Vă rog să faceți chiar acum un mic exercițiu de imaginație:
Închideți ochii și imaginați-vă noțiunea de “Timișoara”.
Deschideți ochii și…
Sunt sigur că toți cei care au făcut experiența de mai sus nu au văzut în față ochilor nici Calea Lipovei, nici Zona Soarelui, Mehala sau alt loc, ci toți, fără excepție, au văzut centrul orașului, zona cuprinsă între Catedrală și Operă.
De ce se întâmplă acest fenomen, de ce atunci când ne gândim la “Timișoara” ne vine în minte această imagine?
De ce în probabil 80% din pozele care reprezintă Timișoara este fotografiată această porțiune a orașului?
Răspunsul este foarte simplu, pentru că zona cuprinsă între Operă și Catedrală este un fel de “vitrină” a orașului.
Asta văd cei care vin în Timișoara, nimeni nu îi duce în Calea Girocului sau în Mehala.
Toți turiștii vizitează axul central al orașului, în primul rând porțiunea de la Operă la Catedrală, după aceea Piața Unirii și străzile din jur și dacă mai rămâne puțin timp, Iosefinul, poate Piața Bălcescu și Piața Traian.
Din acest motiv prima zonă a orașului despre care vom discuta va fi aceasta.
După ce am ajuns la concluzia că această porțiune a orașului este un fel de vitrină a acestuia, urmează să ne gândim la ce se expune într-o vitrină.
Punem acolo hârtia igienică folosită în toaleta din acel loc?
Sau mopul, cârpele din bucătărie?
În niciun caz, chiar dacă hârtia igienică este extrem de importantă, la fel ca mopul, cârpele sau alte lucruri utilitare, nu vom expune astfel de lucruri în vitrină, ci le vom ascunde undeva, unde să nu fie găsite decât de cei care au nevoie de ele…
***
Într-o altă perioadă se considera că zona ultracentrală a orașului trebuie amenajată exact ca zonele centrale ale cartierelor, ceea ce însemna că în centrul orașului aveam și magazin de mezeluri, și carne, și aprozar și cofetărie, și nasturi, de toate.
Dar vremurile s-au mai schimbat, așa cum am mai spus, acum ne putem face cumpărăturile din supermagazine, sau online, nu mai e nevoie ca magazinul de cârnați, de nasturi sau de cârpișoare să fie în centrul orașului.
Este adevărat că la sat, pe ulița centrală a acestuia, vei găsi și magazinul alimentar, și cele două cârciumi, una pentru cei mai în vârstă unde se poate bea tărie la țoi și bere ieftină iar cea de-a două pentru tineri unde se bea bere scumpă dar și cola sau Red Bull, o filială a unei bănci sau cel puțin un bancomat și un magazin cu de toate, de la cuie pentru potcoave până la pile de combustie.
Iar vis-a vis este primăria, școala și biserica.
Dar noi nu trăim la sat, aici avem multe străzi și cartiere, așa că nu e nevoie să înghesuim toată economia locală pe o singură stradă, ne putem permite să rezervăm o stradă doar pentru a ne fi vitrina în care ne așezăm cristalurile, bibelourile de porțelan, argintăria și alte lucruri frumoase și scumpe.
***
Să plimbăm puțin prin centru, chiar și numai cu ajutorul Google Maps, și să ne imaginăm că facem parte dintr-un grup de turiști japonezi, germani, austrieci sau români, care au venit pentru prima dată în acest oraș.
Și să descriem ce vedem.
Dacă turul nostru va fi cel tradițional, al timișorenilor, primul lucru pe care îl vom vedea este un magazin, cu de toate, ceva cu “Modern”.
În continuare, vis-a-vis vedem o clădire frumoasă despre care aflăm că este o instituție de învățământ, după care urmează un restaurant, niște magazine mici și fără personalitate, o librărie nu foarte mare care se numește Eminescu, o bancă, o farmacie frumoasă. În stânga avem acum o fântâna care nu arată de loc rău.
În dreapta urmează o ușă închisă cu un lacăt și prăfuită deasupra căreia scrie “Loto”, un restaurant în care se poate găsi fast-food, un magazin de pantofi, o galerie de artă care arată bine, niște spații goale și din nou o bancă.
În capătul străzii vom vedea Catedrala.
Ca să ajungem la ea va trebui să traversăm un aranjament de prost gust cu ghivece din beton, o șosea aglomerată mărginită de tot felul de bolarzi din plastic ieftin, din aceia folosiți pe șantiere, și va trebui să o facem repede deoarece semaforul nu ține verdele pentru pietoni decât vreo 7 secunde.
Intrăm 1-2 minute în biserică și ne uităm în jur și pe pereți după care ieșim. Nu ai ce face acolo, dacă nu e slujbă nu cântă nimeni, oameni intră și iasă. O călugăriță încearcă să vândă ceva, e adevărat că sunt niște moaște, dar nu cred că cineva care locuiește la o distanță mai mare de 10 Km de Timișoara știe cui aparțin.
Traversăm din nou în fugă carosabilul având grijă să nu fim omorâți de mulțimea de mașini care trec pe acolo în viteză și ne întoarcem spre Operă pe partea cealaltă a străzii.
Acestei părți se pare că i se spunea odată “Surogat”.
Eu mărturisesc că nu am auzit această denumire până după revoluție. Noi, eu și prietenii mei de aceeași vârstă, părinții și bunicii mei, îi spuneam “Corso” întregii străzi.
Vedem un magazin de telefoane (sau ceva de genul acesta), un magazin de pantofi, încă un magazin de pantofi, încă o farmacie care însă nu mai are aerul de farmacie clasică al celei de vis-a-vis, încă o farmacie (nu mă repet, farmaciile se repetă), un mic magazin de bijuterii, alt magazin de pantofi, din nou un magazin de telefonie, încă un magazin de telefoane, un magazin de haine (nu de firmă), un oficiu în care îți poți plăti abonamentul de televizor, ceva birou de consultanță pentru firme, încă o filială a unei bănci, o florărie, un magazin în care se vând gablonțuri, sală de jocuri de noroc, din nou haine de duzină, din nou sediu de bancă și din nou un fast food.
Ce mentalitate de pârlit trebuie să ai ca să le lauzi cu fast fooduri în zona zero a orașului?
În capătul pieței vezi clădirea Operei, o clădire îmbrăcată în travertin nu foarte bine montat, cu o fațadă de inspirație musoliniană.
Pe ambele părți ale porțiunii descrise sunt o mulțime de terase, se găsesc și câteva mici magazine de unde trecătorul își poate cumpăra un covrig sau altceva de acest gen, mai există câțiva vânzători stradali de înghețată, câțiva artiști stradali…
***
În spiritul respectului datorat cetățenilor acestui oraș, cei care în fond plătesc toate lucrurile descrise aici, atunci când vom propune modificări vom ține cont și de memoria locului, un lucru extrem de subtil care nu poate fi înțeles de cei care au venit din locuri fără memorie sau, pentru că nu sunt decât niște migranți care nu stau mult într-un loc, nu au asimilat memoria acelor locuri.
Pentru că dacă nu ții cont de trecut, de ceea ce locul respectiv este în memoria locuitorilor, nu vei putea crea viitorul acelui loc, ci vei crea alt loc, care întâmplător se găsește în același spațiu.
***
După ce am văzut cam ce le oferim turiștilor, să ne gândim în continuare la ce ar avea de fapt nevoie un turist, fie român, fie străin.
Ce-i trebuie când vine în vizită japonezului, americanului sau germanului?
Dorește el să-și cumpere pantofi?
Dorește să își cumpere un telefon?
Vrea cumva să își plătească abonamentul la televizor?
Dorește să își ia un credit de la una din multele filiale ale băncilor?
Puțin probabil.
Este posibil să dea o boală în turiștii care vizitează Timișoara și ca atare va fi nevoie de o mulțime de farmacii ca aceștia să nu fie nevoiți să se înghesuie întruna singură?
Să fim serioși.
În primul rând, în afară de nevoile de bază, cazare și masă, turistul are nevoie de locuri unde să se odihnească când obosește după ce a bântuit prin oraș.
Poate că în timp ce se plimbă i se face foame și ar vrea să ronțăie ceva, în mers dacă se poate, ca să nu piardă timpul.
Așa că avem nevoie de terase. Cât mai multe. Și nu sunt rele nici ferestruicile acelea de unde se pot cumpăra covrigi, felii de pizza și alte merdenele, atunci când sunt amenajate respectând spiritul acelui loc.
Din fericire nu stăm rău nici cu terasele și nici cu vânzătorii de covrigi.
Seara o parte din turiști, cei care au mai mulți bănuți, vor ieși să mănânce la un restaurant.
De aceea am avea nevoie de 3 restaurante mari și de prestigiu pe Corso:
Primul restaurant va simboliza apartenența noastră la Europa.
Un local luxos mobilat în care se poate găsi și mâncare vieneză, și franțuzească, într-un colț un muzicant improvizează în surdină la pian, ospătarii sunt îmbrăcați elegant, ca orice ospătar din restaurantele vieneze sau pariziene, nu cu șorț că nu suntem nici la berărie, nici la bistrou și nici în cârciuma aia a lui Stere din Groapa Cuțaridei.
Atât mâncarea cât și băuturile sau deserturile vor fi de excepție, în niciun caz acolo nu se va găsi cola, sarmale, ciorbă de burtă sau mămăligă cu cârnați Cabanos.
Și în privința ținutei vor exista unele restricții de bun simț. Domnii cu nădragi largi până la genunchi, chiar dacă sunt epilați pe picioare, sau cei îmbrăcați cu trening, vor fi rugați să meargă pe strada paralelă unde vor putea să mănânce niște foarte gustoase aripi de pui și să bea cola, pentru că în acest local nu ne place să vedem picioarele bărbaților.
Pentru că singura mâncare originală românească este kürtős kalács (nu glumesc, afirmația este cât se poate de reală), cel de-al doilea restaurant, care va reflecta apartenența la România, va fi un restaurant cu specific balcanic, sarmale, musacale, mămăligă cu brânză, ciorbe, papanași, cărnuri prăjite, lucruri de genul acesta.
La fel ca în primul caz, va exista o amrenajare elegantă, pentru că nu e neapărat necesar dacă vrei să mănânci ciorbă de burtă să o mănânci stând pe laviță sau să-ți cânte la ureche o orchestră de lăutari, de nu mai auzi ce vorbește cel de lângă tine.
Se poate găsi o soluție elegantă pentru muzică, imaginați-vă pe cei doi din poză, cântând în surdină ce vor ei, cântă bine și arată bine, sigur i-ați văzut și auzit pe stradă. Ar fi o pierdere pentru stradă, dar un mare câștig pentru un restaurant de elită cu profil românesc.
Sau poate facem ceva cu totul original, restaurant balcanic cu o orchestră care cântă etno-jazz de inspirație balcanică, că nici muzica populară românească nu prea e pur românească.
Deoarece o mare parte a centrului este deja italienizat și turiștii din Italia sunt o tradiție încă din anii ‘60, ar fi frumos să avem și un restaurant italian.
Dar italian adevărat, nu cu pizza și macaroane de la supermarket, ci din acela unde prepararea sosului de roșii durează 24 de ore și unde macaroanele sunt găurite manual cu mașina de găurit de o italiancă supărată, îmbrăcată în negru, ai cărei fii după ce au fost împușcați pe stradă au fost îngropați în cimitirul din Manfrina.
Aici aș renunță la muzică, prea a devenit un clișeu tipul ăla care apare la un moment dat, se plimbă printre mese și cântă o arie din Traviata.
Am avea nevoie și de o cofetărie, dar nu genul de cofetărie plină de plozi isterici care țipă ca niște cretini pentru că nu au fost educați cum trebuie, ci o cofetărie adevărată, unde fata aia cu cordeluță pe cap vine cu căruciorul de prăjituri să-ți alegi ce-ți place, unde se vorbește în șoaptă și unde duminică dimineața, mai spre prânz, vin doamnele timișorence să povestească, ca fetele, în timp ce beau o cafea bună sau mănâncă o prăjitură de calitate.
Turistul are nevoie și de lucruri pe care să le vadă.
Și pentru că se plimbă pe o “stradă vitrină”, ar fi nevoie ca și magazinele să fie “magazine vitrină”.
Ce înseamnă un astfel de magazin?
Nimic altceva decât magazinele frumoase din Mall, de unde cumpără foarte puțini dar toată lumea se plimbă prin ele și le admiră, magazine special create pentru a fi un fel de reclamă a firmei sau a brandului respectiv.
Am citit undeva că în sfârșit și la noi a apărut o firmă care se ocupă de trenulețe electrice, La Trenulistul HTE.
O vreau neapărat pe Corso, cu tot tacâmul, un spațiu generos în care există trasee pe care circulă în permanență tot felul de trenulețe, cu macazuri, gări, semafoare, munți, tuneluri, tot ce mai e necesar. Zi și noapte trenurile acele a se vor mișca și vor pufăi, barierele se vor ridica și vor coborî, semafoarele clipesc și ele fericite.
Oamenii s-ar opri, s-ar uita, pentru că, indiferent de vârstă rămânem copii, le-ar și place, și poate câte unul ar și cumpăra un trenuleț din acela care costă uneori cât o mașină.
La Librăria Eminescu îi rugăm pe cei care au ocupat o mare parte din spațiu să se mute undeva după colț și facem librăria să fie mai mult decât a fost vreodată.
Vreau să pot cumpăra de acolo afișe sau hărțile 3D ale lui Radu Oltean, dar și copii după hărți vechi ale orașului, ale Europei sau chiar de pe alte continente, hărți din acelea frumoase, artistice, pe care le poți afișa pe pereții bibliotecii sau ai firmei, cu roza vânturilor în colțul de sus, sau postere în care sunt reproduse poze cu Timișoara veche.
Și bineînțeles toate cărțile în care a fost scris vreodată cuvântul “Timișoara”, sunt o mulțime și majoritatea lor nu se mai găsesc.
Pentru că o librărie nu poate trăi numai din vânzarea de hărți, postere și cărți despre Timișoara, bineînțeles că acolo se vor putea cumpăra și cărți “normale”, din cele care sunt citite de tot mai puțini oameni.
Există un fenomen despre care oamenii trecuți de o anumită vârstă nu prea știu, iar pe alții nu îi interesează pentru că presupune a face ceva funcțional, ceea ce nu mai e la modă.
Lucrurile care au legătură cu acest fenomen au denumiri exotice cum ar fi Arduino sau Rasbery Pi.
Dacă dorim să creștem o generație de tineri inteligenți care să ne plătească pensiile, ar trebui să începem să încurajăm acest fenomen.
Deci, ar trebui să încurajăm apariția în cel mai vizibil loc din oraș a unui Show Room în care cine e interesat să poată vedea ce înseamnă această lume, iar personalul să îi răspundă la întrebări.
Pentru bărbați, să nu se plictisească seara când se întorc în camera hotelului, amenajăm un magazin specializat în care vor găsi băuturi de foarte bună calitate, țigări de foi și accesorii pentru acestea.
Poate unul din magazinele de bijuterii din Mall, dar bijuterii, nu gablonțuri, își va deschide o filială și în centru.
În unul din colțurile acestei bijuterii de lux poate și-ar găsi locul și un magazin de ceasuri, dar ceasuri adevărate, nu replici ieftine sau ceasuri de bazar.
Sunt conștient că unele din aceste magazine vor fi rentabile, altele nu.
Nu cred că sunt prea mulți care își vor cumpăra de pe Corso un ceas Vacheron Constantin Geneve 42005 sau un inel de logodnă cu un briliant de 2.5 carate, dar pentru firmele mari, de prestigiu, investiția într-un magazin cu ajutorul căruia să își facă reclamă poate nu este o idee chiar rea.
Și poate nu o să vândă briliantul ăla mare, dar poate o să vândă în fiecare an vreo 50-100 de inele cu niște diamante mai micuțele, de jumătate de carat.
***
Să discutăm puțin și despre bisericile din zona ultracentrală a orașului:
Nu știu dacă există niște percepte religioase care să stabilească anumite ore când se poate desfășura programul artistic în biserici, dar cred că nu ar fi rău ca în acestea, chiar și atunci când nu se țin slujbe, câțiva băieți de cor să cânte acolo în surdină, cu schimbul, dar în permanență, la ortodocși de ale lor, iar la catolici să fie cineva care cântă la orgă, sau tot cu vocea, de ale lor.
Nu e nevoie de demonstrații de virtuozitate, se poate pune chiar și o înregistrare, în fond au făcut ele bisericile altele mai rele decât o astfel de mică păcăleală, dar să se întâmple în permanență ceva, în momentul în care turistul intră să se așeze pe bancă, la unii sau pe scaunele de pe margine, la ceilalți, să asculte și să povestească celor de acasă ce frumos a auzit el la noi în biserică.
Asta se poate face începând de mâine, mai ales că nu costă nimic.
***
Turiștii doresc să știe ce văd. Dacă se uită la o clădire, ar dori să știe cât mai multe despre acel obiectiv.
Cred că nu ar fi foarte greu ca pe fiecare clădire, lângă intrare sau în alt loc vizibil, să fie montată câteo plăcuță din metal pe care să fie gravat un QR-code care să trimită la un link Wikimapia sau Wikipedia, adresă la care există cât mai multe informații despre istoria clădirii respective.
Turistul va îndrepta camera telefonului către acea plăcuța, codul va fi scanat, iar la accesarea linkului de pe ecranul telefonului se va deschide pagina corespunzătoare acelui obiectiv.
Puteți să scanați chiar codul de mai sus pentru a vedea cum funcționează această jucărie.
O soluție mai elegantă ar fi folosirea direct a aplicației Wikimapia, dar nu toată lumea are instalată această aplicație pe telefon, așa că pentru majoritatea vizitatorilor cred că cealaltă soluție, cea cu QR-code, ar fi mai la îndemână.
Dacă s-ar da unor unor elevi de la cercul de informatică al Casei Copiilor o temă de casă de acest gen, până la sfârșitul anului treaba ar trebui să fie rezolvată pentru toate clădirile importante din oraș, în fond e ceva cât se poate de simplu de făcut și care poate fi făcut de niște voluntari entuziaști.
Singura cheltuială care ar reveni primăriei ar fi plata celor câțiva lei/bucată pentru confecționarea plăcuțelor de metal care conțin codul.
Dacă nici măcar atâta nu suntem în stare să facem, înseamnă că toată povestea asta cu IT-iștii din Timișoara nu e decât o poveste cu niște șmecheri care iau leafă mare de la niște proști.
Va urma…
Citește și: Cum ar trebui să fie amenajat orașul? Episodul 1
