„Doamna Mari Baban, cu Covid, nu există. Am inventat-o noi.”

Urcă greu treptele până la etajul II. Intră. Pisica cea neagră, ce îi datorează atâtea, refuză să o salute. E îmbufnată, probabil din cauza lipsei ei. E doar stropul care se adaugă la toate, și o ajută să înceapă să plângă. Plânge împreună cu soțul, plânge, și spală cu lacrimi toată grozăvia prin care a trecut – teama de moarte, senzația aceea că imediat se termină totul, pentru că nu mai poate respira. Dar doamna Mari Baban nu există pentru unii din voi, nu, pentru că nu vreți să înțelegeți. Am inventat-o noi, presa plătită de mai-știu eu-cine… Inconștiența voastră anulează suferința, chiar existența acestei femei, și a multor pacienți cu Covid. Printre care am petrecut o seară. Exact ca să spunem, iar, că ei există, și că vor fi tot mai mulți dacă nu ne grijim, dacă nu ne vaccinăm. Și că nu e „decât o gripă”.

Dacă fac boala asta, mor. Știu cum este să fii aproape de a muri sufocat, am trecut printr-un infarct pulmonar, nu cu mult timp în urmă. De aș putea să aleg, aș prefera să nu mor așa. E chinuitor. Dar cineva trebuie să fie și acolo, în locul unde cei care au avut mai puțin noroc, dintre noi, se chinuie să supraviețuiască, înotând prin boala asta, Covid-19, ca și printr-o apă cu lipitori, cum am mai spus. Vreau să fac reportajul ăsta ca un act de prinos personal, de a da ceva din mine, pentru moartea a doi cunoscuți. Unul dintre ei a murit aici, la începutul săptămânii. Nu am întrebat de înmormântare, nu avea rost – înmormântările de după Covid sunt permise mai mult ca un act de scăpare de un corp. Vreau să scriu de aici, din spital, ca doliu pentru moartea lor. Dar și ca explicație pentru alte morți ce nu trebuie să vină. Ce trebuie să întârzie cât mai mult, prin înțelegere, prin participare empatică la ce e acum, aici. Veniți cu mine la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie Dr. Victor Babeș Timișoara. Sau, așa cum e cunoscut acum, mai simplu, deși e impropriu spus: Spitalul Covid. Să vedem, să gândim împreună. Să simțim.

Vorbesc cu prof. dr. Cristian Oancea, managerul spitalului, îi spun ce aș vrea să fac, aprobă. Simplu, fără poze față-profil, fără amprente și promisiuni jurate pe cravata mea că o să fac sau n-o să fac nu-știu-ce. Lucrez de îndeajuns de multă vreme în povestea asta cu medicina încât să meargă simplu când vreau ceva. Dar, de partea cealaltă a propunerii, contează și transparența celui căruia îi propui ceva. Care transparență există, aici. O să merg într-un salon Covid, să vorbesc cu oamenii. Nu caut ceva anume, nu mă aștept la nimic. Am învățat, în trei decenii de presă, că povestea există peste tot – ochi să ai. Și să fii lăsat să ajungi la ea.

Ajung la una din porțile spitalului. Îmi bate inima într-un ritm care mă face să zâmbesc pe sub mască. O nouă poveste va începe imediat. Iubesc spitalele, îmi place să scriu despre ele. E locul unde se întâmplă lucruri adevărate și esențiale. Ultima dată când am scris despre spitalul ăsta, multe nu erau așezate bine, și am scris despre acele neașezări, și am trecut și prin a fi fugărită de pază pe aici, în urma a ce scrisesem, și voiam să știu de s-a schimbat. Dar acum e altă conducere, și nu o să abordez subiectul tuberculozei, acum. Acum sunt aici pentru Covid. Dau de trei cărucioare de magazin unde așteaptă pachetele pentru pacienți. Așa e la fiecare spital. Spun portarului că trebuie să intru, o sun pe asistenta șefă de la Pneumo 2, doamna Daniela Bușe. Vine în curând să mă ia. Ce mult s-a schimbat pe aici, îmi spun, la o privire rapidă. Cele câteva minute de așteptate, un bun prilej de cugetare, de aduceri aminte, de racordare la locul în care am ajuns, la capătul orașului și, pentru unii, la capătul vieții…

Apa albastră

Încă e lumină. Îmi închipui aerul din jur ca o apă în care există un colorant subtil, pe care ochi neînvățați nu-l pot vedea. Și că, în funcție de concentrația de virus expirată de cei care au boala, apa asta se poate – hai să luăm o culoare – albăstri, ca atunci când scapi, în apa dintr-o cană, o picătură de albastru de metilen. Fac exercițiul ăsta mental de multe ori, atunci când urc într-un tramvai, atunci când stau la coadă la casa de plată a Profi-ului din cartier, acolo unde ÎNCĂ nu toți își poartă bine masca. Dacă ați face și voi exercițiul ăsta, am avea mai puține îmbolnăviri, am scăpa mai ușor, ca țară, de boală.

Încă nu m-am vaccinat. Este 13 ianuarie, valul doi se spune că începe cândva de poimâine încolo, azi ar fi numită de superstițioși o zi cu ghinion – bine că puteți crede în superstiții, dar în virusul ăsta nu, îmi spun… Va trebui să am grijă, mare grijă, enormă grijă. Îmi aduc aminte de nonșalanța cu care am intrat în „pinguin” (așa se cheamă costumul ăsta de protecție, în forma sa de alint) acum mai bine de 10 ani, în Veneția, când am mers cu cei de la Primul Ajutor/UPU de acolo – serviciul fiind reunit – la un caz de gripă porcină. Și de imprudențele pe care le-am făcut atunci când l-am dat jos, deși stătusem în barca sanitară cu două persoane care au fost confirmate ulterior cu boala. Nu am voie să fac imprudențe. Nu voi lua bijuterii. Nu voi lua ochelarii – voi merge cu lentile de contact. Părul strâns. Nici măcar aparatul de fotografiat nu-l voi lua – deși comparația e improprie, îmi aduc aminte cum m-am chinuit vreo două săptămâni să scot nisipul din el, după ce am pozat din piciorul unei tornade. Trebuie să mă ajut. Trebuie să gândesc tot. Partea mea.

Am sinuzită, azi, am dureri, a trebuit să iau analgezice tari, să mănânc înainte, să am grijă să nu îmi curgă nasul. Va trebui să nu plâng. Să am grijă să nu plâng. Dacă pot. Uneori e greu să nu plângi, ca jurnalist. Nu o să-mi șterg lacrimile, dacă o să plâng, o să le las să-și urmeze drumul gravitațional, în ochelarii de scuba, și nu o să ridic mâna instinctiv să le șterg. Îmi aduc aminte de ziua când filmam în Sarajevo, într-un cimitir expus, translatorul meu nu a venit cu mine, mi-a spus că mereu trag sniperii ceilalți, dar era o familie la un mormânt nou, simțeam că trebuie să vorbesc cu ei, nu știam sârbo-croată, am întrebat, prin gesturi, cine e acolo, îngropat, nu mai știu ce mi-au spus, frate sau soră, am arătat cu degetul spre dealurile de unde ne vegheau ochi răi, mi-au spus că da, cei de acolo au tras, plângeau năvalnic, plângeam și eu cu ei, mă străduiam să nu mișc camera de pe umăr, după câteva secunde am închis camera, i-am îmbrățișat și am plecat. Uneori e greu să nu plângi. Iar acum e ciudat cu îmbrățișatul.

Despre ce este materialul ăsta? Despre ce vreau eu. Iar eu nu vreau să fie despre Covid, așa, simplu, ca și cum ai pune o castană porcească pe o masă de bucătărie, goală. Vreau să fie despre Covid și noi, despre omul care se îngrijorează legat de boală, și despre cum află el că e pozitiv, și despre cum se prăbușește sau nu lumea lui atunci, despre legăturile pe care le faci cu el. Mereu am spus că frica e mai greu de dus decât boala. Așadar, materialul ăsta este și despre cum începe cealaltă frică, mai mare, nu cea că vei face boala ci aceea că o ai, și că… ce va fi acum, cum vei trece prin boală, prin spitalizare, VEI MURI SAU NU? Dar și despre partea cealaltă. Mereu este și despre partea cealaltă. Despre mine, despre colegii mei. Despre cum intri într-un combinezon pinguin, deși puteai sta acasă, la conferințe de presă online. Despre cum îți faci calculele, ce iei cu tine și ce nu, cum te miști, ce riscuri ai, despre cum întrebi de unde începe zona aseptică și tot. Cam tot așa cum îi spuneam mamei, acum o mie de ani, seara: vezi că mă culc, dimineața am tren devreme, plec iar în Bosnia, dacă mă împușcă ăștia o să spună la televizor. Despre cum e să lași cheia la prieteni pentru eventualitatea că vei fi arestată acolo unde te duci, pentru că știi că vei apăra, cu prezența ta nedorită, o cauză pe care o știi dreaptă, și îți încerci în palmă trepiedul de fibre de carbon. Just in case. Despre momentul în care (în alt context decât cel anterior) chiar ești arestată, și te gândești ”acum ce fac?” Despre mă-sa lui Ștefan cel Mare ce-l trimite pe fi-su la luptă. Despre conștiința a ce trebuie scris. A ce trebuie cu adevărat scris.

Pe fundul mării, robotul alb

Vine Daniela Bușe. Subțire, mlădie, în costum violet, ne dăm un cot în cot, a salut, ne spunem primele cuvinte, uneori știi de la început că va merge bine, că vei avea ”un Vergiliu pentru Dante” bun, care să te conducă bine prin ”pădurea de la mijlocul vieții”. Da, voi avea un ghid bun. Pentru că, orice mișcare fac, e bine să fie un ghid lângă mine. Nu doar pentru că așa e firesc, în curgerea spitalului, ci și pentru că așa mi-aș dori și eu. Ca să nu greșesc, să nu fac ceva cum nu ar trebui. O să pătrund în apa albastră a unei boli mortale, în care nu sunt învățată să mă scufund. Nu ca ei.

Trecem pe lângă containerul, sau TIR-ul, sau camionul-morgă, cum i-o fi mai simplu să fie numit. E plasat cât să nu fie în ochii lumii, totuși. Dar e necesar. De aici pleacă acasă (vorba vine…) corpurile celor care nu au supraviețuit… Aici a fost unul dintre prietenii mei, acum trei zile. Om ce mi-a umplut existența aproape 30 de ani, colegial, amical. Unul dintre cei mai buni fotografi ai Timișoarei. Pentru tine, Liviu… Știu că ai fi zâmbit hâtru… Pentru tine… Și pentru tine am venit să scriu…

Intrăm în clădire, un coridor pe care am mai fost, îmi dau seama mult după, care are pe unul dintre pereți o poză cu un bonsai, sub care scrie ceva gen ”ai răbdare, va veni și rândul tău”. Nu am reușit să fotografiez imaginea respectivă. Atunci când am încercat, telefonul meu se străduia să nu moară într-o baie de lichid de dezinfectare ce nu se evapora.

Nu știu de unde începe tot, unde se termină lumea pe care o știu. Asepsia. Cuvântul magic care face ca spitalele să fie așa aparte, cu cotloanele lor pe care, ca intrus, nu le știi: până aici suntem noi, cu janghinele noastre, cu mâinile noastre cu o mie de minuscule frânturi de viață și neviață ce pot omorî, cu respirația noastră ce riscă să se albăstrească. Paradoxal, dincolo de bariera asepsiei, în locul unde se străduiește toată lumea să fie cel mai curat, e izvorul apei albastre, e șuvoiul cel mai închis la culoare. Dar tot aici este și asanarea lui, ca un fluviu ce devine adjutant de hidrocentrală. Un bonsai nu este planta cu răbdare, chinuită – nu știu dacă știți. Este, de fapt, întregul dintre un vas și un copăcel care trebuie să arate sau să fie într-un anumit fel. Tot așa, și aici, firicelele de apă albastră, de un albastru tot mai închis, ce se strâng în fluviul-cerneală, nu rămân așa, în această ”hidrocentrală de curățire”: oriunde un medic, un spital, își face treaba bine, hidrocentrala asta dă lumină, iar apa ce iese de aici devine, iar, izvor curat, din care albăstruiul ăsta omorâtor a fost extras.

Încă suntem în albastrul pasager, de zi cu zi, înainte de hidrocentrală. Nu mai știu nimic, deși deja recunosc coridoarele. Îmi spune, în schimb, asistenta-șefă – aici ne schimbăm, luăm astea pe noi, lăsăm astea, facem asta. Îmi explică liniștit, calm, deși probabil a mai făcut asta de sute de ori, cu colegii. Mă va ajuta. Începem cu altă mască decât cea cu care am venit eu, și cu bonetă. Apoi apărătoarele de picioare – ok, ca exo-încălțările de acqua alta din Veneția – apoi prima tură de mănuși, apoi combinezonul – pinguin, cum îl numesc, de regulă, prietenii mei din spitale, când îi întreb cum și-au trecut ziua – apoi se face o gaură, aproape de marginea mânecii, îmi scot degetul opozabil prin ea, întreb dacă e găselniță proprie, mi se spune că da, au dreptate, așa stă mâneca mai bine, nu riscă să fugă, îmi aduc aminte de costumația de bal, de genul acela de mâneci care nu au ajuns mănuși, de catifea neagră, și care stau agățate de după degetul mijlociu, cu elastic. Ori la bal, ori la spital – îmi fuge prin minte, catifeaua dispare urgent, vine încă o tură de mânuși, peste harnașamentul cu mâneca găurită și cu cealaltă tură de mănuși, eu mai trebuie să umblu și cu reportofonul și să fac poze, din toată povestea asta care-mi transformă, încet-încet, mâna într-o ramură de copac, într-o ramură aproape boantă…

Combinezonul închis până sus, ochelarii de protecție, aveam deja masca bună, bună de tot, gluga pinguinului, viziera. Nu mă gândesc la mine, mă gândesc la ei, cei care fac asta de câteva ori pe zi, sau care stau ore în acel costum, și au învățat să se miște ca pe fundul apei, pe fundul apei albastre, pentru că dincolo de încă două uși începe tot. Sunt de cinci minute cu mănușile pe mână și deja transpir. Oare cum arată pielea mâinilor lor după o zi de vară, cum, în zona roșie (da, albastrul meu cel mai închis), nu ai voie să folosești aer condiționat?

Asta e și prima ciudățenie de care dau – fereastra spre spitalul vecin, din zona inimii (de cardiologie) este deschisă. Dna Bușe îmi explică mai multe minute despre asta, cum că trebuie să se aerisească dar nu e voie să se folosească aer condiționat, nu înțeleg, adică iese tot aerul acela, de albastrul cel mai închis, adică înțesat cu virușii de Covid, așa, nestingherit?… Da. Dar pe acolo nu circulă nimeni. Dar văd o mașină parcată chiar acolo. Sigur, e a cuiva din personalul spitalului, dar… Sunt sigură că cei de aici respectă normele dar mă gândesc dacă nu ar trebui ceva ca un coș, ca ”respirătoarele” din piramide, care să ducă aerul viciat sus, sus de tot, și să îl curețe cumva, pe parcurs, înainte de a îl arunca în afară… Dar mă tem că asta n-o s-o rezolv acum.

Doamna cu care am întâlnire, pe care o aștepta pisica acasă, tocmai pentru a-și face jocul de sclifosită, supărată că stăpâna a dispărut două săptămâni, e așezată în cel mai îndepărtat pat din dreapta, din cele opt, și dă mâncare, cu lingurița, doamnei din patul de lângă, care nu-și poate stăpâni mâinile. Așa am rugat să pot ajunge – la ora când se împarte masa de seară. E un moment important.

Dau bună ziua cu sfială, sunt unul dintre costumele albe de marțieni și, înainte de a articula ceva, sunt doar o chestie asexuată asociată cu ideea de a lupta împotriva bolii celor de aici – medici, asistenți, infirmieri – toți, siluete în alb, care încearcă să ajute. Eu sunt intrusul. Și totuși, și munca mea, chiar un strop mai abstractă, va ajuta. Dar nu sunt medic. Sunt doar liantul dintre ce e acolo, în vâltoarea albastră, și ”afară”. Cel care spune, mai mult decât vecinului, mai mult decât rudei, că oamenii aceștia există. Ei, și boala lor.

Salonul este curat, este luminos, este vopsit fain, sunt aici dotările esențiale, este un televizor care merge pe Pro TV, ferestrele sunt luminoase iar colegii-de-siluetă albă, în care, brusc, o pierd pe doamna Bușe, se mișcă mult mai natural decât mine, și întind doamnelor de aici caserole cu mâncare, ridică perne, dau sfaturi.

De aici încep oamenii. Salonul 3 Covid, femei cu ”privilegiul” pe care nu și l-ar dori nimeni, de a sta fără costum, fără mască în apa cea mai albastră posibil. Două femei foarte în vârstă pe stânga, apoi încă una, cu ochelari și fără păr, și, brusc, mă gândesc la cancer. Cum e să ai și cancer și Covid?… Nu întreb. Îmi spune mai încolo interlocutoarea mea – da, colega avea cancer, nu a putut să-și facă tratamentul la oncologie, a venit aici…

Mă mișc ca un robot ce trebuie să aibă grijă să nu lunece, să nu atingă, să nu deranjeze dar, mai presus de toate, să nu își rupă costumul. Sunt ca un măr ce se mărginește cu exteriorul printr-o pojghiță de sub un milimetru. Doar că, de data asta, otrava pentru noi, Albe-ca-zăpada vulnerabile, otrava e în exterior. Acolo e boala. Pentru mine vor fi doar două ore, pentru ceilalți, însă, e realitatea de zi cu zi. O realitate dusă cu brio, până acum, pentru că foarte puțini din cei care lucrează aici s-au îmbolnăvit, și cei care au făcut boala se pare că au luat-o din exterior. De aceea am și avut încredere că pot intra și eu cu ei în apa albastră. Dacă ei au învățat cum să o facă, mă bazez pe ei. Suntem împreună.

Sunt dintre oamenii al căror ritm cardiac se liniștește, la intrarea într-un spital. De dau în UPU de asistente care nu mă cunosc, și-mi iau tensiunea de mai multe ori, invariabil aud același lucru. ”Ciudat, s-a regularizat – de regulă celor ce vin aici le-o pornește aiurea”. Și râd mereu. Și explic că eu acolo mă simt acasă. Pentru că am încredere în medici. Când am făcut infarct pulmonar eram în zona de urgență 0, făceam poze, din patul meu umblător, întinsă, gândindu-mă că e bine să documentez experiența, râdeam cu medicii și asistentele, puțin greu din cauza problemelor de respirație, a plămânilor chinuiți, dar râdeam. Știam că sunt pe moarte, dar de ce să pierd un banc bun? – știam că ei vor face ce e de făcut, și mă lăsasem pe mâna lor. Dar eu aveam încredere în ei. Alții nu au.

Mă uit, acum, la femeile de lângă mine, de dincolo de costumul meu care mă mărginește cu o potențială moarte. Ești un proscris dacă ai făcut Covid? Nu. Din acest moment lumea nu se mai împarte așa. Ești un om ce trebuie ajutat. Dar ai fost. Sau n-ai fost proscris. În funcție de cum ai tratat situația. Ai purtat masca? Ai fost grijuliu? Sigur, se poate întâmpla și atunci să iei boala. Am prieteni buni, care au fost grijulii, și au făcut-o. Sau unii care un moment n-au fost grijulii, și au făcut-o. Important e să ne facem partea noastră. Să înțelegem sau, de nu avem capacitatea să înțelegem, să știm măcar asta, și să avem bunul simț de a ne lăsa călăuziți de medici.

De atâtea ori nu am fost grijulie față de corpul meu, răcind aiurea, din neglijență, dormind prea puțin, neavând vreme pentru o masă civilizată. Dar anul ăsta ultim nu am răcit niciodată. Și am făcut partea mea din a nu mă infecta. Mai mult, am făcut-o și pe a altora (partea), pentru a exista PCR-uri în Timișoara, pentru a vorbi despre boală, pentru a vă sfătui să vă vaccinați, pentru a îi arăta pe cei care încalcă normele actuale. Acum sunt lângă cei care nu au avut noroc. La un milimetru de nenorocul lor. Și totuși, răsucit în noroc, pentru că au ajuns aici.

Este timpul să mă strecor printre paturi, după ce am salutat și am dat vagi explicații, și să discut cu doamna Mari Baban, care nu există, pentru că, nu-i așa, Covidul nu există și noi suntem niște mincinoși. Deși mă întreb cine ar veni în locul meu, dintre cei ce nu cred, să îmi verifice spusele… Discut cu o femeie energică, ce a ajuns la capătul celălalt al bolii, puțin după 60 de ani pe care nu i i-aș fi dat deloc, concitadină a mea, din Calea Șagului, lucrează în Dumbrăvița, nimic dubios, nimic suspect, femeia aceasta, jur, chiar există.

Despre cum simți că ți se smulge aerul

-V-ați pus problema de unde ați luat boala?

-Toată vara m-am ferit, ni s-a dat transport, șefii noștri ne-au pus transport la dispoziție să nu venim cu transportul în comun. Lucrez în Dumbrăvița, în zonă roșie. Stau în Timișoara, în Calea Șagului. Șoferul mă lua din stație, de unde mă lua acolo mă lăsa. Și atunci noi am zis așa, în iunie – iulie, încercam: măi, aveți cunoștințe în jurul vostru care au Covid? Aveți prieteni, neamuri, nu știu, în Moldova, în Muntenia? Aveți pe cineva pe care știți cu Covid? N-avem, tanti Mari. A trecut perioada concediului de august, și au început. Păi, zice, fratele meu, vecinul meu are Covid. Educatoarea mea, sora ei are Covid. Și am început atunci să ne… am zis da, există. Ne-am ferit mai departe cu mască, spălat, tot ce trebuie. Până în decembrie, când mi-a venit mie rândul, și am avut niște simptome foarte urâte. Febră. Miros nu prea aveam. Gust amar. Apa era fiere, pâinea era fiere. Nici nu concepeam să mănânc ceva. Doar lămâie stoarsă. Crăciunul, pentru mine, a fost lămâie stoarsă, perfuzii și antibiotice, la indicația unei doamne, psiholog, care a fost cu Covid și i-a dat medicul ei de familie acel antibiotic.

– Dar cum v-ați făcut testul?

– Sun medicul de familie și îi spun… doamna doctor eu nu mă simt bine. Am simptome. Păi trimit DSP-ul să vă facă testul. Dar vedeți că vine peste trei zile pentru că nu au timp, sunt ocupați. Au venit peste trei zile. Mi-au făcut testul, mi-a ieșit negativ.

– Ați făcut test rapid?

– PCR-ul. Îmi trimite a doua zi – sunteți negativă. Doamna doctor, mie mi-e rău. Febra nu scade, 37-38, eu pun perfuzii. Luați vitamina C, nu luați nimic altceva. Nu i-am spus că iau antibiotic. Dacă nu e Covid, nu iei altceva, zice.

– Dar antibioticul nu ajută la virus, ajută la bacterii… Cine v-a spus să luați antibiotic?

– Da, probabil. Eu, dacă doamna de la Suceava mi-a zis, e neam cu mine, e nepoata mea, și spune… am Covid, astea, simptome, le am, doar că tușesc, dumneavoastră nu tușiți, eu asta iau. Ea lua la prescripția medicului de familie.

– Bun dar poate mai avea și altceva, nu v-ați gândit?

– Covid. Ea este psiholog de meserie, nu mi-a zis. Atunci am luat trei zile, am o vecină care este medic de familie, și o chem pe ea. După trei zile de antibiotice și de febră am chemat Salvarea de la Județean. A, păi dacă sunteți negativă nu aveți nimica, luați nimica decât paracetamol din șase în șase ore, două pe zi, algocalmin și paracetamol. Nu luați altceva. Bun, am chemat Salvarea, au zis că saturația era 92 la sută, la plămâni nu era nimica, dar eu eram la pat și nu puteam să mănânc nimica.

– Dar luați în continuare antibiotic?

– Dar sigur că da.

– Dar de unde ați luat fără rețetă?

– Mi-a făcut vecina mea, care e medic, rețetă. Am rugat-o. A venit ea și a zis: Mari, tu ai Covid. Testul nu ți-a ieșit bun. M-a ascultat la plămâni, a venit cu saturația aceea, e 86 la sută, 85. Plămânii uruie. Zice… Mari îți prescriu eu alte medicamente mai bune, care se dau în cazul ăsta, să vedem cum e după asta. Am luat antibioticul, deci după trei zile cu al doilea antibiotic simțeam că nu primesc aer. Simțeam că nu respir suficient, și mă puneam în pat, și atunci mi-a făcut o altă perfuzie, mi-a făcut paracetamol intravenos, mi-a mers perfuzia prea tare și a scăzut temperatura corpului și tremuram ca varga, clănțăneau dinții-n gură. Aveam frisoane. Și atunci soțul zice – și el e acasă cu Covid pozitiv dar el este sub formă mai ușoară, el doar nu are miros – chem Salvarea, a venit de la Salvare și zice: doamnă, aveți Covid. Zic… mi-a ieșit testul negativ acum o săptămână. Nu există. Mergem la spital, o să vă bage în zona roșie, aveți, n-aveți Covid, vedem acolo. Când au venit cu Salvarea aproape am leșinat pentru că nu mai aveam aer.

-V-au pus oxigen în Salvare?

-În Salvare, nu. Am luat un calmant, că făcusem un atac de panică foarte urât, și atunci m-au dus la Județean, m-au pus pe oxigen imediat, am început să-mi revin, între timp transpiram foarte tare.

– Dar cei care au venit cu Salvarea, dv dând simptomele pe care le aveați, au venit îmbrăcați în costumul de protecție?

– Nu. Doar cu mască simplă. Și atunci m-au pus să stau într-un cort mic, să mă monitorizeze, habar n-am, nu știu ce a fost aia, m-au pus pe un pat, mi-au pus oxigenul, mi-au luat PCR-ul din nou, m-au dus după vreo trei ore la computerul tomograf, acolo arăta că 25 la sută din plămân era deja afectat, și au zis până mâine nu vă punem decât singură într-un salon la cardiologie pentru că nu știm cum sunteți, pozitivă sau nu, și noi nu avem voie să intrăm – îmi puneau mâncarea la ușă și plecau. A fost o noapte. Asta era pe 1 ianuarie.

– Dar dv ați spus ce simptome aveți când ați chemat Salvarea? Și au venit fără costum?

– Da, păi au zis că poate să fie o viroză. Pentru că spusesem că am făcut testul, și că e negativ. Și atunci am stat toată noaptea în camera aia, singură, udă, am udat patul, am udat tot, a venit soțul dimineața cu un rând de haine. A durat vreo 24 de ore până să vină rezultatul de la PCR. Atunci a venit un domn de la Ambulanță și mi-a zis… doamnă, faceți-vă bagajul, vă mutăm la Pneumologie pentru că e testul pozitiv. Dar eu nu vreau să ies din spital fără oxigen. Haideți, doamnă, că vă punem aici pe targă. Cât era de la ușă până la…? Am leșinat. N-aveam aer. Mi-a venit rău. Nu puteam să stau pe picioare. Și a zis… doamnă, haideți că vă aduc tubul de oxigen. M-a urcat pe targă, am luat tubul ăla mare de oxigen în brațe, mi-a pus masca.

– Dv a trebuit să-l țineți în brațe?

– N-am vrut să-l lase jos. Nu în brațe – lângă mine, pe targă.. Mă gândeam că, poate, cum merge Salvarea… să fiu sigură că nu pică jos și-mi smulge aerul. Am ajuns la spital, am fost luată în primire de o doamnă doctor, nu știu cine a fost de gardă, m-a pus aici, mi-a pus oxigenul la nas, m-am simțit mult mai bine, am mai făcut febră dar de luni a început tratamentul injectabil. Din 4 ianuarie sunt aici. Și atunci, după 3 zile de injectabile, și anticoagulantele, am început să mă simt mai bine.

– Când ați văzut prima dată o persoană îmbrăcată în toată minunea asta? Unde?

– Domnul de la Salvare, care m-a adus aici, la Pneumologie, a doua tură de Salvare. Domnul era echipat așa, mi-era și frică de el.

– V-a speriat? Ce ați gândit atunci?

– Nu voiam decât să fiu bine. Voiam să ajung oriunde. Domnul comunica cu mine – unde lucrați, doamnă, unde stați, ce faceți, doamnă?

– V-a picat bine că vă vorbea!

– Mi-a picat foarte bine. Și atunci când am venit aici la Pneumologie m-a adus sâmbătă noaptea. Duminică dimineața, când m-am trezit, erau aici niște corpuri albe. Oameni albi. Sunt bărbați?, sunt femei?, nu știam ce sunt. Asta a fost prima reacție – sunt femei sau bărbați?, că nu-mi dădeam seama, să mă uit la ochi, că, totuși, ochii de bărbat… e altceva. Și când au început să zică bună dimineața, ce faceți, cum sunteți, am zis… hai că sunt oameni. Chiar dacă echipamentul este așa… puțin de speriat. Și atunci ne-au luat pe fiecare în primire, tensiune, oxigen, temperatura, ce tratament urmează să facem, și câte și mai câte. Și, în fiecare dimineață, aceeași poveste. Am trecut prin emoții prima dimineață. Duminică seara am început să zâmbim așa, puțin, că hai că e bine.

– Eu aici v-am văzut deja generăleasa locului. Adică dv știți tot, ajutați pe toată lumea, sunteți acasă.

– Da, exact. Și atunci m-am încurajat puțin, și mi-am spus… dar sunt oameni, ăsta e echipamentul. Dacă n-ar fi ei așa echipați, ce ne-am face noi? Și apoi perfuziile, tratamentul, am început să mănânc, că 10 zile acasă n-am mâncat nimic. Să mă simt mai bine și să încerc să… mergeam baie – oxigen, baie – oxigen. Oxigenul nu-l lăsam nicicum, ziua și noaptea. Ia uitați-vă, e acolo.

– Bănuiesc că, după ce trece un om prin chestia asta, învață cât de important este să poată respira fără probleme.

– Da! Doamne!… Păi îi spuneam domnului în Salvare… lăsați aici tubul de oxigen, doar să țin eu de el, să fiu sigură. Îmi spunea… doamnă, nu vi-l pot pune în brațe. Am zis… așa, pe targă, lângă. N-aș fi vrut nimic decât tubul de oxigen. Atât aș fi vrut în momentul ăla. Când am văzut că aici deja am asigurat tot, am prins curaj, și atunci îmi puneam oxigenul zi și noapte. Pentru că dl doctor mi-a spus: oxigenul și medicația sunt singurele tratamente care refac plămânul.

– Dv nu ați luat boala asta în serios decât foarte târziu – dar era plină presa… Cum de nu ați crezut că există?

– Da, era plină presa, dar erau și oameni care ați văzut că n-au crezut și au pățit-o rău de tot, și atunci am zis ce s-a întâmplat… n-a crezut, nu s-a protejat.

– Da dar dv ați făcut boala asta în decembrie. Cum de încă mai aveați dubii?

– Nu, v-am spus că din luna august, de când au început să vină oamenii din concedii, de pe la mare, au început să apară cazuri printre cunoscuți.

– Dar atunci cum credeți că ați făcut boala?

– Pur și simplu de undeva am luat-o dar nu știu de unde…

– Nu ați purtat mască?

– Ba da, cu mască, igienol în geantă…

– Dar ați purtat bine masca, totdeauna?

– Da. M-am protejat dar probabil că nu a fost suficient.

– V-ați gândit să vă vaccinați?

– M-am gândit foarte des la asta. Aș vrea. Pentru că am văzut ce e aici. Și prin ce am trecut eu. Și am doi copii și un nepot pe care nu l-am văzut de un an și ceva, și nu vreau să mai trec prin experiența asta. Ce poate fi mai rău?…

– Ce credeți că este în capul unui om care spune că povestea asta este doar o gripă?

– Oamenii nu sunt atâta de sinceri în a lua boala în serios. N-am idee, nu s-au întâlnit cu boala, cu microbul, n-au avut pe nimeni apropiat. Acuma am colege care mă sună.

– Dacă eu o să scriu despre experiența dv, și cineva va spune… doamna asta nu există…

– Ba da…

– …ce ați simți dacă cineva ar spune că dv nu existați?

– Nici nu m-aș uita. Vrei să trăiești? Du-te la spital. Vrei să mori, draga mea, sau ce ești, rămâi acasă. E alegerea ta. Eu am trăit-o pe pielea mea. Am vrut să trăiesc. N-am știut că este boala. După al doilea test mi-am dat seama că este pozitiv. Că altfel m-aș fi dus din prima, dacă știam că e pozitiv. Dar nu mi-a dat. Am luat ce mi-au spus, până când am început să rămân fără aer, și nu aveam aer în corp, mă sufocam. Și acuma le spun la colege: aveți un simptom cât de mic, faceți testul. Chiar dacă e negativ, nu vă bazați, poate se ia la repezeală. Poate s-a contaminat proba, nu stați.

– Dar cum de ați ieșit dv negativă la PCR?

– Haideți să vă zic. În momentul în care a venit să-mi facă PCR-ul, dimineața, eu nemâncând de o săptămână, doar febră, și antibiotice, gura mea fiind amară, când am vrut să deschid gura, mi-a venit să vomit, și am împins mâna doamnei.

– Poate n-a recoltat bine?

– Da, exact. Din nas mi-a luat, dar din gât n-a putut să-mi ia, și atunci probabil eu am fost de vină că nu i-am dat voie să ajungă până unde trebuie, mi-am cerut scuze, atâta pot… și a zis… sper să reușesc ceva.

– Nu avea alt recoltor?

– Nu avea decât unul singur. Și soțul era acasă cu Covid, și lui nu i-a făcut. A zis că el nu a fost trecut pe listă, și nu a vrut să-i facă. Am înțeles situația. Și, la trei zile după ce m-am internat în spital, soțul spune… știi n-am miros. Așa a fost.

Și din costumul alb poate pleca aerul…

E nasol să te enervezi în costumul ăsta. E ca atunci când, în filme, trebuie să alegi repede dacă să tai firul roșu sau cel albastru, la ceva ce ticăie, și va exploda în câteva secunde. Și ticăitul ăla îți bate în creier ca un ciocan pneumatic, și trebuie să iei decizia, și e zgomotul ăla blestemat, și te enervezi și mai mult, și nu mai știi să alegi binele de rău, logicul de ilogic.

Văd mâinile unei doamne din salonul alăturat. E amabilă, nu o deranjează apariția unui suflet nou în coaja aceea albă, de coborât din Marte, poate nici nu realizează că e cineva nou decât după reportofonul (în fond, un biet telefon nenorocit) care primise hăinuță de folie, cu gaură, pentru a fi câta protejat dar a putea și poza, și înregistra. Ne spune că ea e jumătate de buletin, și nu ajunge la apă. E ceva, o apă prin care trece oxigenul pe care li-l aduc spre plămâni țevile acelea, apă ce ține aerul în parametri normali, să nu vină uscat, să nu pârjolească pe cel care și așa nu prea poate să respire. Mă întreb, pe jumătate tare, dacă… pacienții trebuie să pună apă acolo. O asistentă ce trece pe lângă noi prinde ideea și spune că nu, dar îmi dau seama că sunt situații în care și pacienții rezolvă chestiunea respectivă, și se ajută între ei. Pentru că, și de apare o nevoie, un asistent sau infirmier intră greu în costumul alb, ia timp.

Îi văd mâinile, sunt deja de o vreme în costumul ăla, calc ca o reptilă din spațiul cosmic ce nu s-a obișnuit cu vâscozitatea mediului nou în care a intrat, parcă totul mi se agață de picioare, parcă totul mă strânge, parcă fundul acela de râu albastru mă pândește și bate în viziera mea, în masca mea, în lentilele mele de contact de un verde albăstriu. Mă enervasem deja o tură, încercasem să văd de am înregistrat bine prima parte a dialogului, am rugat-o pe doamna Mari să se oprească puțin, am început să patinez cu degetele dublu înmănușate pe ecranul, prezervativizat și el, al telefonului, prea multe straturi, nu merge, nu văd, nu înțeleg, ce dracu’ să fac?, trebuie să dau un nume înregistrării ca să o salvez și să o verific, cum să dau un nume dacă totul, sub degetele mele borcănate, de plastic, este o altă mare de plastic, un loc în care Atlanticul întâlnește Pacificul și nu se știe ce monștri marini or să mai iasă?… Piscălesc, cred că am salvat chestia, nu o găsesc ca să o verific, respir accelerat, se duce aerul, trebuie să mă calmez, altfel o să mă apuce panica, așa, ca în camerele în care crește apa, în aceleași filme de acțiune, și nu e nimic de făcut. Da, apa albastră.

Până la urmă găsesc tot, verific, e bine. Sunt, doar, foarte obosită. De unde respiram bine sub toate straturile acelea de protecție, o vreme aerul s-a rarefiat, s-a plumbuit, ca o ghioagă, mi-a devenit inamic. Nu mai simt durerea de la sinuzită, a rămas doar un mic nor roșu din care mușc cu nasul, mușc cu gura, să mă adăp cu aer. Nu e bine să te enervezi în costumul ăsta, aerul se duce, nu mai poți lua deciziile bune. Și, de ești medic sau asistent, pierzi mai mult decât o poză sau o înregistrare, când nu iei decizii bune…

Așa fiind, deja înmuiată, ca o șosetă, în norul cel roșu al lipsei de aer, chiar aparentă, de sub tot râul rău, sunt obosită. Foarte obosită. Dar, ca mai mereu în meserie, oboseala e un balaur de mărime mică spre medie, de îndepărtat cu piciorul, fără să-l privești prea mult, când ai de lucru, mai ales că probabil niciodată în viață nu vei mai fi în situația aceea. Și atunci spun prostia. O întreb pe mărunțica doamnă din fața mea, arătând spre mâini – psoriazis? S-ar putea să nu faceți anticorpi după ce ieșiți din boală.

Îmi spune, puțin contrariată: vitiligo. PLM. O sumă de grâne ale unor anumite mame se aliniază macabru în câteva construcții lingvistice din capul meu, nu le slobozesc, doar le las să mărșăluiască pe-acolo. Grâul mă-sii! Cum fras să confund psoriazisul cu vitiligo, Dumnezeule mare!?… Mă înfurie prostia pe care am spus-o, simt cum scade iar aerul la care am acces, era oboseala, logica îmi spune, instant, să nu fiu prea dură cu mine, era oboseala, totuși, e idiot, trebuie să am grijă cu oxigenul, să nu mă enervez, explic, da, scuze, e greșeala mea, evident, vitiligo, este boală autoimună, să vă verificați anticorpii la câteva zile după ce ieșiți de aici – era mai mult dorința mea de a folosi liniștitoarea sintagmă „când ieșiți de aici”. Niciodată „dacă”. „Dacă” nu există. Până când…

Uneori apare, și aici, nu doar în saloanele ATI, paravanul. Paravanul nu e un buzdugan al morții, nu anunță ceva ce se va întâmpla, ci îți ține o scobitoare-n ochi legat de ceva ce s-a întâmplat. Colegul tău a murit. Cel din patul de lângă, căruia îi aduceai apă și care te ruga să îi îndrepți perna. Existența lui se dezghioacă din a ta, și prin paravanul acela, ca o nucă, partea bună și aromată, ce se desparte din locașul cojii. Rămâne în urmă un gol ce, o vreme, va avea numele celui ce a plecat, și, mai apoi, după ce va dispărea de acolo corpul, va vorbi despre forma corpului în pat, adâncitura, chiar dacă infirmierele vor fi schimbat așternutul cu unul nou, nivelat. Nu uiți așa ceva.

În salonul în care eu mă rup în figuri, ca o fraieră care e în pragul asfixierii, a murit de curând cineva. Îmi povestește doamna Mari, după ce va fi scăpat de îmbrățișarea disperată a doamnei de la geam, care se pune să plângă. Mari va pleca azi, frontul acesta de luptă va rămâne și fără general dar și fără sora care avea o vorbă bună pentru toți colegii ei pacienți, pentru toți cei pe care râul albastru îi țintuia de pat aproape fără suflare. Ea a avut noroc. Ceilalți, mai puțin.

Nu plânge, te rog, nu plânge, aud, și mă dau un pas în spate, dinspre fereastră, pentru a le lăsa pe cele două femei, suspendate în clipa lor, fără intruși. Dar sunt aici să lucrez, îmi spun iar: nu trebuie să plâng, îmi alung emoția, mi-e milă de frica celei care va rămâne singură, nu e singură, desigur, dar ea așa se simte, și asta contează. Îmi aduc aminte când l-am întrebat pe doctorul Săndesc, un guru al anesteziei din oraș, dacă el dă anestezia după ce crede că are bolnavul, sau după cum spune el că îl doare. Și mi-a spus că după bolnav. Nu contează dacă frica doamnei de lângă geam e justificată, contează că există. Că ea, acum, se simte văduvită de un sprijin, că, rămânând fără doamna Mari, nu va mai avea pe cine să sune noaptea, când va vrea ceva, și că va avea, dintr-o dată, acel timp în care să se gândească la posibilitatea că va muri de Covid.

Fac o fotografie, cât să o prind pe doamna ce plânge din spate. Mereu, toate emoțiile noastre de când lucrăm, toate respirațiile noastre se culcă în unghiuri și în reguli de încadrare, și în grija de a nu devoala identități, atunci când nu ai voie, și în o puzderie de lucruri care să facă materialul așa cum trebuie, în grafic, dar și respectând regulile breslei. E deja ca o respirație, aproape nici nu te mai gândești, corpul tău știe cum trebuie să fie, cum să se ridice mâinile, cum să îți ții respirația când declanșezi (bine, acum sunt doar cu telefonul) cum, toată povestea ta vizuală, irepetabilă, trebuie calculată acum, bine pentru că niciodată acel moment nu va mai exista, înregistrabil, va rămâne doar în retina amintirilor tale, și va putea ajuta și altora mai puțin spre deloc.

Mă retrag, explic primei doamne că eu nu sunt medic, că doar fac un reportaj. „Doar” sună aici ca o scară cu o gradație ce poate coborî în abis. Și totuși, femeia zâmbește, înțelege, îmi spune că e bine, că trebuie să se vorbească și despre asta, pentru cei de afară, și că ea se simte bine în spital – să spun că ea se simte bine în spital. Îi zâmbesc și eu – dinspre monstrul alb, robotic, care sunt, nu poate exista zâmbet, îmi uruiesc rotițele logicii repede, nu aș avea de ce să nu o ating, îi întind mâna, o apuc pe a ei, îi mulțumesc – în momentul ăsta, de ar exista un ordin cavaleresc al înțelegerii întru chestiuni medicale, l-aș face cu efigie cu fața doamnei de lângă mine, mică, liniștită, care ar putea, încă, să nu iasă bine de acolo, și totuși, zâmbește cu încredere și îmi spune că ea se simte bine în spital. O înțelepciune pe care mi-aș dori-o pentru toți cei de afară.

Râd, ca să nu plâng. Îi spun: eh, mă bucur că sunt și eu mai înaltă decât cineva. Râdem împreună. Nu este nu-știu-ce glumă, atâta a ieșit din creierul meu îmbâcsit și obosit, dar orice lucru este, aici, un bun prilej de apropiere, și fiecare zâmbet, văzut, sau transmis prin atingere, sau prin sunetul vocii, sau prin lumina, voalată de straturi de plastic, a vocii, este echivalent cu o încercare de a migăli la un „împreună” care să ne ducă mai departe, care să dea curaj.

Vine a treia doamnă din salonul respectiv la mine, nu știu ce fras face creierul meu dar e, iar, senzația aceea că o cunosc, că ne-am mai întâlnit cândva, așa cum simțisem și la doamna Mari, și la doamna cu ochelari violet și cancer, și la doamna care plângea, și la doamna cu mâinile. Ciudat, este absolut imposibil – puțin posibil, îmi șoptește, totuși, partea de logică – și totuși îmi pare că le cunosc pe toate aceste femei, de parcă mi-aș întâlni un fragment din mama în ele, din soră, mă uit la doamna mică din fața mea, cu zulufi aurii, în vârstă, vine cu un medicament, îmi spune că l-a primit de la cineva din afară, întreabă dacă e bun, nu mai fac pe deșteapta, îi spun, aplecându-mă, încercând să ajung cu ochii sub nivelul ochilor ei, aproape cerându-mi scuze pentru impietate: știți, eu nu sunt medic, eu am venit aici să scriu, să vorbesc despre cum curge timpul aici. Dar mă răsucesc, ies pe coridor, sesizez, prin nu știu ce minune, între oamenii de zăpadă care se rostogolesc pe lângă mine, pe asistenta șefă, o rog să o ajute pe femeie cu medicamentul, fac câteva poze cu mâinile celeilalte doamne, între timp, se dau explicațiile, când termin cu pozele, doamna cu buclele blonde vine iar la mine și îmi mulțumește și îmi spune că i-am adus exact pe cine trebuia, pentru explicații – de parcă aș fi făcut nu-știu-ce, mare, de parcă ar fi fost ceva de mulțumit aici. Dar simt, în ochii ei, că a vrut să îmi mulțumească pentru altceva, pentru acel ceva pe care, uite, oamenii aceștia de pe fundul apei, care învață, cu ajutorul medicilor, al asistenților, al infirmierilor, o nouă respirare, îl înțeleg, acel ceva care e de luat, de acolo, cu puteri mai mari decât ale lor, și dat lumii, despre CUM ESTE. De spus că oamenii aceștia există, și nu i-am inventat noi, cu suferințele lor, cu apropierea lor de moarte, cu lipsa aerului lor…

Pe coridor, pe una din tăvile acelea mobile, sunt pâine și ciocolată și brânză topită. Nu era mâncarea primită acum, acum venise ceva cu spanac, la prânz fusese mâncare de cartofi. O întreb pe doamna Mari ce este cu mâncarea aceea, nu știe, asistenta șefă îmi spune că era a persoanei care a fost dusă la ATI, din salonul 3. Și Mari îmi spune restul poveștii. Bătrâna de lângă ea, care nu putea dormi nopțile, care nu avea aer, care avea dureri, care nu mai știa de ea, care întreba ce i se întâmplă și care, alternativ, cerea apă și aer, apă și aer, nelăsându-le nici pe celelalte colege de salon să doarmă. Mari se ridica și să-i dea apă, și să-i reașeze perna, în ciuda faptului că, la o vizită a medicilor, o persoană din staff-ul celor în costume albe i-a șoptit să nu se prea obosească, pentru că bătrâna va muri… N-a putut. A continuat să o ajute. Cum să lași un om în arșiță, chiar dacă va muri, dacă el, ATUNCI, îți cere apă?…

În ziua de după ieșirea din spital am vorbit iar cu doamna Mari la telefon, să îmi povestească despre ajunsul acasă. Mi-a spus că doamna C., dusă din salonul ei la ATI, cu mâncarea lăsată în urmă, murise în dimineața aceea. Mâncarea ce rămăsese de la ea, pe metalul acela strălucitor, și pe care o pozasem, îmi căpăta, brusc, o altă dimensiune, o altă valență, ca un câine pierdut pe stradă, un câine care nu va mai avea niciodată stăpân, suferind…

Sigur că un salon de spital, chiar dacă nu e un salon ATI, poate fi și al morții, mai ales de vorbim de un salon Covid. Sunt aici de două ore, unele dintre femeile din jur au devenit, din chipuri necunoscute, personaje de care m-am legat, le-am prins, cu mâna mea, pulsul suferințelor povestite sau doar sugerate, le-am văzut râcâite de teamă, disperate că nu pot ține o furculiță în mână, deranjate că toaleta devine mai îndepărtată decât un vârf de munte greu de cucerit, iar aerul… aici lucrurile scumpe se judecă în aer, ca în moneda cea mai de preț. Tot ce afară era avere, și influență, și orgolii, și posesiuni de împăunat, și diplome, și alte realizări sociale, aici se reduce la un lucru aparent așa de mic de dorit: AERUL. Ai învățat deja, pe pielea proprie, cumplitul respirației care nu-ți aduce destul aer în plămâni, și sângele care fierbe, și răul care vine cu asta, și greul clipei în care simți că te vei prăvăli. „Este o simplă gripă” – spun unii, din afară. „Oamenii aceștia nu există” sau „sunt plătiți să spună că au ce nu au”… Dar eu îi văd agățându-se de aerul acela ca de cea mai importantă treabă din viață, din secunda asta, pentru ca, precum într-un șirag de perle, secunda asta să se mai poată lega de încă una și de încă una, de după ea…

În spital se creează relații, dependența de mica societate încropită. Bunăvoința devine și ea monedă forte de schimb, ce e drept, undeva după aer, dar importantă. Din tot acest întreg, care se desface după circuitele impuse de situație, fie spre ATI, fie spre casă, fie spre marele camion cu morți, din curte, întreg care se reface după reveniri, sau după ce sunt înglobați cei nou-veniți, legăturile oamenilor din paturi dau putere, dau încrederea că va veni o nouă zi. Și atunci când cineva iese din ecuația asta, în oricare fel ar pleca el, povestea se destabilizează, lasă în urmă o rupere, o neașezare, o rană și o nesiguranță ce se vor ogoi, poate, cu un nou venit, sau nu se vor așeza deloc. O privesc de departe pe doamna Mari cum își ia rămas bun de la lume, i-a venit Salvarea să o ducă acasă, nici măcar nu trebuie să mă așez în vreun pat ca să realizez cum se vede plecarea ei de pe o pernă a femeilor rămase. Bucuria că, uite, de aici se scapă în viață, că, uite, unul dintre noi a reușit, și poate vom reuși și noi. Și, poate – doar poate, nu bag mâna în foc pentru asta – și un strop de invidie, sau măcar regret, că omul rămas nu are norocul celui care pleacă, și cine știe dacă îl va avea și el cândva.

Ieșirea din bolgii

Îi pozez plecarea doamnei Mari, îmi spusese că, atunci când trecea spre lucru, spre Dumbrăvița, se întreba mereu, pe lângă spitalul acesta, ce e cu coșurile de supermarket pline cu chestii, de la intrare, erau coșurile unde lasă aparținătorii diverse pentru pacienți, acum știe – și-a promis ca, acum știind ce e cu ele, să vină și ea cu ceva aici, când va putea, să ajute locul – poate cu pături, poate cu lenjerie. Iese. Simt că, în ruptura care s-a produs, eu nu mai am ce să caut, ceva doare suplimentar acolo, deja intrasem într-o sumă de dureri, de socoteli care se străduiesc să iasă, dar încă nu ies, așa că îi spun ghidului meu într-ale zonei roșii că e ok, pot pleca. Mă extrage, sunt mai multe praguri, mai multe bolgii, mai multe bariere de trecere – probabil de aici și asocierea cu Dante și Vergiliu, de la început. Nu am cu mine decât telefonul din învelitoarea viciată, hainele și sufletul, nu voi fi eu stăpână pentru ce cu ce se curăță, la ieșirea din povestea asta, pentru costum și telefon primesc tot felul de șprițuri cu substanțe, înainte de a ne dezbrăca, sufletul rămâne puțin mai în urmă, suspendat între cele două lumi, eu nu sunt asistent, infirmier, doctor, eu lucrez cu altă fișă a postului, îmi e greu să schimb râul albastru și norul roșu pe aer neviciat, lăsând pe cineva în spate, dar asta e viața, pentru mine există acum recele serii, și zăpada timișoreană din care a mai rămas așa puțin…

E ciudată schizofrenia meseriei, ieși dintr-o lume pe care te-ai căznit să o înțelegi din toate celulele tale, din toate fibrele, încât a devenit a ta. Și trebuie să te rupi, să pleci, să scrii, să mergi mai departe. Și totuși, aproape mereu ceva din tine rămâne în urmă, ca smocul din blana unui animal de pădure ce s-a apropiat prea mult de o lume ce nu era a lui, o lume cu garduri ghimpate.

Trec în bolgia următoare, de încă o sârmă ghimpată, doamna Daniela Bușe redevine om, dar mai întâi mă ajută pe mine să redevin om, mă scoate, încet – încet, din staturile de protecție, parcă sunt o fosilă ce iese din feșele unor ere geologice de mult timp trecute, ca să vorbească despre o lume necunoscută, nebănuită. E ciudat.

Ne privim, ochi verde în ochi verde, a stat suplimentar în spital să mă ajute, m-a văzut făcându-mi treaba tot astfel cum și eu am văzut-o, pe ea și pe colegele ei, la treabă, retina omului-fantă era lipită de retina lucrurilor, cum spune Nichita, se vedeau împreună, deodată, da, e ceva ce se întâmplă aici, un ceva pe care îl cunosc, asistenta șefă mă întreabă dacă mi-e bine, când îmi schimb masca, sunt roșie, îi spun că da, e altceva, mergem pe coridor, spre ieșire, mă duce spre intrarea principală a spitalului, e întuneric de o vreme, mai rămânem în prag, nu știu dacă e frig, nu știu dacă mă mai doare capul de la sinuzită – cred că nu – schimbăm așezat câteva cuvinte despre lucrurile pe care le-am văzut, este o atmosferă, între noi, de primăvară, da ăsta este lucrul despre care spuneam că îl știu – atunci când intri în meseria omului, și te vede că-ți pasă, și că te străduiești să înțelegi când și cum îi e greu, și cum curge totul, fie că e râu albastru, fie că e apă limpede precum cleștarul, omul acela îți va deveni apropiat, pentru că va aprecia că ai intrat cu sfială, și dorință de înțelegere, în aerul lui, în viața lui.

Asta e ce se întâmplă acum, în pragul spitalului – după cercurile infernale de depășit la ieșirea din iadul Covidului, uite încă o barieră ce trebuie să se ridice, încă o ruptură, încă o facere ce s-a legat, și acum se desface…

Spun „la revedere”, după ce mulțumesc, luminile orașului sunt ciudate, sunt mereu ciudate când ieși dintr-un spital, la câteva zeci de metri de aici ieșisem des, așa, de la operațiile de la cardiologie, la care asistam, bine că e noapte, viața mea îmi pare, un strop, aproape o jignire, aproape o tiflă față de cei ce-mi rămân în spate, dintre care unii vor muri acum, în orele astea, alții se vor vindeca și vor pleca departe, pentru încă o vreme, alții se vor îmbrăca în continuare în pinguin, intrând în apa albastră, în apa arămie, în toate apele bolilor ce vor mai urma, pentru noi.

Aici a murit Liviu Tulbure, acum câteva zile, colegul nostru drag, fotograf de presă și de nunți, și de muzeu, și de munți, și de tot ce mai este, cel fără de care Timișoara boemă și artistică nu va mai fi la fel, corpul lui a plecat din adâncitura patului în mașina roșie, și apoi… în a nu mai fi pentru noi… Ceva mai departe, la Cluj, a plecat episcopul greco-catolic, Florentin Crihălmeanu, de care m-au legat și bune și rele, în ultimul deceniu și ceva, și pe amândoi i-a răpus Covidul, această „un fel de gripă”, așa cum o cred unii oameni ce nu au văzut ce am văzut, azi, eu… V-am purtat cu mine, pe amândoi, aici…

Acum am voie să plâng. Dar nu plâng, vine tramvaiul, e mult până acasă, sânt absolut frântă dar trebuie să dau jos pozele, să văd ce am, să pot începe să spun, despre oamenii aceștia, despre toate părțile de baricadă, despre strădania medicilor, unii fără concediu, extenuați, despre chinul oamenilor din ceea ce „doar o gripă” nu este, despre tot, despre vaccin, ca soluție, despre îndepărtarea de potențialul chin cumplit.

Pârdalnicul de ochi de jurnalist, ca întotdeauna, îmi aduce aminte de ciocolățile ”Merci” din unul din cabinetele asistentelor. Nu, nu e mită, cum nici zambilele pe ducă nu erau. E doar că oamenii încearcă să mulțumească, micuț, frumos, țintit, când li se redă viața. Și mă gândesc cum, în afară de materialul pe care îl scriu acum, aș putea să mulțumesc și eu pentru experiența care mi s-a oferit?… Pentru posibilitatea e a putea vorbi.

Și, cum lucrurile se pot întâmpla cel mai degrabă la nivel de metaforă, o să împart o metaforă a meseriei mele cu ei, oamenii în alb marțienesc, printre care m-am amestecat limitat. Cu o zi înainte de a veni aici, o cunoștință ne-a solicitat, într-o zonă publică, să ne explicăm meseria fără să o numim. Am scris câteva linii neștiind că, la scurt timp, o să moară încă un cunoscut, și că o să mă prezint la spital, ca un soi de doliu pertinent. Îi rog pe cei care m-au primit între ei să ia, din explicația mea de atunci, un loc alături de mine, mulțumindu-le că m-au ajutat să ajut. Unele lucruri ne sunt comune, altele ne unesc la capete, întâlnindu-ne, pe noi jurnaliștii, cu cea mai importantă meserie a lumii, cea în alb:

„Eu fac ca viitorul să fie azi. Îl apuc cu frânghii știute doar de cei din breasla mea, de culori diferite, câte una pentru fiecare breaslă căreia îi respir aerul pentru scurt timp, și sunt între oameni și ei, încercând să explic ce se întâmplă acolo, între cei specializați, ca să pregătesc terenul pentru ca lucrurile să se întâmple mai bine și mai repede.

Eu privesc oamenii ca și cum i-as iubi sau urî, după cum mă ajută mintea să înțeleg binele sau răul pe care îl fac ei, și îmi închipui că am căderea să aduc rezoluția mea cetății.

Eu am cărat targa cu cel rănit și am coborât trepte de spital îmbătată de serotonine, fiind acolo și lângă suferință, și lângă alinarea ei.

Eu am fost ochii celor care nu puteau ajunge dincolo de ziduri, de gloanțe, de granițe sau de bariera asepsiei.

Eu sunt o parte dintr-un mare vas comunicant al cuvântului.

Eu sunt o oglindă.

Eu sunt voi, atunci când încercați să vă ridicați pe vârfuri.

Eu sunt… pentru voi.”

Ramona Băluțescu