Citind textul din Cațavencii despre emailurile Armatei Române – acele minuni digitale care probabil circulă cu viteza luminii, dar ajung cu întârziere de trei zile la un detinatar greșit – mi-am amintit de o întâmplare din perioada în care am făcut armata.
20 august 1979
Tulcea, o unitate de geniu. Nu geniu în sensul lui Albert Einstein, ci mai degrabă în sensul „ăsta dacă a ajuns aici e un tip periculos”.
Era o unitate specială: aproximativ 45% dintre militari aveau antecedente penale, hoți, tâlhari, violatori, a fost chiar și un criminal, iar restul aveau „antecedente social-politice” – bunici legionari, țărăniști sau liberali, rude în străinătate sau, Doamne ferește, făceau parte din rândul naționalităților conlocuitoare.
Aveam chiar și un coleg care, pe când avea vreo 14 ani, încercase, cu niște colegi de clasă, să „răpesască” un avion cu tot cu pilotul din dotare, ca să fugă în America.
Practic, dacă aveai cazierul curat și arborele genealogic la fel, nu ajungeai acolo.
Pe vremea aia nu exista Internet, nu exista email, nu exista nimic din ce astăzi ne face viața mai simplă și nervii mai slabi.
Documentele se scriau de mână. Cu stiloul.
De aceea existau furieri – oameni rari, aproape mitologici: știau să scrie și, mai grav, scriau frumos.
Eu eram „Furierul” de la Statul Major al unității. Cu articol hotărât.
În fiecare zi primeam proiecul de Ordin de Zi de la Șeful de Stat Major al unității, scriam ordinul de zi, o capodoperă de caligrafie în care se scria – într-un registru numerotat, șnuruit și sigilat – practic tot ce se întâmpla în unitate în acea zi, cine vine, cine pleacă, cine e avansat, câți oameni mănâncă, tot.
După care făceam Situația de Efective, o situație codificată numeric cu mișcările efectivului unității, situație care seara o raportam, tot codificat, la eșalonul superior.
Mai erau de făcut tot felul de situații cu data când ofițerii și subofițerii erau de serviciu, tot eu eliberam foi de drum și ordine de serviciu…
Era destul de mult de lucru și treburile astea îmi luau cam toată ziua.
În general nu prea participam la viața „obișnuită” a militarilor în termen cu excepția zilelor în care știam că se dă fasole la cantină, îmi plăcea fasolea din armată.
În toată armata nu am tras nici măcar un singur glonte și în rarele ocazii când trebuia să defilăm băteam un pas de defilare care semăna, mi-a spus un ofițer, cu cel al militarilor din Republica Socialistă Vietnam. Nu știu nici acum ce nu făceam bine.
Într-o seară, sunt chemat la Șeful Statului Major. Ton grav, atmosferă de film cu spioni:
— „La noapte pleci la București în misiune.”
Fără explicații. Fără emoție. Ca și cum m-ar fi trimis după pâine.
Sunt pasat apoi la un colonel care mă întreabă dacă știu să trag cu pistolul.
Răspund „da”, cu o siguranță demnă de un actor de la Hollywood, deși experiența mea cu armele se limita la filme cu John Wayne și la pistolul cu ventuze din copilărie.
Cred că știa că mint, la unitățile de geniu tragerile erau extrem de rare și în nici un caz militarii în termen nu făceau așa ceva cu pistoale, acestea erau rezervate ofițerilor.
Mi se înmânează un TT model 1933. Armă considerată serioasă chiar și acum.
Se numără cartușele: 8 în încărcător, încă 8 într-un încărcător de rezervă.
Brusc, din furier devin un fel de agent secret de Tulcea.
Instrucțiunile au fost clare și liniștitoare:
Merg la gară, schimb trenul la Medgidia, ajung la București, iau autobuzul până la Marele Stat Major
Dacă „dușmanul de clasă sau agentul NATO” încearcă să-mi fure geanta, trag.
Dar numai dacă nu sunt civili în jur.
Am plecat cu o geantă din pânză cartonată, încuiată cu un lăcățel, misterioasă, cam cât o valiză mică, prevăzută cu o curea pe care trebuia să mi-o trec peste corp în diagonală.
Nu am dormit deloc. pentru că noaptea nu aduce sfaturi bune, ci somnul rațiunii, demoni și scenarii:
Dacă pierd geanta? Dacă o fură cineva?
Spionii și diversioniștii nu mă speriau, dar…
Cea mai mare grijă pe care o aveam era ce să fac dacă mă întâlnesc cu Nicolae Ceaușescu pe hol?
Era posibil, că doar era seful suprem al armatei.
Aici era dilema reală:
Dacă era în uniformă știam ce să fac, trei pași de defilare șisalut și dacă mă întreabă ceva, permiteți să raportez, sunt soldat numele și spun ce treabă am acolo.
Dar dacă era civil? Îl salut? Nu prea e voie să-i saluți pe civili ca pe militari.
Nu-l salut?
Îl salut cu „să trăiți” sau cu „bună ziua”?
Mă arestează ăia pentru lipsă de respect sau pentru exces de respect?
Aveam o experiență neplăcută în acest sens, la începutul armatei, eram tot furier, dar la o mică subunitate din Bocșa, și seara, când raportam telefonic situația de efective la comandamentul unității, după ce terminam cu raportatul le spuneam ălora de la celălalt capăt al firului „la revedere”.
Se stricau ăia de râs și eu nu înțelegeam ce e de râs.
Și nu era numai Ceaușescu, îmi imaginam că acolo, la Marele Stat Major, până și soldații care fac planton or fi generali.
Ajung dimineața la București.
Ies din Gara de Nord și iau autobuzul.
În permanență eram cu o mână pe cureaua genții, să nu mi-o fure spionii, cu cealaltă mână pe pistol, cum văzusem în filmele cu cowboys că se face.
Marele Stat Major era o clădire gri, ca orice instituție, nimic deosebit.
Nu avea nici măcar un steag la intrare.
Intru prudent și emoționat să nu greșesc ceva și dau de un soldat care făcea gardă acolo.
Îi explic misiunea și ăla mă duce în corpul de gardă și îmi spune să mă culc într-un pat, pentru că oamenii care lucrau acolo nu veneau la servici la 5 dimineață.
La un moment dat mă trezesc și mă duc să caut chioșcul, în orice unitate militară din acea vreme exista un chioșc în care vânzătorul era tot militar în termen, de unde puteai să-ți cumperi un suc, o cafea, țigări, lame de ras, pastă de dinți, plicuri să-i scrii la mândruța care așteaptă la portiță, chestii din astea.
Si ăia aveau chioșc, de fapt o încăpere prevăzută cu o teghea, dar militarul-vânzător era îmbrăcat cu un sacou alb și avea papion la gât.
Poate că nici nu era militar.
Pe la 9 dimineața apare colonelul destinatar.
Un tip relaxat, zămbitor, aproape suspect de normal.
Ii spun poezia standard „pemiteți să raportez…” și îi dau prețioasa geantă cu documente.
Omul descuie geanta, avea o dublură a cheii pe care o folosiseră cei de la Tulcea pentru a încuia lacătul.
Eu, curios – mă uit discret, să văd ce o fi în hârtiile alea, că trebuia să fi fost importante din moment ce mi-au dat ăia pistol.
Era un teanc de felicitări trimise cu ocazia zilei de 23 august, sărbătoarea națională din acea vreme.
