Am fost întrebată ce cred, legat de una din temele zilei. Povestea cu premiile școlare, cu ceremoniile. Da, sunt de acord cu ele! Sunt de acord cu cercul mare din curtea școlii, cu chematul celor mai buni în fața colegilor și profesorilor (pe părinți i-aș mai scoate din ecuație, totuși – devin deranjanți), cu hârtia aceea, cu ceva elemente de siguranță, care spune că un copil a fost cel mai bun, că, după el, a venit unul mai puțin bun, dar totuși foarte bun, și că, după ei, mai sunt și un al treilea, și unul bunicel, care în mod cert poate mai mult – un fel de aur, argint, bronz. O hârtie care nu înseamnă nimic, aparent, dar care arată că ai făcut bine ce ai făcut, pe parcursul unui an școlar. Că zdroaba a avut un rost.
Viața nu e un noian de puf, nici măcar când ești plodul lui Trump. Trebuie să înveți că, dincolo de babaci, care te iubesc cum ești, bun, prost, dar al nost, și-ți bagă bani în fund, există o lume în care e preferabil să fii bun la ceva, și să agonisești lucrul la care ești bun. Sigur, există și varianta plodului de bani gata, care, cu cât e mai gros teancul de i-l înfige tăticul în fund, cu atât va fi mai obișnuit să-și cumpere postul și rangul. Cu toate astea, societatea va ști când ești un impostor – va ști mereu. Și, chiar de te va aplauda, de nevoie (prietenii și colegii din presă știu de ce îmi vine în minte Gala Excelenței Bănățene), va râde pe la spate, și te va disprețui.
Este mai greu să înveți în familie despre „crimă și pedeapsă”, despre „citius, altius, fortius” (google e prietenul tău, în caz că ai rămas și tu nestrigat la ceremoniile școlare) – de aceea ai nevoie de un judecător imparțial al eforturilor și reușitelor tale (de preferat, unul care nu intră la examenul de titularizare pornit pe copiat).
Îmi aduc aminte de primii ani de școală, de teancul de diplome. De sertarul din… hm… nici nu știu cum se cheamă piesa aceea de mobilier, oricum, ceva cu un marsupiu și pentru reușitele mele, ce începuseră să se adune. Alea verzulii, diplomele de final de an școlar, dar și cele ceva mai colorate, și la care țineam cumva mai mult, de la șah, de la concursurile de literatură, de la… hm… de la concursul de reguli de circulație… N-am să vă povestesc de lucrurile la care am fost bună, foarte bună, grozavă, ravisantă, mirifică – ha ha, cum văd că se întâmplă, azi, pe fb, la speță. Au rodit ele în timp. Am să vă spun puțin despre un concurs la care am luat locul II.
Stătea un nene milițian lângă noi, eram prin clasa a treia, sau așa ceva, ăla ne întreba diverse, noi, cam timorați, răspundeam cum ne trecea prin cap, și, după ce sita s-a cernut și s-a tot cernut, am rămas să ne întrecem doar eu cu colega mea Anca Țîrcuș. Anca era o fată bună, silitoare, din familie ce punea preț pe învățătură, n-am să-l uit niciodată pe bunicul ei, avocat la pensie, care ne strângea, pe cei doritori, și făceam mici excursii cu el, prin Arad, și ne povestea despre cele vechi.
Dar, spre deosebire de Anca, eu am crescut fără bicicletă și mașină (treaba cu bicicleta era că fusesem eu tută, și, la prima încercare, când m-a luat cineva „pe rudă”, mi-am băgat picioarele-n spițe, la o secundă după ce mi se spusese să nu-mi bag picioarele-n spițe). Și când, sub ochii grăbiți ai celui cu chipiul, a trebuit să aleg între mai multe răspunsuri, legate de circulația pe timp de noapte, bunul meu simț de copil (măcar pe atunci) cuminte a bifat linia cu „noaptea nu se circulă”. Și Anca a câștigat. Și eu am luat doar diploma cu locul doi. Și m-a omorât asta. Puțin. Apoi am acceptat că Anca fusese mai bună. Mi-am luat buhul, mai apoi, circulând noaptea și în timpul carantinei, în zonă de război. Dar asta a fost când deja știam că și a rămâne în viață, în unele locuri, e un premiu.
Tot în anii aceia de început am învățat nu doar să accept dreptatea, dar și să mi-o caut. În felul meu, care mai mult ca sigur s-a schimbat întrucâtva, în timp – dar să o caut. Într-o zi, când am ajuns la tabla înmulțirii cu trei, învățătoarea mea m-a întrebat cât e trei ori opt. Am greșit. Și mi-a spus că-mi dă trei de opt. Iar eu am spus ceva ce azi s-ar traduce prin „atunci îmi bag picioarele (sau na, mai rău) în ea de matematică, și nu o să mai învăț deloc tabla înmulțirii, că nu e drept”. Încă nu știam să enunț principiul cu „non bis in idem”, dar simțeam că nu e drept. Nu să primesc notă proastă pentru ceva, ci să primesc trei note proaste pentru același ceva. Și n-am mai învățat tabla înmulțirii, că eram căpoasă, și am ajuns la 49 de ani fără s-o știu, pentru numerele mai mari, dar mi-am dezvoltat un algoritm înmulțind sau adunând rapid ce învățasem deja de la numerele mici. Pentru ceea ce considerasem greșeala unui adult, acum 40 și ceva de ani, în memoria mea nu există acoperire pentru, să zicem, cât fac șase ori opt. Dar am reținut cât e trei ori opt și înmulțesc repede cu doi. Există și statui ale absenței.
Trăim într-o lume de simboluri. Ele sunt ce facem noi cu ele, nu-și croiesc o viață de la sine. Am ajuns și eu dascăl. Nu îmi place să dau note, dar e util. Dar una din cele mai bune lecții pe care le-am ținut anul acesta a fost despre simboluri, despre svastică. Despre ce am făcut din ea, și de ce s-a ajuns să se decidă, prin legi, să nu o mai folosim. La sfârșitul orei, o studentă mi-a spus, privat, că probabil a venit timpul să-și reconsidere opțiunea bifată cândva. Și mi-a arătat un tatuaj. Atunci mi-am dat mie o notă mare. Și mi-am spus iar că, uite, școala are rost.
Avem noțiunile de „primus inter pares”, de primadonna, de primăvară… O să ajungem, în acțiunea de a da jos statui, să scoatem cuvintele întietății din dicționar? „Liberté, egalité, fraternité”, la pachet, e o prostie frumoasă, luată la bani mărunți. Vorbeam acum două zile de asta cu un prieten. I-am zis și când am citit Capitalul, și ce am înțeles cu mintea mea de 16 ani și ceva – era imediat după Revoluție, în prima lună, cred. Pentru că voiam să înțeleg cum s-a ajuns la aberația asta pe care am trăit-o, înainte de Revoluție, și știam că volumele astea vor dispărea. Apoi discutam, la Biblioteca Județeană Arad, de unde o luasem, cu Sandu și Ovidiu Pecican, că e mișto ideea, dar e inaplicabil. PENTRU CĂ NU SUNTEM TOȚI LA FEL. Inițial, prietenul meu, cetățean spaniol fiind, nu a înțeles de ce am luat Capitalul la control. Apoi mi-a acceptat punctul de vedere. Așadar, suntem diferiți, nu doar prin familie și noroc, dar și prin minte, și ce am știut/putut să facem cu ea. Nu am să spun loazei: ești loază, ești ultimul, și ești cel mai prost. Există copii ce nu pot duce, sau nu vor. Trebuie, însă, să-și înțeleagă locul. Finuț, delicat, cum vreți. Dar să înțeleagă. Așa e firesc.
Am făcut Revelionul Mileniului în Gara Timișoara Nord. Am băut prima șampanie din an cu băieții de la Poliția TF, am discutat cu nașul ultimului tren ce a intrat în gară înainte de 12 noaptea, pentru ceea ce știam că va fi un reportaj fain. Dar cel mai mult am stat cu doamna blondă, de vârstă incertă și în rochie neagră de aproape-gală, de la buda gării – îi murise de curând băiatul, și a lăsat pe alții să se distreze, în noaptea aceea. Probabil nu fusese premiantă. Dar nu băga mâna în buzunarul nimănui. Făcea demn ceea ce făcea. Pentru că și la budă era nevoie de cineva. Și, în durerea ei, era de un bun simț pe care nu o să îl uit niciodată în viață.
Sigur, uneori sărim trepte, plagiem, șantajăm, ne culcăm cu diverși puternici ai zilei, pupăm funduri de cocoțați social, să mai urcăm și noi. Dar, deși există mai multe vehicule de urcat social, unul singur e cel sigur: învățătura. Pot să fiu paralizată de la C1 și C2 în jos, ca Superman, pot să fiu într-o celulă, ca Todea sau Maniu, pot să tac, de acum, o mie de ani, ca Blaga în perioada lebădă. Dar nimeni nu îmi va lua din cap ce am strâns, și voi putea mereu să-mi cultiv grădina interioară, și nu mă voi plictisi niciodată în ea, încât să vreau să pierd timpul la Mall. Am ajuns, poate nu ușor, să-mi primesc locul de unde să VĂD și să PREȚĂLUIESC societatea, și să pot să SPUN, sperând că nu intru la efectul Dunning-Kruger, despre ce văd. Și asta datorită învățătoarei și profesorilor mei, care mi-au spus, atunci când era cazul: aici mai poți, mai e loc până la 10.
Închipuiți-vă o olimpiadă unde alergătorii sunt puși să fugă în niște canale negre, individuale, fără să-și vadă competitorii, fără să le audă gâfâitul în ceafă, fără să știe, după ce au ajuns – în caz că li se îngăduie să știe unde e finalul cursei – pe ce loc au ieșit. Să fie, ca după pușcoaca lui Oswald, ceva ce să se bage la secretizat pentru 50 de ani. Credeți că s-ar mai oferi cineva să alerge? Dar, mai ales, credeți că ar mai fi vreun record ce se va fi doborât, fără cununa din frunze de dafin? Lăsați oamenii să se întreacă, de copii. Cele mai multe din cancere încă nu au tratament. Și noi, omenirea, mai avem atâtea Nobeluri de dat.
Ramona Băluțescu
