Ramona Băluțescu July 4, 2022

 

„Soarele s-a topit și a curs pe pământ” pare a fi deviza orelor de după amiază din ziua asta de vineri, 1 iulie, când ne pregătim să tragem o fugă la sârbi. Mă dau cu autobuzul pe Gheorghe Lazăr, strada, atâta de animată, de regulă, la ora asta, lasă acum doar extrem de rar câte un ciudat care lopătează prin miere topită până spre cel mult alimentara din apropiere. Restul, orice, poate să aștepte. Afară înoți prin fierea incandescentă a unui anotimp pornit să te distrugă. Și atunci de ce, totuși, unii din noi se apropie, radicular, de centrul orașului, pregătiți să plece încă și mai departe, în una din cele mai calde zile ale anului? Pentru că s-a migălit încă o invitație la un eveniment al vecinilor noștri sârbi, aici, aproape, și, chiar de strâmbăm din nas la ce înțeleg din politica mare, sau din cea sanitară, vecinii sârbi ai noștri, adevărul e că în microcosmos le găsim și cele bune, și una dintre chestiile astea e că știu să mănânce, să bea și să se distreze. Și ne pot da lecții.

Colegul nostru, fotograful de presă Costi Duma, e un ambasador al realizărilor transfrontaliere sârbești așa că, atunci când sună încolonarea înspre o nouă acțiune unde sârbii ne vorbesc despre sau direct ne arată locurile lor frumoase, bucatele deosebite și vinurile bune, de regulă se găsesc doritori la a vedea și a transmite mai departe despre evenimentele din buza țării vecine. Așa e și acum, azi e despre vin și despre o clădire pe care au primit-o spre folosință românii noștri de acolo.

Ca de obicei, epicentrul timișorean al acțiunilor legate de sârbi este Restaurantul Lloyd, unde domnul Javor Radovancovici găzduiește acțiunile respective. E aproape 5PM, căldura sporește cu niște chelălăituri dinspre o scenă instalată în fața Operei, porumbeii, înnebuniți de foame, se organizează în grupuri infracționale și pândesc orice fărâmă de pâine, licărindu-le în ochi injurii față de infamul Fritz, e încă înainte de 5 când colegii se încolonează spre mașină, adică spre microbuzul oferit de UVT pentru deplasarea presarilor, se pare că multă lume e entuziasmată de ieșirea la Vârșeț, cum mai nimeni nu întârzie – spun mai nimeni pentru că rareori i-am văzut pe colegi așa punctuali, totul stricat de o ne-colegă care n-a înțeles că atunci când se întârzie prea mult e de prost gust să nu știi să spui „plecați fără mine”.

Dar până la urmă ne urnim. Și mă gândesc de ce ne place treaba asta cu Vârșețul. E ceva aici ca într-o Ecuație a lui Drake, dar nu pentru a ne spune numărul de civilizații câta avansate pe care le putem avea prin Calea Lactee, ci câtă distracție, și lucruri noi și faine putem găsi altundeva, dar totuși nu departe de noi. Iar Vârșețul e ideal. Cred că orice bănățean îl cunoaște, e primul oraș mare de dincolo de graniță dar totuși cu români, e un alt „acasă”, știi asta de ai mai fost, și din limba vorbită pe stradă, pe care o înțelegi și de e a ta, și de e a lor, și din brâul intern tricolor al catedralei românești, din cărămidă dezgolită, ca a Gării Arad, și din cumpărăturile pe care le faci, ca la tine acasă, sau pe lei, sau pe dinari, doar că pui puțin mai mult alcool cu multe grade în coș, că la ei e mai ieftin. E ca o ieșire de weekend la verișori. Când te uiți care are mobil mai șmecher și sonerie mai elaborată.

Ajungem repede la vamă, trecem ca prin brânză, rupem toți o glumă, o șmecherie, o chestie, cu vameșii, ba pe română, ba pe sârbește, suntem jurnaliști (ok, cu ceva impurități strecurate printre noi, dar în mare ne știm), ce deosebire față de cum se trecea (sau nu) acum trei decenii și ceva, dar azi nu mă gândesc mult la asta, am făcut-o acum o lună și ceva la întâlnirea de la Triplex Confinium, unde se întâlnesc trei țări și doar două drumuri (cum ai noștri, de la Beba Veche, nu au reușit să aunce niște saci de ciment pentru ultimii 60 de metri de drum…).

Ne așteaptă un loc unde nu ți-i ciudat să vorbești românește, dar știi întreba și pe sârbă, de te apasă ceva, unde și clădirile sunt cam ca pe la noi, doar cu niște mici diferențe, acele mici diferențe sunt interesante, mereu se poate învăța ceva de la cel de lângă tine, înainte de rezultatele concursului de vin suntem poftiți la o cramă a locului, un fel de Recaș al lor, la baza Dealurilor Vârșețului, vegheate de Culă, podgoriile încă momesc și străinul, și localnicul, la o răcoare de pivniță cu butoaie și iz de vin sprințar.

Și chiar așa a și fost – Complexul turistic Helvecija, o cramă-restaurant ce are și camere pentru cei ce doresc să înnopteze dar și spa ne-a fost prima gazdă în drumul nostru de peste graniță. O oră distanță (și, cu schimbarea orei, din cauza graniței, de fapt suntem cam la aceeași oră), și uite că în piciorul acesta de deal căldura nu e la fel de căldură, ne face molcomi o răcoare pe două fire, ca un șnur de mărțișor – parte venind de la mesele de pe terasă, cu o răcoare a locului unde încă nu s-a pus nimeni să defrișeze, și alta urcând de la încăperile de subsol, pe care le-am admirat, venind din delicatețea atentă a cărămizii ce nu vede niciodată soarele, mai degrabă jilavă, aducându-mi aminte de mirosul promițător de surprize bune al florăriilor de demult.

Te așezi la masă, după ce vezi saunele, mofetele și locurile de conferință, dormit și masă nu cu disperarea celui strivit de unghia soarelui, ci deja tihnit de răcoarea de jos, așteptând ce va urma. Și… vine. Și trei vinuri ale locului, dintre care primul chiar te împinge să-l iei acasă, fără prea mult protocol, apoi mâncarea, ca la sârbi, cum convenim cu toții, îndestulată, variată, bună, toți curioși să degustăm, toți de acord că… și la noi se mănâncă bine, de ai noroc, dar la sârbi nu găsești un loc unde să nu se mănânce bine.

Aproape îți vine să te întrebi de ce nu se aduce jurizarea concursului aici, când e deja de plecat, suntem la tihna aceea de seară unde ar merge o cafeluță, sau un trabuc, sau un dulce de smochine cu apă extrem de rece, îi invidiez pe cei care pot rămâne, acum, în această Elveție de început lasciv de weekend, mașinile cu numere de Timișoara se aliniază pentru un alt scurt drum, reajungem în doi timpi și trei mișcări în centru, spunem care mai de care povestioare cu oameni și clădiri ale locului, nu greșeam când spuneam că aici e, pentru noi, cei din Banat, un alt acasă.

Și arhitectonic e tot așa. La crama de unde venim, clădirea principală datează din 1880 – și, poate, e nimerit să spunem acum că numele complexului (poate v-a nedumerit de ce o dau cu „Elveția” în sus și-n jos) provine de la țara de origine a celui ce a dat viață nouă locului, elvețianul Bernhard Staub. Dar premierea festivalului „Vinofest” este tot într-o zonă veche, acolo unde, de nu te uiți la literele reclamelor și firmelor, te crezi tot undeva în vest de Românie. Lângă noi e și „Luceafărul”, o clădire puțin mai părăginită, acum, dar tot frumoasă, care, emblematică pentru comunitatea românească din Banat, cum ne spune Costi, tocmai ce a fost transferată recent către Guvernul României de către executivul sârb, ea fiind ridicată de către românii din această parte a Banatului între 1894-1905 și aparținând comunității românesti până în anul 1947. Ni se spune că aici, după renovare, va ființa Consulatul General al României la Vârșeț și va exista și un spațiu de promovare a culturii românilor din Serbia, ceva gen Institutul Cultural Român din Serbia, dacă nu CHIAR ICR Serbia – rămâne de văzut. Dar nu e singurul lucru românesc de acolo, cum și Festivalul „Vinofest” a avut nu doar mulți participanți români, ci și mulți câștigători de la noi. Dar, ca să fim mai exacți, am avut, la acest festival, și români din România, și români din Serbia.

Premierea a avut loc pe scena pregatită de Organizația Turistică Vârșeț, condusă de doamna Tatijana Palkovac. Premiile, diplomele și cupele au trecut prin mâinile domnilor Darius Georgiu, vicepreședinte al CCIAT și Javor Radovancovici, baciul comunității sârbilor din Timișoara, patron al Restaurantului Lloyd, după cum amintisem deja.

Mi-i cumva ciudat că am venit să le luăm premiile băieților ăstora, după cât de faini au fost cu noi la crama ce ne-a primit, dar asta e viața, și vinurile românești își adjudecă, anul acesta, cele mai importante premii ale juriului, respectiv cele două Mari Medalii de Aur ale Concursului de Vinuri din cadrul Festivalului Vinofest din Vârșet. Adică Marea Medalie de Aur obținută de Cramele Recaș cu Chardonnay – Sole, cu un punctaj de 95 de puncte și, la mică distanță, tot Marea Medalie de Aur obținută de Cramele Sera cu Muscat Ottonel, cu 94,33 puncte. Banatu-i fruncea, cum se zice. Urmează Crama Dealul Dorului (Burgund Mare – Zodiac 2017, Muscat Ottonel 2021, Cabernet Sauvignon 2018, Cabernet Sauvignon & Merlot 2019), Cramele Recaș (Chardonnay-Sole 2021, Muscat Ottonel 2020), Thesaurus (Amadoc-Sauvignon Blanc 2019, Shiraz – Cabernet S. Merlot 2016), Domeniile Sera (Muscat Ottonel 2017), Castel Huniade (Muscat Ottonel 2020), Crama Aramic (Muscat Ottonel 2020, Cabernet Sauvignon, Merlot, Fetească Neagră 2019). Cele patru crame sunt localizate pe dealurile Silagiului și Buziașului.

Bun, suntem nervoși, și buni, și rupem totul, legat de vinuri, asta e, competițiile au nevoie de câștigători, dar sunt și lucruri unde sârbii ne arată cum se face, și, pentru că nu-mi chiar place să mi se urle în cap, indiferent de eveniment, până la premiere îl iau pe colegul Titi și bântuim prin urbe, să luăm pulsul locului, să vedem, cum spuneam, ce e la ei altfel, ce e mai fain, unde putem învăța. Ca să nu stâlcesc sârba, tot ce întreb e în engleză, lumea răspunde, ne înțelegem bine, ne explică, ne îndrumă, totul e fain, găsim un birtuleț unde adăstăm, parcurile lor nu sunt atinse de drujbă, amenajările tip mică terasă sunt super faine, locul unde ne-am pus pentru câteva minute e… cum să spun?… e așa de fain, de decent, de potrivit cu împrejurimile, de parcă e un cuib de rândunică atârnat la colț de balcon, și n-aș mai pleca. Ciudat e doar că strada pe care suntem se numește Gavrila Principa. Dar, deh, nu le poți avea pe toate…

Însă mai vrem să vedem și lumea, și să luăm și înghețată, și uite că vineri seara e, aici, plin de lume, dar cumva nu ca la noi, aici e și stratul acela de oameni mai în vârstă, ieșiți din casă liniștit, la o vorbă cu rudele și cunoscuții, ies clustere întregi de familii, asta nu e ca la noi, la noi, în locuirile astea, ar fi mai mulți tineri și cam atât, e fain să vezi că, la Vârșeț, treaba cu vinul devine un pretext de ieșit cu familia.

Reajungem în zona scenei, găsim o înghețătărie, marea realizare a serii, în plan personal, pentru mine abia acum începe – gust pentru prima oară în viață înghețată de mac, aveau și cupe de metal ca mai demult, colegul meu ratează cuvântul, cere „la ceșcuță” sau așa ceva, primim înghețata în recipiente moderne dar tot locul acesta mic are ceva din aerul de demult, și dă prilej de alte povești de desprăfuit, până aproape să întârziem.

Urcăm în microbuzul UVT făcând cu ochiul Luceafărului, clădirea redevenită „a noastră”, lângă care parcaserăm, a fost o seară extrem de plăcută, ducem cu noi, ca un șal neglijent aruncat în jurul gâtului o stare de bine, nicicum senzația aceea care gâtuiește puțin, când pleci dintr-un loc unde nu ai idee când te vei întoarce, sunt atâtea lucruri care fac ca Timișoara și Vârșețul să fie aproape, ca două fire de iarbă ce pleacă din aceeași rădăcină, e seară târzie, suntem obosiți și veseli, trecem iar frontiera fără să ne aibă careva baiul, de parc-am trece, cu dreptul, un prag, și, dintr-odată, îmi aduc aminte de versurile celor de la Zdob și Zdub – „Când ajunge trenu-n gară/ Parcă n-a ieșit din țară/ Parcă-a mers, fără să iasă /De acasă pân-acasă”. Nu, n-are nimeni pretenții teritoriale. E bine cum e. E vorba doar de suflu, de respirație, de un „noi” ce nu poate fi divizat de hotar.

Dar parcă un tren tot mi-ar plăcea să existe între Timișoara și Vârșeț, cândva. Cu un colț de vagon restaurant unde să se poată servi și un pahar, nu mai mult, de vin al locului, de la noi.

Ramona Băluțescu

Foto: Ramona Băluțescu și Constantin Duma

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*