Da, știu, și tu înjuri de stai pe o stradă cu nume lung, și trebuie să scrii un cârnat întreg de fiecare dată când completezi vreun formular. Ai văzut titlul? L-am pus cu numele instituției „pe scurt”, că na, e titlu, și să nu ocup încă un rând. În fapt e vorba de „Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie Dr.Victor Babeș din Timișoara”. Și fiecare lucru, din astea, din titlul scurt sau din ce nu am scris, are însemnătate și rost. Pentru că un oraș mare are nevoie de spitale diversificate, pentru că e esențial că aici ai clinici universitare, unde numele mari ale medicinei timișorene sunt și medici și profesori, unde ai boli infecțioase, cu noianul lor de probleme, și ai și plămânul, cu tot ce ține de el, de la lucruri minore la tuberculoză, și cancere, și alte grozăvii.
Și mai ai, în titlul scris, ideea de transplant pulmonar. Pe care o aud, în diverse forme (de la urmărire post-transplant făcut la Viena și, iată, până la a realiza la noi transplant de plămâni), de la profesorul Oancea, de mai bine de un deceniu. Adică între timp a ajuns și profesor, și prorector la UMF, dar și manager al spitalului, și nu e exagerat spus că omul ăsta ne-a trecut prin Covid. De Covid, adică. Adică e unul din cei de la baza poveștii care, în Timișoara, ne-au luat efectiv de mână și ne-au tras spre o nouă parte a vieții noastre, pe toți. Ceea ce nu se vede, însă, din titlul ăsta ciopârțit, să între cât mai mult, legat de vise, și creșteri, și aspirații, și bune-cuviințe, și disperări, am încercat să creionez mai jos.
Nu e ușor să faci un interviu cu managerul Cristian Oancea, chiar dacă medicul Cristi Oancea e unul din haverii tăi din medicina timișoreană. Mereu se întâmplă ceva, mereu e cineva pe moarte, mereu vrea altcineva ceva, mai apare un telefon, o conferință, o-frasul-mai-știe-ce, dar mișcarea asta browniană, de albine (uneori viespi), ce zbârnâie în jurul lui, e dătătoare de panică. Panica de a-i smulge din timp, când minutele alea ar putea ciobi viața cuiva. Și atunci te sfiești, te faci mic în fotoliu, sau unde ești, zici… hai că aștept, rezolvă-l pe om, și cândva constați că nu mai e timp deloc, pentru că trebuie să plece altundeva. Și atunci cârpești peticele de dialog pe care le prinzi, bagi și ceva poze proaste pe fugă, pentru că tocmai nu aveai camera mare la tine când ar fi fost un minut pentru așa ceva, și tot așa.
Dar, dincolo de toate astea, important e că știm care e fondul comun. Și anume că și managerul și doctorul sunt oameni care vorbesc cu presa, care explică și care permit să se întâmple aruncări de privire, interacțiuni cu pacienții, și cu personalul medical, și materiale de presă. A trecut timpul când gărzile de fier ale spitalului, de sub alte direcțiuni, mă alergau prin instituție pentru că scriam de felul jegos și dătător de moarte al celor de aici de a amesteca, în saloane, pacienți cu TBC activ cu pacienți cu alte afecțiuni… Cei care făceau asta au rămas ca medici în spital, doar nu mai sunt la conducere, deși mi-aș fi dorit să-i vedem după gratii. Dar măcar acum nu se mai întâmplă așa ceva. Și pot să întreb direct ce am de întrebat. Și să primesc răspuns.
Ah, apropo, e vară. Știți cu ce vine asta, în epoca (aparent) post-Covid?… Da, cu… Covid. Avem multe cazuri în oraș, oamenii au fost și mai merg prin vacanțe, se înghesuie, plajă, ospătării, trenuri, avioane, tractiruri, cazurile de infectare au crescut în Timișoara. Credeam că vom vorbi, la Spitalul de Boli Infecțioase, mai mult despre asta, dar apuc, înainte să ajung aici, să schimb două vorbe cu doctorul Mihai Grecu, care conduce Unitarea de Primire a Urgențelor de la Spitalul Județean și care are un puls real al celor depistați (și) cu problema asta, și primesc deja un răspuns legat de „Ce ar trebui să facem cu Covidul și dacă e util să ne vaccinăm iar”: „La momentul ăsta, gripa e mai deranjantă. Dacă nu suferă cine știe ce mutații, nu cred că va mai pune probleme mari. Pacienții fragili sunt afectați, oricum, de orice viroză. Diferența este că la Covid avem teste rapide și putem să punem un diagnostic etiologic. Cât despre vaccinat… depinde de specificitatea vaccinurilor, dacă se adresează tulpinii circulante sau nu”.
Așa că trecem doar puțin prin Covidul vechi, istoric, cu managerul de la Infecțioase, și cârmește discuția spre un proiect drag al lui – de data asta nu doar la nivel de „ce fain ar fi”, ca mai demult, ci chiar cu date despre când s-ar putea tăia panglica. Este vorba despre transplantul pulmonar.
A vorbi despre transplant, în Timișoara, este ca a vorbi despre ce făcea Poli atunci când încă nu aveam în oraș inscripții cu „AC Recaș nu e Poli”, whatever that means, și făcea bine. Pentru că am avut transplant renal, de zeci de ani, am avut chiar și transplant de cord – ok, scrâșnit, idiot, tras de păr – dar am avut. Iar acum nu mai avem. Generațiile veci de medici au murit, s-au risipit, alea noi își văd de altceva sau sânt călcate pe cap, sau le plouă-n cap. Așa că atunci când vine cineva și spune… fraților, hai să băgăm un loc nou și fain, și să facem transplant de plămâni, și de ce-o mai fi, de e loc… ridici o sprânceană și te întrebi iar de ce fras se tărăgănează așa reluarea transplantului renal. Sau, dacă nu știi ce și cum, în domeniu, te bucuri doar, și îți spui: cool.
Da, să avem transplant de plămâni, aici, ar fi cool. Boss, să lăsăm Capitala – dar Târgu-Mureșul pune inimi, Clujul a primit verde să pună ficat, că rinichi nici nu se ridică problema să nu pună, Iașiul pune rinichi… Noi… punem timbre pe scrisoarea pentru Moș Crăciun, cum că „săru-mâna, dorim să facem ceva, știți”, și așteptăm șă ne răspundă.
Îi spun, în discuția pentru un material, în aprilie, profesorului Alin Cumpănaș, de care ține reluarea transplantului renal la Timișoara, că și Iașiul face transplant renal, după ce nu pomenise orașul în rândul celor cu program de transplant renal, pentru România, pe care le enumerase. „Un număr foarte mic” – a răspuns. Dar exista! Mă uit azi la un material de presă din octombrie trecut, despre Iași – doar până la mijlocul lui octombrie trecut, în 2023 adică, se realizaseră în Iași 44 de transplanturi. Întrebare retorică: de câte ori e mai mare 44 decât nimic? Încerc eu – de atâtea ori de câte un pacient chinuit, ce are nevoie de dializă, își târâie trupul obisit de trei ori pe săptămână de la dracu-n praznic „la județ”, să trăiască doar pentru că niște afaceri cu dializa îl țin ore, de fiecare dată, la aparate, îi mai dau o zi, și, POATE, încă una, și apoi frasul știe dacă… încă una. Iar mâine o să aflăm și ce s-a întâmplat cu promisiunile din aprilie, legate de transplantul renal. Dar, la cum bănuiesc, să facă Spitalul Deta transplant renal mai repede, de ne mai jucăm așa…
Așadar, de ce să ne enervăm?… Hai să povestim cu oameni care clădesc. Despre plămân și despre înlocuirea sa. Cu unul dintre oamenii care păstoresc povestea asta, cu respirația. Cu gestionarea respirației. Cu gestionarea spitalelor ce lucrează cu respirația. Cu gestionarea chiar și a viselor despre a ajunge în rândul lumii bune europene, așa cum am fost și la Covid, când vine vorba despre respirat, și piesa, iată, de schimb care ne ajută la așa ceva. Măria Sa Plămânul.
– Este cumplit să nu poți respira. Ce spun pacienții, și din timpul Covidului, și de la celelalte afecțiuni ce duc aici? Eu am avut pneumonii nasoale și… parcă aș dori să mor de altceva, de e pe alese.
– Moartea prin sufocare, exact ce zici tu, e cea mai cumplită moarte, pentru că mori conștient clipă de clipă. Ca și cum, la pacient cu fibroza pulmonară, ca sa facem o analogie – scoți un pește din acvariu și îl lași să moară prin sufocare. E o senzație atât la nivel somatic cât și emoțional foarte dură – de calvar. Noi încercăm să suplinim cu oxigen, în spital, sau prin butelii de oxigen la domiciliul pacienților, și medicație biologică, dar în ultimele faze devine insuficient. În cazul copiilor cu mucoviscidoză există secrețiile la nivel alveolar, și trebuie să le elimini zi de zi, altfel se solidifică și nu mai poți să le elimini, și, iar, e o povară la care copilul e conștient. Acești copii sunt mult mai maturi comparativ cu cei de vârsta lor datorită bolii. Medicamentele trebuie luate zilnic și în faze avansate se transplantează și plămâni și ficat. Am avut la AKH transplantat din Ungaria, cu așa ceva, și în o săptpmână era pe picioare, cred că avea vârsta de 14 ani.
– Ai spus, în timpul Covidului, că aștepți lumea cu lumânări, și s-au bosumflat unii. De ce crezi că e așa de greu să se înțeleagă realitatea științifică?
– Erau doi pacienți în un salon de terapie intensivă, și cu colegii ne străduiserăm să aducem un studiu clinic ce s-a dovedit ulterior că e eficient. Unul din pacienți căutase pe internet și a zis că nu vrea să fie cobai, colegii au venil la mine siderați, știau că aveam acel produs dar pacienții nu voiau. Am întrebat ce opțiune terapeutică am mai avea, să ajutăm. Răspunsul a fost „cu nimica”. Am primit un telefon, eram disperat, s-a întrebat ce le mai puteam face pacienților și am zis că lumânări, pentru că nu aveam altă opțiune. Partea bună e că unul din ei a văzut declarația și a înțeles disperarea noastră, a aceptat tratamentul și a fost salvat. Celălalt nu. Știinețele medicale sunt o practică curentă, zi de zi. Evoluția e zi de zi, fie că e tratament inovator, sau vaccinuri genetice, sau medicamente uzuale, sau antibiotice – pe care le luăm zi de zi. Dacă pacientul are reacții adverse, se trece un raport într-un registru, și acea companie cuantifică și reia recomandările de produs, ca precauție. Așa evoluează medicina, de ani și ani.
– Când ai fost cel mai disperat, cu Covidul?
– Cred că cel mai disperat am fost când aveam aproximativ 50 – 53 de pacienți în terapie intensivă și cu toți colegii noștri, fie că erau de la ATI, infecționiști sau pneumologi, ne ocupam de cazurile severe și foarte servere de boală, și a fost o tulpină foarte agresivă care a și condus la multe decese. Cred că atunci. Și a fost și înainte de a începe pandemia, când în Italia erau acele decese și ne era o frică viscerală – nu știam cu ce ne confruntăm. Știai că va veni în decurs de câteva zile și nu știai cu ce te confrunți. Cum să te pregătești mai bine ca să salvezi cât mai multă lume. S-au dus acolo colegi, să ajute, și tot nu știam…
– Voi ați avut și frica legată de dotări? Țin minte că spuneai că, spre exemplu, costume ați avut întotdeauna.
– Nu, dar am început ATI-ul cu două ventilatoare și am terminat cu vreo 50. Nu am avut frică pentru noi că știam că e un virus cu transmitere aeriană, am respectat cu sfințenie regulile de protecție și cred că am fost spitalul cu cei mai puțini contaminați cu sars-cov2 dintre cadrele medicale.
– Ai trecut orașul ăsta prin Covid, ca unul din actanții principali. Adu-ți aminte de un gest de recunoștință. Că, probabil, opuse…
– Mulțumirile pacienților noștri intră aici, sau te sună că sunt bine. Toate au fost frumoase, nu aș putea să identific un singur gest. Sau, uite, gestul ISU față de colegii noștri de la Boli Infecțioase – au venit să le dea flori fetelor noastre.
– Atunci ai primit și casca galbenă din birou?
– Nu, am primit-o mult mai târziu. Eu am tot lucrat cu ei la baza de siguranță a spitalului la incendiu. Nu știu dacă-ți amintești, unele spitale luau foc de la consumul foarte mare. Noi, în paralel, am început o verificare și o schimbare – toate tablourile de siguranță – și ei au văzut eforturile pe care noi le facem, pe de altă parte am îmbunătățit condițiile pentru pacienții noștri, ne luptam să avem medicamente, dar făceam și asta, ca să fim într-un mediu de siguranță. Pentru eforturile astea ne-au… premiat. E un gest de o căldură și o apreciere, ai văzut că după cască e și o diplomă de la ei. Și TIR-ul ăla pe care-l aveam în curte avea sute de litri de oxigen lichid, îți dai seama ce putea să se întâmple ?
– Ești prorector responsabil cu cercetarea, în UMF, iar România e o țară ce alocă o sumă de rahat cercetării – cât de mulțumit ești de posibilitățile și realizările UMF Timișoara?
– Tu ai mega-dreptate, avem printre cele mai mici…
– Nu, îți dau link, chiar cea mai mică sumă din Uniunea Europeană…
– Am observat, dar acum se investește masiv, la noi, la UMF, mai ales în infrastructura de cercetare, în înființarea de noi laboratoare în condiții – sunt tot mai multe axe deschise pentru creșterea condițiilor. Mai sunt proiectele de aducere înapoi a tinerilor cercetători și a medicilor ce au plecat din țară O parte s-au și reîntors și i-am integrat – de exemplu prodecanul Cătălin Marian, din revenit din SUA. Se poate spune că stăm bine între institutele universitare – și la cercetare publicistică, și la laboratoare de cercetare fundamentală, în biochimie, genetică, imunologie, fiziopatologie, farmacie.
– O chestie mai intimă – știu că tu ești credincios. Mie mi-e greu să împac religia cu știința, darmă interesează dacă tu, în deceniile tale de muncă, ai văzut vindecări pe care le consideri miraculoase.
– Da, absolut. Ma așteptam să pierd acel pacient, și am avut inclusiv pacient în moarte clinică, și și-au revenit, nu le dădeam nici o șansă, și au trăit ani după aceea.
– Nu mi se pare revenirea din moarte clinică ceva miraculos.
– Da, dar mă așteptam să îi pierd, și au scăpat.
– În timp ai înțeles, medical, ce s-a întâmplat?
– Nu, n-am înțeles. Și chiar sunt un profesionist ce se bazează pe medicina pe dovezi, dar există limite în medicină și sunt doborâte de unii paccienți, și Doamne-ajută că se întâmplă și aceste lucruri. Sunt cazuri în care medicina nu are răspuns./
– Încă – zic eu.
– Încă.
– Ce ai vrea ca oamenii să facă altfel înainte, sau ca să nu ajungă la tine?
– În primul rând, prevenție – să avem doi piloni, și unul e prevenția. Oamenii trebuie să înțeleagă că au drepturi dar și obligații, trebuie să înțeleagă să aibă grijă de ei înșiși. Și programele de prevenție și de screening fac ca anumite patologii să nu evolueze și să fie tratate din stadiu incipient, salvând ani din viața pacienților noștri.
– Unde punem fumatul, aici?
– În prevenție. În „stop fumat”. 80 la sută din cancerul pulmonar se datorează fumatului. Fie că e fumat activ sau pasiv, sau vaping – nu există nici o formă de fumat sănătos. În acest moment nu e dovedită corelarea directă între vaping și cancer, dar prin vapare se pot forma produși care, în asociere cu alți factori de risc, pot crește riscul de neoplazie.
– Cum ai ajuns la pneumo?
– Așa a fost traseul meu în viață. Poate și în subconștient, că sunt un pacient asmatic. Cred că toți căutăm în viața noastră să ne vindecăm boala de fond.
– Încă duci greutatea asta?
– Da, e o boală pe viață, dar, de o controlezi bine, nu ai urmări clinice. Eu am nevoie de spray-ul de criză de două ori pe an, să zicem.
– Studenților ce le transmiți? Ce le spui despre plămân? Ce e miraculos la organul ăsta?
– Nu e nimic miraculos, din nefericire – e un organ care suferă în tăcere, neavând receptori de durere. Astfel ajung la noi cancere în stadiul patru, sau afecțiuni progresive, și pacientul a pierdut 50% din capacitatea respiratorie – când plămânul dă semnale de alarmă, e prea târziu.
– Cum îți par studenții mediciniști de acum? Noi fiind din aceeași generație și știind cum erau colegii tăi.
– Sunt o generație mai deschisă, mai flexibilă, mai dinamică, mai proactivă.
– Zi-mi de proiectul tău nou. Finalmente, ceva ce ne roade pe amândoi din atâtea motive și de atâta vreme…
– E vorba de un centru de transplant pulmonar. Între timp a și plouat. (Spune asta după o ocheadă aruncată pe fereastră, și realizez, din felul în care pronunță asta, ca o uimire a unui saharian, că nu are timp prea des să se uite pe fereastră).
– UMF cât e băgat în asta?
– Nu ține de UMF decât prin resursa umană.
– Ce afecțiuni duc la indicația pentru transplant pulmonar?
– Pacienții cu fibroză pulmonară idiopatică, cu mucoviscidoză, BPOC (la toate formele avansate), hipertensiune pulmonară, sarcoidoză, bronșiectazii au indicație pentru transplant.
– Unde nu există indicația asta, la boli totuși grave ale plămânilor?
– În cancerul pulmonar, la fenomene active de tuberculoză.
– Cam cât costă un astfel de transplant?
– La AKH (N.n.: în Viena) se decontau la doi plămâni transplantați unei persoane cam 70-130 mii de euro înainte de pandemie, mai pune vreo 30 % acum – asta cu tot cu urmărire vreo doi ani. În Franța deseori se transplantează un singur plămân.
– Și la noi cum e, nu se pun doi?
– Nu știu. Aș vrea să-ți răspund, dar unde nu știu, nu știu. În Franța ajungeau până la 300 de mii de euro costurile pentru amândoi. Dar noi nu mai suntem în Eurotransplant – e de spus.
– Dar pleacă de la noi plămini – luna trecută au plecat la Zagreb, din câte știu, că nu se putuseră folosi la noi. Ce se întâmplă cu pacienții ce ar avea nevoie de plămâni și cum funcționează sau funcționa treaba pe când mai primeau de la AKH?
– Într-o vreme AKH era cel mai mare centru de transplant de plămâni din lume. Dar cât timp eram deficitari a da organe, nu eram în Eurotranspl, exista o taxă de un milion de euro pe an (așa mi-au spus austriecii:.. Uite, grecii aveau un om ce stătea în Viena, ținea legătura cu familiile pacienților ce aveau nevoie de transplant, traducea, dădea reminder când trebuia să se vină – asta înseamnă să lucrezi profi. Noi din 2018-19 nu mai trimitem pacienți la Viena.
– Cum estimezi nevoile României pe linia asta?
– Cred că nevoia, în România, reală, pe an (însemnând și patologie de copil, și de adult) e la vreo 30 – 40 de pacoenți – ăsta ar fi necesarul pe an, de ar fi un program eficient de transplant.
– Ce se întâmplă cu acești pacienți?
– Bună întrebare, chiar o întrebare foarte bună. Au parte de îngrijiri merdcale, de recuperare respiratorie, în unele centre, își caută forme de plecat dincolo, ungurii au un program foarte bun, 10 ani au stat lângă Klepetko, apoi au facut la ei.
– Când te gândești că l-am avut pe Klepetko de atâtea ori la noi la chirurgie cardiovasculară… Ce ai zice, de câte centre ce să poată face trransplant de plămâni ar fi nevoie?
– Aș zice că minim trei pentru România, raportat la nivelul populației și la patologii.
– E etic să facem transplant (în cazul celor discutate acum, de plămâni) dacă unul costă măcar 150.000 de euro, bani cu care salvezi mai multe vieți, în situația în care mereu se spune că nu există destui bani?
– Este mega-etic, și trebuie să salvăm fiecare viață, e dreptul pacientului la viață.
– Cum lucrăm cu cât ne permite economia?
– Guvernanții trebuie să găsească fondurile necesare. Ce vină are un copil că-l lasă inima sau plămânii? Trebuie să găsim fonduri!
– Cât costă o viață?
– E neprețuită!
– Și guvernanții știu asta?
– Am o meningită, costurile merg și până la 40.000 de euro. Nu putem să lasam omul să moară, găsim fondurile chiar dacă rămânem restanți cu alte plăți la furnizori, și o rezolvam. Guvernanții trebuie să înțeleagă că trebuie să salvăm fiecare viață. Ăsta e rolul unei societăți civilizate – să găsească resursele necesare să salveze fiecare viață.
– Cât de necesară e procedura asta, azi?
– E vitală. Transplantul pulmonar e o problemă spinoasă la nivel național.
– Hai să vedem iar: ce se întâmplă cu pacienții tăi care au indicație pentru transplant pulmonar? Câți ar fi?
– În primul rând îi trimit spre București, și, de au negație, se caută în străinătate un centru – de sunt cazuri mai complexe, sau e mai dificil.
– Mda, nu știi niciodată de ar putea apărea un organ.
– Da, suntem deficitari la plămâni.
– Care e procedura, totuși, spre a ajunge să primești un plămân?
– E un blackhole aici, chiar de ești pus pe listă – ai observat și tu că ANT nu are transparență. Poate pentru că nu sunt organe, sau pentru altceva. E o nebuloasă. Legislația, criteriile ar trebui să fie publicate și transprente. Dacă tu accestezi ANT, dai de un zid, practic.
– Ce forțe și conjuncturi trebuie să se alinieze ca să avem centrul acesta de transplant, deocamdată pulmonar, pe care îl visezi și, de totul merge bine, când va putea ființa?
– Acum, zilele astea, am lucrat la avizul de oportunitate pe care trebuie să-l luăm de la Ministerul Sănătății. Apoi vine o ședință cu Primăria, cu comisia de urbanism, prin care ni se dă acordul la recepția studiului de fezabilitate (e deja făcut).
– Și bănuții de unde vin?
– 95% vin pe axe de finanțare de la Ministerul Sănătății, pe infrastructura medicală.
– În cât timp poți tăia panglica, de totul merge extrem de bine?
– În un an jumate – doi ani.
– Dacă te opintești, poate se întâmplă mai repede decât reluarea transplantului renal la Județean.
– Doamne-ajută să fie și la Județean, și peste tot.
– Dar ar trebui să meargă în același pas și apariția organelor.
– Eu cred că legislația se va modofica în sens pozitiv – fără birocrație, cu transparență, să fie finanțare în tot timpul ăsta.
– De unde crezi că ar putea să apară schimbări legislative?
– Noi facem ce putem, să le propunem – Minister, Camera Deputaților… Aici a fost un consens, cel puțin la noi, în zona asta. Dar factorul cel mai stringent e descoperirea finanțării – sunt prea puține centre de transplant. Sunt subfinanțate.
– Dar în același timp sunt și prea puține organe. Cu ce vrei să lucrezi?
– Aici trebuie lucrat și cu factorii religioși, să explicăm populației că putem să salvăm vieți – cum a fost și conferința ta de la Academie, de acum două luni, unde am vorbit și noi, cei de la UMF, și coordonatori de transplant. S-a făcut vârvă în jurul conferinței, au fost multe discuții. Peste două zile Timișoara iar avea donor, după ani de întrerupere. Lucrurile acestea ajută.
– Știi care e cea mai faină amintire a mea cu tine? N-o să ghicești, nu e din chestiile mari. și grave, și cu boli. Eram cândva în biroul tău, acum niște ani, erai deja manager, și ai ieșit să rezolvi ceva. Când ai revenit, ai bătut la propria ta ușă, înainte de a intra. Mi s-a părut atre elegant.
– Întotdeauna bat, și la ușile pacienților, mă prezint, îi spun că e pacientul meu și eu sunt medicul dânsului curant, las număr de contact – mi se pare că trebuie să câștigăm încrederea, ca echipă. Să înțeleagă oamenii ce facem, că facem pentru ei, că suntem o echipă pentru binele lor.
„Între timp a și plouat” – zice Cristi, cel medic, și manager, și visător de transplat de plămâni, într-un moment din curgerea interviului. Abia atunci mi se umezesc ochii. Pentru că știu ce înseamnă vria zilei unui doctor ce nu apucă să respire, să aibă o nefrologică întâlnire cu chiuveta, să… constate că plouă. Nebunia aia de o zi, și încă o zi, ce se fac ani. În timp ce ciugulim din întrebări și răspunsuri ca dintr-o pălărie de floarea-soarelui, întrerupți de o mie de alte chestii, vine și foaia cu morții ultimi ai spitalului (pentru că, da, din firești pricini, într-un spital se și moare) și vine și o colegă ce spune că e ziua ei, și-l invită pe manager la o felie de tort, la care suplul și supra-solititatul medic tresare încercând o schemă de ocolire, nu cu mult succes. Timpul e o curvă ce nu stă niciodată peste ce ai plătit. Chiar de toată lumea trage, și trage, și trage… Ies năucă din spital, cu toate cele de rezolvat prin care am trecut, pentru interviu, întrerupându-ne și asistând la rezolvări, încercări, cugetări. Cândva izbucnesc, când un nene din afară vine în birou pentru o chestie, cu masca pe gură. Întreb de ce fras ține chestia aia pe gură, că studiile arată că și nasul cocomunică cu plămânii (nu e replica mea, am furat-o de undeva). Cristi zice că merge la sală să-și mângâie puțin nervii, după așa o zi. Eu… doar fug spre tramvai, printre aburii cimentului de după stropi, frunzărind amintiri.
Îmi aduc aminte de negociatul de la Covid. Când, fără glumă, i-am încredințat viața mea lui Cristi Oancea, când l-am rugat să mă lase să intru în saloane de Covid, înainte de a fi vaccinată (încă nu ajunsesem la rând), în ianuarie 2000, pentru a scrie asta, și i-am spus: boss, dacă fac boala asta, acum, eu o să mor. E ok, pot să mă bag? Mi-a spus că pot să am încredere în oamenii lui, să folosesc echipamentul exact cum îmi spun ei și să fac tot ce îmi spun ei, și va fi ok. Și a fost. Și, apropo, nu am făcut niciodată Covid.
Zâmbesc de la fereastră când trec iar pe lângă spital. Am văzut și agonie și extaz, aici, în ani, în peste 30 de ani, de când scriu. Și am încredere în zodia de acum. Și că, prin visul laminat în fâșii de real, și firesc, și normalitate, al lui Cristian Oancea, vom avea aici, nu foarte mult de acum, și transplant de plămâni. Îmi las o plasă de pe acum la rând, să fiu și eu acolo, în sală, sau măcar la vizor, când va începe. Știu, asepsie, stress. Va fi greu, nespus de greu, când se va începe, dar se va, de nu își bagă politicul sau invidiile coada. Și o să fiu și eu pe acolo, chibiț. E nevoie și de noi. Pentru că vă ajutăm, ca în Banksy, să vă țineți balonul viselor de coadă, și chiar să îl sloboziți, spre ridicare și facere, atunci când lumea de lângă noi arată că a venit timpul.
Ramona Băluțescu
