ul (n.n.: Universitatea de Medicină și Farmacie).
– Noi suntem secție clinică cu activitate universitată în cadrul departamentului. Predăm la Stomatologie și la Asistență de profilaxie stomatologică, la anul III.
– Cum e să predai chirurgie cuiva care nu va fi chirurg?
– Poate și studenților le poate părea fără sens, dar să nu uităm că destul de apropiată de medicina dentară este și chirurgia maxilo-facială, și, mai mult, chirurgia generală se referă la orice din corpul uman, nu strict la cavitatea bucală, sau abdomen și torace, noțiunile sunt generale, ei învață aici despre abcese, flegmoane, hemoragii, biologia vindecării plăgilor. Pentru noi consituie o încercare să le menținem studenților activ interesul pentru chirurgie. La prima impresie, e mai departe de preocupările lor. Dar încercăm să facem cursurile și stagiile cu atât mai interesante încât să le menținem activ interesul. Cred că reușim într-o bună măsură. Asta ne arată feedback-ul studenților, lucrăm folosind cursuri interactive, cu imagistică interesantă, din cazuistica noastră sau din literatura de specialitate. Cursul nu este sub forma unui monolog, ci este dinamic, îi rugăm și pe studenți să participe, să aibă întrebări sau opinii personale, iar la stagii învață aspecte practice, de interes – credem noi – general, adică manevrele de bază în chirurgie, utilizarea instrumentelor, dintre care multe sunt comune, iar manipularea lor este general valabilă (pensele, foarfecele se țin la fel). Îi învățăm să facă noduri chirurgicale și alte manevre. Ei fac practic acest lucru. știu cum se utilizează toate astea, nu doar văd niște poze, și văd chiar intervenții chirurgicale live, de la vizor, de chirurgie deschisă – clasică, și laparoscopică, se vede bine, pe monitor mare, nu este abstract.
– Asta îmi aduce aminte de o fază de acum vreo 15-16 ani, cu conducătorul tău de doctorat, prof. Vladimir Fluture, scriam la Timpolis pe atunci, chiar eram pe lângă Municipal, unde lucra, sună șefa mea, mă trimite la Municipal că vrea profesorul ceva cu mine. Merg, mă ia o asistentă că cică să mă dezbrac. Îi explic… știți… eu sunt jurnalist… tipa că da, da, dar vrea profesorul să vă ia la sală la ceva. A, ok, la asta n-am mai cârâit, am intrat în costumul de sală, am mers în bloc, mai erau colegi dar ei au rămas la vizor că nu erau cu d-astea, ca specializare, și profesorul îmi arată, mândru, ceva bât, lângă masa de operație, de care lipiseră (destul de rudimentar) o cameră de filmat. Și îmi explică: no, de acum văd studenții la cameră, nu mai leșină prin bloc, cei care nu-s făcuți pentru așa ceva. La care pe mine mă pufnește râsul, și îi zic: don’ profesor, da’ ăștia de la Medicină Veterinară au de ani de zile așa ceva, cameră montată direct în lumina din blocul operator, io acum ce să scriu de chestia asta?… La care îmi zice: da, măi, Ramona, dar când nu ai, e bine când apare și asta… Așadar întrebarea ar fi câți studenți mediciniști se simt deranjați de o plagă?
– Nu există serie în care să nu fie măcar unul sau doi. Au lipotimie, leșină… O serie e de 50 de persoane. E prima dată când au contact cu pacientul, dar la medicală la interne nu curge sânge, nu sunt inervenții invazive. Nu am întâlnit oameni să renunțe la meserie pentru că au întâlnit o plagă, dar de reorientare relativă am avut ocazia să dau – de pe disciplină chirurgicală spre una medicală, datorită acestui aspect. Și nu atât din cauza dramatismului plăgii, cât a necoordonării foarte bune a activității fizice. Intelectual de marcă dar cu manualitatea modestă – vorbim de schimbări de la rezidențiat.
– Studenții ce contact au cu pacientul?
– Studenții nu efectuează manevre asupra pacientului, asta trebuie să facă medicul. Contactul e minim. Era un banc că un profesor spune celor internați că vor asista la o premieră, că studenții vor fi cei care vor lucra pe ei, și operații și tot, și că speră că se vor descurca. La care pacienții, îngrijorați, întreabă: și dacă nu se vor descurca? La care profesorul le răspunde, senin: atunci studenții vor primi notă mică.
– Fain! Voi aveți și rezidenți aici, la CFR, nu? Ce ți se pare mai interesant ca lucru – să lucrezi cu studentul sau cu rezidentul?
– E mai confortabil să intri în pâine cu un rezident, dar fiecare e cu nivelul.
– Ce s-a schimbat de pe vremea profesorului Szucsik? Tu cum și ce lucrezi?
– Profesorul Szucsik a fost considerat de către rectorul de pe vremea aceea, profesorul Drăgulescu, cel mai bun chirurg din Timișoara. Ținea curs fain dar o dădea pe povești medicale, și, adesea, cursurile le țineam noi. El se ducea la sală, unde era cerut. Acum, în UMF suntem trei, eu, și Florin Munteanu și Constantina Moga, asistenți universitari. Sala de operație a constituit și pentru mine principala zonă de interes. Am și activitate didactică, lucrez și în ambulator. Am și activitate organizatorică, având funcția de șef de secție, și interesele noastre, de supraviețuire a secției, le-am pus în față.
– Cum ajunge omul pacient la CFR?
– Pe baza calităților noastre. Noi, ca spital, avem o serie de defecte, dar și unele avantaje. Secția este mică și nu avem urgențe, este singura secție de chirurgie din oraș fără urgențe, ceea ce constituie un mare dezavantaj în ce privește activitatea. Asta înseamnă că după ora 3 nu mai avem anestezist și laborator, radiologie. Asta scade foarte mult adresabilitatea și posibilitatea acceptării unor cazuri complexe.
– Ce se operează?
– Cazuri ce apreciem că au aproape sigur evoluție bună, ce nu necesită terapie intensivă. Îl operezi dimineața și la ora 3 e stabil, nu e pe aparate, intubat etc.
– De aveți buba, totuși, cu cine colaborați?
– Există protocol cu Spitalul Municipal, dar, de e nevoie, și la Județean ne acceptă pacienții, desigur.
– Specificitate?
– Noi cam tăiem, scoatem, nu prea punem – bine, plase chirurgicale mai punem, gen pentru hernie. Efectuăm intervenții chirurgicale pe tiroidă, glandă mamară, colecist, stomac (gastrectomie totală, nu, pentru că necesită îngrijiri speciale), facem și rezecții gastrice, intestin subțire, colon, apendice, hernii abdominale, patologie ano-perianală, varice și tumori cutanate și subcutanate. Omul vine cu bilet de trimitere de la medicul de familie. Mult mai rar avem urgențe, pe care le lămurim repede și luăm atitudine în cursul dimineții. Îl vede și internistul și chirurgul, efectuam rapid investigațiile de laborator și imagistice și hotărâm intervenția.
– Pe vremea lui Puiu Szucsik toți erați în jurul lui ca puii în jurul cloștii, se țineau rapoartele de gardă și contravizitele, se discutau cazurile. Cum e acum?
– Cred că s-a păstrat această linie, în sensul că e un specific al spitalului – fiind spital mic, relațiile sunt destul de apropiate, ne cunoaștem și avem o colaborare bună în cadrul secției și al spitalului. La toate cazurile se discută la raportul de gardă, tipul de intervenție e cunoscut de toți, ne consultăm între noi, responsabilitatea e și a medicului curant și a șefului de sectie, pacientul are o siguranță bună, nu poate fi ceva variabil în funcție de medicul curant.
– Covidul cum v-a afectat?
– Ne-a afectat mult. Am avut și un blocaj de activitate. Ne-am preocupat și noi mai mult de covid decât de chirurgie. Dar în mod să zicem paradoxal, a constituit și un avantaj, deoarece această pandemie, această nenorocire cred eu că a și evidențiat faptul că medicina necesită resurse materiale, investiții suplimentare, ceea ce și nouă ne-a permis, din fonduri europene, unele dotări corespunzătoare momentului, aparatura la zi. Iar în ce privește atitudinea noastră, revin la avantaje – avem mai puțini pacienți, dar acest lucru ne permite un grad de empatie suplimentar, evidențiat prin feedback-ul pacienților. Și mai obiectiv, avem un minim de infecții nosocomiale, și pentru că nu avem urgențe, și nici nu sunt ținuți pacienții pe aparate de ventilație mecanică, cu multiple catetere.
– La unii nu se mai ține nici raportul de gardă. La voi cum e cu contravizita?
– Nu aș putea spune că se ține în grup organizat, cu toată echipa, ca atunci când știai tu. E a medicului operator și, la solicitare, a medicului de gardă de la domiciliu. Dar vin cei care au operat. Însă nu mai facem șir indian, ca dimineața.
– Cine mai e în secția voastră, în afară de voi, cei trei UMF-iști pomeniți?
– Sunt medici de chirurgie generală, Florin Vasiu, Dan Ciobănaș, Dragan Maximov, Caius Ștefan și medicul urolog, Vlad Tucicovschi.
– Mai știi când spitalul ăsta organiza și trenul medical, care mergea în cadrul regionalei pe unde erau de făcut consulturi organizate? Am fost cândva cu trenul medical, îmi aduc aminte că m-a frapat că una din asistente avea niște ghivece cu flori pe care le plimba cu acel tren. Oare de cînd nu s-a mai organizat?
– Trenul medical? Cred că de peste 20 de ani.
– Auăleu, așa bătrâni suntem?
– Se pare că da (râde).
– Îmi mai povestești de vreun caz aparte?
– Avem o colaborare cu un spital de psihiatrie. Am avut un pacient suferind de schizofrenie, l-au adus aici, l-au consultat medicii, l-au adus când era compensat bine, a avut indicație chirurgicală, am convenit asupra posibilului moment operator și, în timpul când a fost în remisiune cu boala, am decis prin comun acord internarea și intervenția – chiar complexă. Înghițea linguri și furculițe, avusese șapte intervenții anterioare, a stat trei săptămâni aici, tratamentul psihiatric i l-a dat asistenta de salon și a avut urmărire specială. În ultimele zile a fost la limită cu manifestările, dar era singur în salon, și supravegheat.
– Ai scos altceva mai dubios din pacient?
– Viermi intestinali – în rest nu prea avem surprize, ele sunt mai degrabă la Urgențe.
– Ai primit daruri mai ciudate sau aparte? Alin Nica, de la CJT, îmi povestea că, pe când era primar, l-a alergat o tanti bătrână prin birou cu o caserolă de mici, că voia să i-o dăruiască.
– Un pacient a aflat cumva când era ziua mea de naștere și mi-a adus tort. De fapt doi pacienți au făcut asta! Totul a fost împărțit pe loc cu colegii, le-am pus pe masă, cu tot personalul de față.
– Alte bucurii?
– Pentru mine e bine dacă merge secția bine. Mă feresc de cultul personalității – uite, și tu, acuma, că te pui să scrii asta. Aș vrea să reiasă că secția e importantă. Nu Chiriac.
– Chiriac a fost și tatăl tău, ca medic, de la el am reținut un lucru important – despre economia generală a organismului. Dar spune-mi cum colaborați cu UMF-ul.
– Avem sprijinul rectorului Octavian Crețu. Mai ales că el face intervenții de vârf ca și chirurg, și am fost în operații ale lui, sau am asistat la ele. Am făcut și gărzi la Municipal. Și am continuat colaborarea cu profesorul Crețu – ce operează pancreas și hepatectomie segmentară în mod constant.
– Care a fost cursul tău profesional? Știam cândva că ești la Casa Austria.
– Eu am avut experiențe în mai multe servicii, la CFR am fost 12 ani, înainte Casa Austria, și la Județean am lucrat în 91, dar mai puțin de un an. Am plecat de la Casa Austria pentru că s-a pensionat profesorul Szucsik, și urmam pe linie ierarhică în cadrul disciplinei UMF – eu țineam de CFR, noi avem norma întreagă la UMF. Eu sunt mai voluntar de felul meu, șeful ar trebui să aibă degetul lung, să arate ce trebuie făcut, dar, de nu face cineva, mă pun să fac eu.
– Spune-mi, te rog, atunci când, contrar lucrurilor pe care le știi despre anatomie și fiziologie, un lucru simplu merge prost, sau un lucru cu șanse mici de reușită o ia, în mod ciudat, spre bine, cum procesezi asta?
– Asta face parte din spiritul formatat de chirurg, trebuie să îți asumi un grad de variabilitate, chirurgia și medicina nu sunt aritmetică, există variabilitate. Suntem deja tăbăciți. Nu poți să trăiești strict pe sentimentele de moment. Nu e firesc, nu e o stare firească a lucrurilor, pentru un om, să tai un pacient, să curgă sânge și să pătrunzi în țesuturile lui – ți-ai asumat o condiție…
– Marțienească?
– Marțienească, să zicem – nu e pentru oricine, și trebuie să îți asumi.
– Mă bucur că nu zici de Dumnezeu.
– Urma. Biologia e complexă, avem control și înțelegere parțială asupra corpului uman. Chirurgii, inclusiv profesorul nostru, apelau la partea divină. Întâlnesc această situație în chirurgia tiroidei.
– Cum e să îmbătrânești în meseria asta, ce strângi, ce înveți, ce filosofie de viață îți dă?
– În primul rând de îmbătrânești…
– Mda, infarctul…
– Durata de viață în meserie… Există un studiu… 62 de ani. Apoi unii nu își dau seama la timp că au altă vârstă, și continuă la fel, alții, puțini, au dorința de a ține pasul, de a fi la zi. Unii spun că așa știu să facă bine, a apărut o metodă nouă, dar ei fac ce știu – eu doresc să țin pasul. E un semn de ne-îmbătrânire, dar nu știu de e bine, pe metoda veche poate e mai sigur.
*
Terminăm interviul, acum e momentul când mergem spre blocul operator, și primesc toate nazurile în fața aparatului de fotografiat, îmi fac cu chiu cu vai treaba, într-una din trecerile prin spital dau și de praguri de uși cu ”welcome”, drăguț, lui Sorin îi sună telefonul, revine doamna Bella, mai apare o doamnă în halat alb, e unul din rarele momente când îl pot trage pe Sorin în chip fără să protesteze și fără să îmi aducă aminte că secția lui e cea care contează – dar eu nu cu toată secția am stat la taclale, așa că va trebui să se sacrifice, ca să spun așa.
Recapitulez, în acel moment, din schimbările spitalului, cele pe care le văd, subsolul care s-a aranjat, liftul pentru pacienți, birourile reorganizate, semnele luminoase și inscripțiile în mai multe limbi care spun pacienților pe unde și ce pot să facă. E firesc, mergem înainte cu ce se poate. Dar tot e loc și pentru amiciții vechi, și pentru văzut cine și în ce parte a luat-o. Spitalul CFR mi-a fost ca un fel de casă, mai demult. Unul din medicii de aici, Christian Banciu, tot UMF-ist, m-a învățat să patinez, la începutul lui 1990, când eram încă la liceu, și mi-a devenit gastroenterolog, mai apoi, și are la activ un tip de intervenție făcut în premieră în România, altul, profesorul pensionar, m-a învățat să înțeleg medicina, sunt, acum, aici, la chirurgie, tinerii pe care îi știam de acum un sfert de secol în jurul profesorului. Cum să nu fie ca o casă, aici?
O casă amenințată, însă, de propriul ei minister, și nu știi ce va mai fi. E ceva, ca o tristețe tivită cu bucurie, să vezi că un chirurg cu care te știi de când erați amândoi mult mai mici, în meseriile voastre, sau mai tineri, poftim, crește o tarla de ghiocei la tâmple în același loc, la ”colecistul orașului”, și totuși, mâine secția lui va fi… ca un buchet de ghiocei, pe o cârpă murdară, la colțul drumului, de luat sau de aruncat… Dar e și de bine, pentru acest spital, în zodia, zic eu, bună în care e, cu conducerea, cu aparatura și tot, doar târât de preluarea care nu se știe dinspre cine se va face, și, de se va face dinspre Consiliul Local, nu cred că va fi bine. Poate, totuși, Județeanul sau UMF-ul – de ar fi loc… Până atunci, în spitalul unde mai degrabă nu se pune, ci se scoate, continuă treaba.
Ramona Băluțescu
