Ne punem să numărăm, cam pe modelul cu ”două la primărie, două la prefectură” hibele pe care tânărul din fața mea, șezând în patul de spital, le desprăfuie din memorie, ca aparținându-i. Nu sunt multe: o mușcătură de câine ce a porimit șapte copci, un căzut pe scări cu cinci copci și o poartă de fotbal căzută pe el. Pentru 19 ani nu e chiar rău – nimic de scos, nimic de răscolit în corpul care acum stă cu spatele la o fereastră de spital pe unde vine un vacarm de tramvai și de mașini, deși ne mărginim și cu o pădure.
E paradoxul locului, aici orașul mare, Timișoara, nu se termină lin, ca o urbe de câmpie, cu ceva câmpuri veghind blocuri ce descresc în case, ci e un spațiu afectat unor importante spitale din oraș, după care vine o pădure. Unul dintre ele e un spital de boli infecțioase, care are și afecțiunile plămânilor în custodie, și veți spune, dacă nu știți orașul, că e bine că peste drum de el e pădurea, că ajută la dres plămânii celor ce vin aici cu ei ferfeniță. Da, dar mai e și un praf teribil, cum pe aici circulă și o mulțime de mașini cu chestii pentru construcții, cu ciment, cu moloz. Una peste alta, nu e așa muiat în pitoresc cum ar părea. Dar e necesar.
Și pentru tânărul din fața mea a devenit o necesitate să ajungă aici. Pentru că are tuberculoză. Te uiți la el și te miri, dacă știi mediu spre puțin despre tuberculoză. Dar adevărul e că boala asta o poate face oricine, nu contează că stai în palat sau în casă igrasioasă, că ești om de pe stradă sau director de bancă. OK, când spun ”nu contează”, generalizez. Pentru că există factori agravanți. Dar despre cum se ia, cine o ia și cum stăm în statistici (era să scriu ”clasamente”, apoi am sesizat că sună ceva mai ironic decât e cazul), vom vedea puțin mai încolo.
Povestea începe în decembrie, tânărul nostru bagă o răceală netratată, nu are Covid, este vorba despre altceva, s-a căutat, doar treaba nu trece, continuă să tușească, o rudă e cadru medical și îl trimite la o radiografie la care medicii au găsit apă la plămini – asta era la începutul lui martie, după ce omul nostru tușise vreo trei luni.
E la Spitalul Militar, apoi, nu se poate scoate apa aceea cu seringa, se montează un tub de dren, apoi se găsește TBC în apa aceea. L-au mai ținut patru săptămâni, a mai ieșit tubul, a ajuns la Municipal, între timp s-a făcut apă și la plămânul stâng – îmi povestește. O sumă de frumuseți… Îmi povestește calm, liniștit. E o zi în care, teoretic, pacientul trebuia să plece acasă, dar ceva nu voia să meargă bine cu ficatul lui. Pentru un om tânăr căruia tocmai i s-a pus în față perspectiva că își va petrece măcar încă un weekend departe de casă, în uruit de tramvaie și cu pijamale de afecțiuni diferite care trec fantomatic pe coridor, pe lângă ușa lui, aș spune că e chiar foarte liniștit.
Îmi povestește mai departe, scuzându-se că își pocnește degetele. (Deh, cu plictiseala se luptă în moduri diferite, de la om la om). Îmi spune despre ce simțea, cu Dunărea aia clipocindu-i pe la plămâni. Zice că simțea o senzație ca o pungă, pe care o avea cumva nenatural băgată pe interior, dar că acum, când vorbim, nu o mai simte. Cândva i s-a zis că sunt urme de TBC pe pleură. Cumva așa, ca să nu se sperie. Adică să se diminueze efectul. Să nu fie direct, ca un ciocan în cap: omule, ai tuberculoză.
Nu s-a speriat. Zice că nici familia nu s-a speriat, iar ei sunt toți ok. S-a făcut anchetă și la multinaționala unde lucrează, toți sunt bine. Îmi spune și că el nu stă cu multă lume, probabil de aceea nici nu s-a mirat că nu a răspândit boala.
”Eu sunt un caz mai nașpa că nu suport tratamentul, mi-a afectat ficatul, vomitam, m-au trecut pe tratament personalizat. Stau în o rezervă singur de o săptămână, să scoată apa, după trei săptămâni la TBC. Aștept să plec acasă, trece timpul cu telefonul. Nu e rea mâncarea dar eu sunt mai mofturos” – îmi spune.
Sigur că sunt curioasă și cum este în această aripă de clădire, aici n-am mai fost. Tânărul laudă locul, e totul curat, sclipitor. Îmi spune că se curăță de trei ori pe zi, și se uită mereu cineva de a aruncat ceva la gunoi, să nu rămână cu el în rezervă. Nu e deloc rău.
Totuși, să stai săptămâni într-un spital nu e cea mai plăcută chestie pentru un om tânăr. (Poate pentru aproape nimeni nu este, și oi fi eu un caz izolat). Totuși, cum spun, pacientul din fața mea e liniștit, dar asta ține și de firea lui. Spune că cei mai mulți prieteni ai lui sunt online, deci a rămas la fel mai tot. Adaugă că ar vrea să plece, pentru că nu-i obișnuit cu mediul de spital.
Dar e tuberculoză, nu e o unghie lovită. De precauții încă nu i s-a zis, știe doar că șase luni nu lucrează, ia tratament – atâta a aflat – și se scade treptat din doze. Nu îl deranjează că merg tramvaiele pe lângă el, ține fereastra deschisă, stă cu căștile în urechi și foiește pe telefon. Pe la 10 seara adoarme, dimineața devreme începe șirul asistentelor și al infirmierelor care au treabă, ba cu medicamente, ba cu perfuzii, ba cu lucruri ce țin de curățenie. Bag și eu un cap la baie, mai mult curioasă de a compara cu baia de la ultima mea ședere în Județean, acum vreo patru ani – fain și acolo, fain și aici. Boierie, aș putea zice. OK, aici, în rezervă, nu are frigider, nici televizor, iar dincolo, la TBC, avea. Dar eu aș pune lipsa televizorului la plus.
Se descurcă și cu mâncarea, sau dă comandă pentru ce poftește, sau aduce familia, chiar dacă nu stă în Timișoara – vin ei, că mai au treabă pe aici. Aparent, totul bine. Și totuși… Omul vrea să doarmă în patul lui. Că-l întreb ce ar fi, dacă și-ar dori ceva, pe lângă toate cele pe care le are sau nu le are acolo. Și nu-mi spune de condiții, de ceva care să se schimbe, să se adauge în jur. Doar asta: că ar vrea la patul lui.
Dar e un caz complicat. În ciuda semnelor de ”mai bine”, a trecut prin tot felul de încercări medicamentoase pentru a i se asana răul. Exact asta este treaba cu el, organismul lui nu a reacționat bine la chestiile clasice. Deși nu e în vârstă sau cu comorbidități. Dar uite că se întâmplă și asta: ca organismul să nu vrea. Și atunci ce faci?
Și așa s-a întâmplat că tânărul nostru a fost repartizat – sau a ajuns, sau asta s-a gândit ca eventuală soluție – la doctorul Cristian Oancea, pneumolog. Adică la prof dr Cristian Oancea, care e și prorector al Universității de Medicină și Farmacie ”Victor Babeș” din Timișoara, pe felia de cercetare, și manager al Spitalului Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie Dr. Victor Babeș din Timișoara, adică omul care a dus greul Covidului în spate, dinspre cea mai frecată instituție din oraș. Mereu mi-am spus că a fi manager de spital te îndepărtează de pacienți și de meserie, și te ține în hârtii, ca pe o păpădie pusă la presat. Și totuși, chiar și fără pile sau alte cele (că am întrebat), tânărul despre care m-am pus să scriu ”cazul aparte” ajunge la prof. Oancea, la analizat și încercat. I s-a și explicat de ce i se schimbă tratamentul, știe că e un caz mai aparte dar, în același timp, știe și că e pe mâini bune.
Înainte de a ajunge la manager, să întreb și acolo de particularitățile cazului, discut cu două doctorițe rezidente, Roxana Mladin și Laura Militaru, în curtea spitalului, despre treaba asta cu apa la plămâni în care a binevoit bacilul Koch să se cuibărească, adică tuberculoza. Mă roade chestia asta (probabil nu mai mult decât pe pacient): de ce? De ce la el, de ce așa?
Și ele, doctorițele, sunt tinere, și cumva e paradoxal să discutăm în soare, după pijamalele fantomatice, după cum spuneam, ale coridoarelor unui loc cu pacienți cu tuberculoză. Dar ăsta e cursul: ele se luptă exact pentru asta, pentru a fac ca aleile interne să se prelungească într-o bună zi, iar, spre soare pentru cei acum claustrați.
Întreb despre cum se ia povestea asta și despre ce e aparte aici, la caz. Doamnele îmi spun că singura cale de contaminare e prin aer, prin respirație. La pacientul nostru, problema e închistată în dreapta. Întreb de ce se ajunge uneori târziu cu așa ceva la ele. Înțeleg că pacienții duc dispneea pe picioare, probabil își închipuie că e ceva ce va trece. Uite că, în unele situații, nu trece.
Îmi spun de tânăr că e pacient tânăr, fără comorbidități, iar reacțiile adverse deranjează, și că e oarecum atipic – uneori pacientul cu TBC e slab, cașetic, cam așa am rămas cu ideea despre acest gen de pacienți din trecut.
Mai am o curiozitate. Și, să zicem, post-Covid, și pentru că suntem la un spital de boli infecțioase. Le întreb pe doctorițe dacă au luat vreo boală din spitalul în care lucrează. Îmi spun că nu, nici o boală nu s-a legat acolo de ele. E bine.
Îl prind și pe manager, ceva mai greu, cum aleargă între toate cele, dar reușim să ne auzim pe marginea cazului. Cer și aici niște detalii despre ce se întâmplă când nu merge bine. Dr Oancea spune că, în primul rând e un pacient tânăr, care a avut o pleurezie închistată, un pacient care nu era slab, e bine întreținut, îngrijit, puțin supraponderal, și care a ajuns cu pleurezie (apă la plămâni) care creștea în cantitate. Pe lângă toate aceste lucruri, sub tratament transaminazele, care indică starea ficatului, de la valori de 50- 70 au crescut brusc la 1000 aproape. No, și atunci descurcă-te.
Întreb, cum ne știm de ani buni, și am mai discutat despre cazuri ale spitalului: deci asta e cam ca în episoadele din Dr House, unde, în ciuda aparențelor, ceva nu vrea și nu vrea să meargă cum trebuie, și atunci te dai peste cap să apelezi la altă variantă, și la alta, până când îi dai de capăt, da? Profesorul râde, îi place comparația, aprobă: ”Da, a trebuit sa reevaluăm terapeutic pacientul de cel puțin șapte ori, ca să găsim formula propice terapeutică să vindecăm și boala, și să nu aibă reacții adverse. Un pacient tânăr, cu o formă atipică de tuberculoză, care, din fericire, merge bine acuma”. (Discuția era la câteva zile după întâlnirea cu pacientul).
Și iar, ridic două degete, și întreb de ce. De ce el? De ce un om care părea ferit? Da, știu, știu, oricine poate face, și totuși… Prof . Oancea explică: ”Bacilul Koch există în o treime din populația lumii – în România avem o incidență mai crescută. Uite, am un copil tânăr cu o cavernă incredibilă. Există astfel de cazuri. Cum scade imunitatea, cum apare boala, poate ataca la categorii defavorizate, sau la persoane înstărite, sau orice categorie expusă stresului cronic, mediului defavorizant sau altor factori”.
Hm, asta duce firesc la întrebarea următoare: ” Păi acum suntem după Covid, chestia asta iar lovea persoane cu imunitate scăzută, și, unde a lovit, a lăsat iar imunitatea varză. Ai idee, a sporit trecerea prin Covid incidența tuberculozei? Ar trebui să fie cifrele modificate, nu?”
Îmi place entuziasmul celor care au primit o nouă temă de gândire. Prof. Oancea nu are nevoie decât de o secundă ca să răspundă, cu un entuziasm pe care i-l recunosc în voce: ”Încă nu am făcut un studiu, dar mi-ai dat o idee foarte bună! Singur există corelare directă – pacienții cu tuberculoză nu s-au prezentat la clinici, de frică, și boala a crescut în intensitate, dezvoltând forme mai servre, am avut forme aproape de deces cu care au venit. Ceva schimbare clar a fost, pacienții nu s-au prezentat să fie controlați și evaluați – în loc să avem mai multe forme ușoare, cu tratament precoce, am avut forme severe de boală, unii pacienți venind aproape de moarte, cum am spus”.
Plec prin soare, trec pe lângă niște leagăne pentru copii, văd vereastra deschisă a tânărului meu, mă gândesc la un alt băiat, puțin mai mic, Carl Filtsch, din Sebeș, un pianist și compozitor de geniu care a murit la Veneția de tuberculoză, pe vremea lui nu aveam încă Dr House, nu aveam antibioticele care să lupte cu tuberculoza ca acum, încet-încet tuberculoza va intra și ea între ”bolile vechi”, care vor rămâne în manuale (chiar, uite, și omul nostru luase rifampicină, îmi aduc aminte că se folosea și pentru lepră, am discutat despre asta cu doctorul ce deservea fosta colonie de leproși de la Tichilești, cândva), modele se schimbă, Carl Filtsch a murit în 1845, merg uneori la mormântul lui, în insula de lângă Veneția, pe atunci nu exista mult mai mult decât trimisul în zone mai calde, acum avem variante, avem teste și combinații de medicamente, și, dincolo de ele, avem știința și dedicația unor medici care, la capătul cu pădure aproape inutilă a orașului iau scenarii din Dr House și le trnsformă în realitate.
Din datele oferite de oficiali de la Institulul Marius Nasta din București, în martie 2023, unul din cinci cazuri de tuberculoză din Uniunea Europeană se înregistrează în România, iar între anul 2022 și anul 2021 numărul îmbolnăvirilor a înregistrat „o creștere majoră” în țara noastră.
Dr. Beatrice Mahler, managerul Institutului de Pneumoftiziologie Marius Nasta, a arătat că în anul 2022 s-au înregistrat în România 8.824 de cazuri de tuberculoză, față de 7.618 cazuri în anul 2021, după datele statistice provizorii ale Programului Naționale de Prevenire, Supraveghere și Control al Tuberculozei. ”Aceste date reflectă noua realitate cauzată de impactul pandemiei de COVID-19, care a ținut departe de spitale bolnavii suferinzi de alte probleme de sănătate în afara infecției cu SARS-COV-2, inclusiv tuberculoză” – a mai spus managerul Institutului Marius Nasta.
Cel mai mare număr de cazuri de tuberculoză a apărut în județele Iași, Dolj, Bacău și Botoșani. 327 de copii au fost diagnosticați cu tuberculoză în anul 2022. Doar în județul Timiș, diagnosticarea tuberculozei a păstrat ritmul din anii prepandemici.
Ramona Băluțescu
