„Între empatie și eutanasie” este titlul unei conferințe care a fost oferită, luna trecută, de Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara, și a avut ca protagonist un preot ortodox. Cam ce poate să fie în spațiul dintre empatie și eutanasie, te întrebi, și, văzând că răspunsul va veni din partea unui preot care ține de Biserica Ortodoxă Română, îți pui problema că empatia nu poate să fie decât un mod de a-l cenzura pe cel decis să moară și care trebuie neapărat tras de mânecă să nu o facă. Dar intervine ceva. Preotul este Octavian Blaga, care acum două decenii lucra în felia socială a Mitropoliei Banatului, numit aici de mitropolitul de pie memorie Nicolae Corneanu. Bine, în serviciul acela erau și oameni care n-ar fi trebuit să ajungă preoți niciodată, numiți tot de Nicolae Corneanu, care nu a avut o foarte bună mână la discipoli, dar dacă ai ajuns să-l cunoști pe Octavian Blaga chiar și atunci, îți spui că n-o să vină cu o înșiruire a clasicelor buhuhu-uri împotriva eutanasiei, mai ales că între timp și-a completat experiența cu cea de preot de spital obținută în Canada. La asta adăugăm și că este firesc să te aștepți la un punct de vedere diversificat față de cel tern ortodoxesc cum povestea se întâmplă la Universitatea de Medicină.
În plus, dincolo de discuția despre eutanasie, cum va fi pornit ea urma, să fie prezentată și o carte a părintelui Blaga pe care deja o știam, „Iubirea”, apărută la Editura Agnos din Sibiu anul trecut – în fapt, știam volumul pentru că regizorul Nicolae Mărgineanu mă anunțase că m-a regăsit într-unul dintre personajele din carte și m-a îndemnat s-o citesc. Așa am aflat câte ceva nou despre pierdutul meu amic de acum un sfert de secol, despre care nu mai știusem nimic. Dar risipitorul fiu al Banatului, cel care își consumase din substanță pe alt continent, în numele binelui pe care l-a propovăduit mereu, mi-a mai făcut o surpriză – s-a întors acasă la Timișoara. Înainte de această conferință a UMF-ului apucaserăm să povestim puțin, și chiar ne-am întâlnit în Spitalul Județean Timișoara, cum preotul fusese numit atunci a ț-șpea roată la căruță acolo, preot de spital lângă alți colegi.
Dar uneori exact roata de rezervă este cea care face lucruri notabile, și astfel era doar firesc să știu că voi fi și eu în sală atunci când conferința despre empatie și eutanasie a fost anunțată ca întâmplându-se la UMF.
Știam deja de la Octavian cum și spre ce crescuse în anii aceștia de lipsă, dar pentru că este utilă o prezentare și pentru cititor, o să folosesc câteva fragmente din prefața pe care i-a scris-o la volumul „Iubirea” părintele Constantin Necula, pe care scriitorul îl și numește un apostol contemporan:
„Deseori am ascultat acest răspuns al câte unui om dezorientat, rănit ori pur și simplu om: m-am salvat citind… Și punea numele unei cărți. Credeam că e o exagerare, deși în multe rânduri mie însumi liniștea mi s-a dăruit printr-o lectură. (…
În plină neliniște personală am luat în mână o carte dăruită mie cândva de Părintele Moise Iorgovan, „Moise de la Oașa”, cum îl alintăm noi. E vorba de volumul lui Octavian Blaga, Iubirea (Sherbrooke, 2021, 316 pg.). Era așezată în așteptare, atârnată de gândul de a o citi cândva.
Și-i bine că a fost așa. Ce scriu acum nu este o prefață de carte – la o ediție nouă – și nici nu cred că aș putea scrie una la această carte. Ci este mai degrabă un oftat mare, de plâns răcorit. Un îndemn la lectură de dragul descoperirii uneia dintre cele mai ample cărți de teologie pe care am citit-o în ultimii ani. Sunt cărți pe care, citindu-le, îți vine gândul de a nu mai scrie niciodată. Nimic. Poate doar despre cartea care te face să nu mai scrii nimic. De frică să nu ți se vadă micimea sufletească, ori piticismul intelectual, ori pur și simplu neputința de a mai putea scrie ceea ce descoperi în scris de obicei: liniștea neliniștită a rostirii. (…)
Preoțit în Banat, lucrând în asistență socială (veți găsi pagini admirabile și adevărate despre Mitropolitul Nicolae Corneanu), studentul de fizică mai caută și apoi crește în cunoaștere teologică. Plecat în Canada, în regiunea Quebec, unde acordă asistență spirituală persoanelor aflate în diferite stadii de viață în varii spitale și locuri de odihnă înaintea Odihnei, modul în care argumentează prin cunoașterea imediată nevoia de pregătire profesională și încordare sufletească vocația de înger păzitor al Marii Plecări emoționează, emoționează până la capăt. Nu știu să vă zic un rând care nu-i frumos în cartea aceasta. Sau să vă spun vreo experiență prezentată cu sinceritate în ea care să nu fie ziditoare. Admirabila căutare și trăire a Ființei Iubire prin rugăciune, slujire și liturghisire ne sunt astfel prezentate în cel mai firesc limbaj de viață și cultură a cumințeniei. Strașnic om, grozavă mărturie! (…)
Sunt pagini grele despre moartea asistată și despre modul contabilicesc în care sunt privite plecările noastre. Mulți dintre cei cărora le-am dăruit cartea au descoperit cât de mult seamănă cu câte un „personaj nepersonaj” în îndoieli și cât și-ar dori să încheie firul vieții acesteia cu nădejdea pe care o inspiră plecarea lor. (…)
Părintele Octavian Blaga ne reînvață că Ființa Iubire e aici, la o respirație distanță, fiindu-ne însăși respirația.
Când Părintele Moise mi-a trimis-o, am așezat-o în raft ca pe o carte. V-o dăruiesc din postura prefațatorului, v-o întind peste limite de coperți și lume, ca pe o provocare duhovnicească, de mare calitate a scriiturii și de un atent dozaj în asumarea, cuminte, a realității Iubirii ca Ființă.
Îngăduiți-mi să închei cu un gând din carte: „Iubirea mea dragă! O, dacă aș putea să nu Te uit niciodată! Să nu mă las prins de negreala lumii care mă separă de Tine. O, dacă aș putea să respir la nesfârșit parfumul Tău. Ce rău îmi pare că Tu, fiind la distanță de un gând față de mine, eu te cred departe. Pe Tine, Cel ce arzi de dragul meu cu doruri infinite” (p. 251).
Carte de trăire, slujire și iubire. Mai mult nu pot zice, decât: luați și citiți! Schimbă viața!”
Preotul e singur în față, la prezidiul sălii mari a Universității de Medicină și Farmacie din Timișoara, și imaginea pe care o am din foarte spate îl arată cumva stingher în fața unei săli unde simt foșnet de baticuri și metanii, ca la o scrobită conferință ASCOR, și tot ca la genul acela de conferință suntem anunțați că la finele prezentării se vor lua întrebări din sală pe bilețele. Iek, îmi spun, cum povestea asta m-a deranjat întotdeauna la conferințe, atunci când cineva are ceva de întrebat, dar nu-și asumă propria identitate. Sentimentul e rudă cu modul în care îi detest pe colegii care publică articole fără să le semneze. Dar asta avem, cu asta defilăm.
Până la urmă ceva se leagă în ikebana asta, Octavian e singur acolo sus la prezidiu, probabil exact așa cum singur trebuia să ducă de mai multe ori frica și angoasa celor care urmau să moară. Și dacă nici aceea nu este singurătate, atunci chiar nu știu ce e…
Îmi aduc aminte de o statuie aflată într-una din buzele Veneției, undeva între cimitir și Spitalul Civil, în apă, în dreapta drumului pe care vaporul îl face spre cimitir și spre Murano, un drum pe care a trebuit să-l fac de multe ori. Este o luntre în care îi vedem reprezentați pe Dante și pe călăuza lui, Vergiliu, și dacă ne luăm și după felul în care începe Divina Comedie, Infernul, ai nevoie de călăuză în pădurea de la mijlocul vieții. De călăuză ai nevoie și în hățișul de la sfârșitul ei, mai ales atunci când întâmplările aceleiași vieți te fac să poți bănui când se apropie acel sfârșit, fie din cauza bolii, fie din cauza dorinței tale de a scurt-circuita timpul pe care ți-l dă acea boală, apelând la eutanasie. Ai nevoie de cineva să îți aducă aminte și să-ți confirme sau să-ți infirme păreri despre valori și reguli, despre rămânere și despre plecare.
Tot o astfel de călăuză vom primi și noi prin această conferință – important fiind doar dacă decidem că putem lua drept valabilă experiența unui om care a lucrat cu cei care erau aproape de sfârșit, uneori alegându-și-l. Și cred că doar cineva care este extrem de închistat în dogmă și care nu reușește să iasă un centimetru de dincolo de ochelarii de cal poate să nu accepte buna credință a unui om care se eviscerează în fața noastră, povestind din suflet, dar calm, așezat și împăcat, experiențe despre oameni care au ales să moară sau cărora le-a fost aleasă moartea. Și exact de aici ne alegem fiecare doza de empatie de care suntem capabili.
Preotul Octavian Blaga ne spune că, în termeni teologici, eutanasia înseamnă o moarte bună. Că există o tendință naturală a sufletului nostru să ne dăruim celuilalt. Apoi intervine societatea, cu piedici, și săracul copil își reduce propria lui chemare interioară – e de părere preotul, și continuă: „Când intram cu mama în spitalul unde era internată bunica, mă apuca groaza, nu înțelegeam suferința și binecuvântarea de acolo, un loc unde evoluția spirituală a oamenilor se accelerează de o mie de ori”.
Povestea firului vieții preotului continuă, e ales de mitropolitul Nicolae pentru serviciul social. „Îți place să stai cu bătrânii?” – e întrebat, și ne mărturisește că îi era groază. Dar a fost ales pentru serviciul respectiv, fără recomandări. Vorbind despre mitropolit, pe care l-am iubit amândoi, Octavian continuă: „Rugăciuna Înaltului Nicolae schimba vieți și diagnostice și făcea imposibilul posibil – și am văzut că spitalul poate fi un loc minunat”. Un semn de carte, aici – în volumul „Iubirea” găsim și o bună pornire pentru deschiderea cauzei de canonizare a mitropolitului Nicolae – doar să se vrea. Nu că epigonii ce i-au urmat ar avea motive pentru așa ceva.
S-au schimbat timpuri și lucruri și cu empatie plină de frică preotul a plecat în Canada și a început un masterat de îngrijire a bolnavilor, și-a început și munca de pastorație în spital, la cardiologie, i s-a spus ceva de genul „ăsta e departamentul tău, descurcă-te”, și a înlemnit, până, din ce mărturisește, a simțit o mână din spate împingându-l să intre.
„Acea frică nespusă de moartea pe care o vedeam în fața ochilor a rămas până într-o zi extrem de grea. O fată de 20 de ani murise, și m-au împins că… du-te și fă-le ceva. Nu știam cum să îi consolez și trăiam emoțiile lor foarte intens. Mă simțeam un impostor și nu puteam să ofer ce aș fi vrut, și frica bloca ceva ce aș putea oferi. M-am rugat să mi se arate ce să fac. În seara aceea am simțit ceva ca o dragoste imensă. Empatia mea s-a schimbat, frica s-a dus, am redevenit acel țânc de trei ani, am reajuns să pot îmbrățișa. Am ajuns să pup pe obraz, deși nu ar fi fost voie” – ne povestește preotul despre începuturile sale canadiene – ale sale și ale „infracțiunilor lui venite din empatie”, cum realizăm.
Tavi a ajuns să fie numit de unii medici „cel mai important coleg al nostru”, cum și partea spirituală contează în vindecare. Mult. Încet-încet s-a strâns și materialul pentru carte. „Orice carte reprezintă o fotografie a autorului din momentul în care a scris-o” – ne mărturisește el.
Ajungem și la discuția despre eutanasie. Aflăm că, în 2016, legea legată de asta a fost un răspuns al statului canadian după trei ani de judecată ai unui pacient, și s-a decis că această procedură trebuie să se ofere celor ce suferă profund. Dar preotul observă că oamenii interesați aveau un dublu discurs – spre mecic și spre el. Mulți oameni mințeau că au dureri mari, dar de fapt aveau apăsări psihice.
Un bătrân de 88 de ani a cerut eutanasia ca să se pedepsească pentru că doi ani înainte de momentul respectiv ceruse scoaterea soției de la aparate, dar și-a schimbat decizia, preotul le amintea că viața e frumoasă. În același timp, preotul încerca să vorbească personalului din spital despre acest dublu discurs, și nu era luat în seamă.
Alt bărbat se temea să nu moară singur, ca tatăl lui, avea cancer terminal, i s-au dat trei luni, avea o prietenă, nu avea dureri ci traumă spirituală, dar aceasta se putea trata.
Mai erau oameni care nu cereau eutanasia pentru ei, pentru folosul lor prim, ci ca să-și ușureze familia – de dragul lor, să nu se mai chinuie încă trei luni cu cel cu boala terminală. În cazul acesta, preotul a vorbit cu doamna respectivă și ea și-a schimbat alegerea. Dar în ziua următoare erau copiii ei acolo și au urlat la preot să iasă din salon și să nu se mai apropie de pacientă. Era mai convenabil să scape de ea mai repede…
Dar cazul care m-a mișcat cel mai mult, și de care Tavi îmi vorbise deja la telefon, și am considerat că e util să fie împărtășit și public, e al unei fete cu retard major, care gândea ca un copil de cinci ani – părinții ei erau despărțiți, căminul în care era găzduită ea s-a închis, adolescenta fost mutată la un cămin de pensionari, s-a ajuns la o scădere a tonusului de viață, tatăl fetei plătea o sumă mare pentru locul respectiv și, când legea a devenit mai permisivă, tatăl a cerut imediat eutanasierea, a făcut o presiune imensă asupra mamei, ea era o femeie retrasă, personalul medical ținea cu tatăl… Până la urmă în urma presiunilor, mama a fost de acord cu eutanasierea… Și mă întreb ce fel de oameni ar omorî pe cineva pentru că gândește ca un copil de cinci ani…
Revenim la preotul nostru, care ne spune că exista în Canada un fel de cultură a tăcerii. Că nu avea voie să vorbească public despre toată treaba asta. A ținut o conferință în România, și, pentru că s-a aflat, i s-a cerut demisia sau urma să intre într-o comisie de disciplină, deși nu pomenise concret spitalul sau persoana.
Părintele Blaga ne spune că, după ce crede el, mai mult de 90 la sută din cei văzuți de el fentau sistemul, când era vorba de eutanasie. Dă de gândit.
Sigur că fac parte dintre cei care se numesc liberali. Să numărăm pe degete câteva momente esențiale ale istoriei, atunci când este vorba de spiritul liberal și de țări care se consideră democratice. Ne vom uita la anul în care a fost abolită sclavia, la anul în care femeile au primit drept de vot, în care s-a ajuns la căsătoria dintre persoanele gay. Dar lista poate continua, și cred că una dintre pietrele de hotar care pot fi adăugate aici este și cea a acceptării eutanasiei, cu norme de rigoare. Sunt în favoarea eutanasiei, așa cum sunt de acord și cu avortul, dar toate aceste lucruri trebuie normate bine și îmi spun și că trebuie să știm să recunoaștem atunci când aceste norme sunt încălcate.
Întotdeauna lucrurile interesante se întâmplă la marginile unei cetăți, ale unei idei, ale unei ființe ce începe să se închege, ca atunci, la început, când se croiau primele hotare în supa de coacervate, prin diferența de pH care mărginea viitorii indivizi. Centrul prezintă mai puțin interes, e liniar. Luptele se dau la margini, acolo unde se stabilesc termeni și reguli.
Sunt sigură că nu a fost ușor nici pentru cei care au discutat, la început, despre stabilirea legislației legate de avort și de eutanasie, în baza principiului că trebuie să putem fi stăpânii propriilor noastre corpuri, dar dacă tot s-a ajuns până la o limită de timp din momentul concepției până la care societatea acceptă avortul, în funcție de diverse criterii, tot așa important este ca orice țară care legiferează eutanasia să aibă reguli clare legate de contextul în care o persoană sau o familie poate solicita sinuciderea asistată, tocmai pentru a nu se ajunge la abuzuri sau pentru a nu se trata chestiunea mult prea ușor.
Este nevoie să se discute despre cum se poate cere așa ceva, despre integritatea psihică a petentului, despre dreptul familiei de a interveni sau nu, despre echipa care verifică aceste date și nu în ultimă instanță despre cadrul în care trebuie să se desfășoare această sinucidere asistată, ca să nu se ajungă ca în situația avortului, cu spitale de stat care ar trebui să ofere această procedură, dar care au medici care refuză să o aplice, în funcție de Saturnalii sau de ce mai doresc să invoce aceștia.
Și acum, cu această prezentare a părintelui Octavian Blaga, pe care nu îl suspectez nici o clipă că ar fi exagerat sau schimbat ceva din realitățile pe care le-a trăit, îmi spun că dorim și pentru România această legislație, a eutanasiei, dar că e extrem de important să se aibă grijă să nu se poată ajunge la abuzuri și cineva, să zicem din familie, să poată să-ți ceară moartea, pe motiv că-l încurci.
Într-o țară civilizată, ceea ce încă nu este cazul la noi, a muri demn este la fel de important cu a trăi demn. Dar corupția în care mustim face ca ajungerea la legi bine gândite legate de eutanasie să rămână un deziderat îndepărtat. Dar e bine că se discută despre aceste lucruri și că biserica majoritară are și preoți capabili de înțelegere și empatie.
Ramona Băluțescu
