Te naști prost. (Nu sări în sus, o să vezi ce vreau să spun). Și rămâi prost, și mori așa, de nu găsești modalități să ieși din bula ta, să te dezvolți, să înțelegi ceva mai mult din ce e în jur. Se spune, legat de cei care știu doar Biblia, și îți dau cu ea în cap, ”mă tem de omul unei singure cărți”. Încearcă să simți, să participi, să ieși din fișa postului, să înțelegi ceva nou și să ajuți. Asta înseamnă zidire. Pentru tine și pentru ceilalți.
Se mai spune și că gradul de ridicare al unei societăți este dat de cantitatea de voluntariat care se produce acolo. Și ăsta este un lucru pe care mi-l amintesc în dimineața de sâmbătă când plec la Săvârșin. Pentru că am în față o nouă provocare interesantă, pentru mine, pentru un grup de medici din Timișoara, pentru o micro-societate care ar fi util să dorească a se verifica și drege din punct de vedere medical, pentru o primărie modernă de loc mic dar aflat la drumul mare, față în față (și, geografic, peste drum chiar), cu o insulă de monarhie. Care ajută. Pentru că monarhiile, măcar cele europene, au înțeles cândva, și aplică, frumos, față de cei din jur, fiorul textului imediat de dinainte de celebrul rând al porții infernului lui Dante, ”cum înaintea mea n-a fost substanță decât în cele veșnice ca mine”.
S-o fi născut veșnicia la sat, dar există și în gesturile regale, deseori, pentru că, în ciuda istoriilor locale care, în țări mai puțin norocoase, au abolit monarhia (da, am crescut cu convingeri monarhiste), cei care au ținut și țin de familii regale au înțeles că rostul și socoteala le ai și le dai nu față de tine și prin bunăstarea personală, momentan, ci pentru veșnicie, cu lucruri etern-valabile, pentru cei din jur. Uneori luând în considerare și ideea de Dumnezeu – cei care pot. În România, ca ”Nihil sine Deo”.
Așadar, avem o caravană medicală, pentru Săvârșin. Deplasările acestea fac parte din Proiectul ,,Împreună pentru viață”, care a câștigat trofeul ,,Campania anului”, în 2022, la Romanian Healthcare Awards, competiție cu juriu internațional. La tura de Săvârșin au participat medici din Spitalul Județean Timișoara precum și din Spitalul Municipal și Spitalul de Boli Infecțioase ,,Victor Babes” Timișoara. Întâlnirea cu oamenii din Săvârșin a avut loc în 29 aprilie, dimineața, cu ocazia evenimentului „Suflet de România”, festival organizat de Compania PROFI, care este partenerul Asociației pentru ATI „Aurel Mogoșeanu” în mai multe dintre acțiunile lor. De asemenea, Casa Regală a pus la dispoziție spațiul în care s-au instalat medicii (Ocolul Regal Săvârșin), precum și zona din apropiere, pentru evenimentul, festivalul, întâlnirea (sau ce nume i s-ar potrivi mai bine) care a avut loc, sub sigla PROFI, pentru sătenii locului și nu numai (am văzut și oameni din Arad, sau din împrejurimi, venind).
Au fost asigurate consulturi de specialitate din domeniile cardiologie, medicină internă, gastroenterologie, neurologie, pneumologie, pediatrie, oftalmologie și optimetrie, ORL. Caravana a fost sprijinită de câteva companii medicale: Helimed, care a asigurat echipamentele medicale necesare (ecografe, aparate EKG, spirometrie etc.), Diamedix, care a oferit echipamentele de laborator, Essilor, care asigurat gratuit ochelari de vedere celor care s-a stabilit că au nevoie, în urma consultului.
În același weekend, inițiatorul proiectului, Prof. Dr. Dorel Săndesc, managerul Spitalului Județean Timișoara, participa la o altă caravană medicală, în Delta Dunării, în localitatea Crișan, laolaltă cu alte două personalități ale medicinei timișorene, Prof. Dr. Ioan Sporea (gastroenterologie) și Prof. Dr. Liviu Pop (pediatrie), alături de medici primari, specialiști și rezidenți din diverse specialități.
Și îți pui problema, cum mi-am pus-o eu: ok, dar la ce ar ajuta o caravană medicală pentru o localitate care e destul de mare, și de ”la stradă”, adică pe drum național, chiar internațional, cred, între Arad și Deva, o comună bogată, și unde se întâmplă tot felul de lucruri interesante, că-l știu pe primar, Ioan Vodicean, și-l știu de vrednic. Ei vezi, exact de aici începe lupta cu logica „in vitro”, pentru că lucruile nu sunt în teren așa cum le gândești de la sediu, și îți trebuie înțelepciune să știi asta. Se pare că organizatorii au știu deja ce are sens, și unde. Și s-a văzut pe parcurs. Pentru că am vorbit cu oamenii care au venit la consulturile oferite de medicii din Timișoara, i-am întrebat de au medic de familie, de merg la el, de se caută mai departe, pe la Arad.
Ei, și de aici își bagă dracul coada, pentru că în microcosmos treburi aparent simple pot să devină complicate. Există, din câte mi-au spus oamenii, un singur medic de familie în toată comuna (ba, mai târziu, primarul mi-a spus, cu năduf, „bine că-l avem și pe acela”), nu toți sunt încântați cu disponibilitatea sau cu expertiza pe care le are, și mai e ceva, un lucru important și care nu poate fi ignorat – natura umană, care face pe mulți să nu ajungă la medic decât când îi doare tare.
Luptăm cu durerea, ignorăm, însă, semnele bolilor de dinainte de durere. Că nu dormi bine, că simți că se umflă ceva în organism acolo unde n-ar trebui, că respiri mai greu, că nu-ți priește mâncarea – dă-le încolo, se poate trăi și așa, e răspunsul stereotip. Și nu mi-s mai bună, îmi aduc aminte de anticoagulantele pe care trebuie să le iau abia după ce aud o doctoriță că întreabă un om al locului: dar medicamentele vi le-ați luat? Și realizez, iar, că o groază de socoteli de acasă nu se potrivesc cu cele din târg.
Eu am, însă, norocul că, de apare buba, știu mereu pe cine să sun, pentru că în târgul meu există școli mari de medicină, și profesori universitari, și, cel mai des, în cazul meu, șeful de la Urgențe Juidețean, care îmi spune de-s pe crăpate sau nu, și, de mi-s, fug repede la Județean și mă pun băieții pe picioare (s-a întâmplat deja de câteva ori). Dar treaba asta nu merge așa și în târgul mic, unde oamenii nu știu mereu când devine nasoală treaba, și trag de ei, și au gospodării mai grele decât cele de la oraș, și rabdă sau ignoră, și strâng din dinți până nu mai pot, și atunci s-ar putea să fie foarte târziu.
Foarte târziu este pentru rinichiul uneia dintre doamnele car vin azi la consult. Pe cât înțeleg, nu va mai putea fi salvat. Și îmi dau seama, iar, de utilitatea caravanei medicale a timișorenilor pentru că, în urma acestui consult, doamna măcar a aflat cum stă și ce are de făcut cât mai repede. Cei mai mulți dintre sătenii din Săvârșin și din localitățile din jur care au aflat de caravana medicală vin pentru cardiologie. E cea mai căutată specialitate și e și cea mai repede de găsit – cum intri, imediat la dreapta, după ușă. Și doamna cu problema cu rinichiul a venit pentru cardiologie, dar cadrele medicale de la cardio au văzut că avea și noduli mamari, a și spus că slăbise 18 kilograme, așa că au trimis-o și la interne, ar fi trebuit să meargă de o vreme la o mamografie, acum s-a constatat direct o tumoră renală mare, de 12 cm.
Să ai în tine o tumoră renală de 12 cm, și să afli doar pentru că medicii pe la care ai trecut, să zicem, într-o doară, să-ți verifici „ceasul”, te trimit și la următorul cabinet improvizat în Ocolul Regal… Au evreii o vorbă, că acela care salvează un om, salvează o lume întreagă. Cumva mă înfioară facerile și desfacerile de aici…
Dar ce se întâmplă, de fapt, aici, la o astfel de caravană medicală? Se alege un loc, se strânge o sumă de medici, astfel încât să se acopere specialitățile medicale dorite (n-o să faci chirurgie pe creier și nici n-o să te desfășori cu scaun ginecologic, aici), se vede cine, din alte specialități, mai poate ajuta (mai ales că povestea e o idee a anesteziștilor, și deseori ai și câțiva dintre ei să participe la triaj) și stabilești data. Anunți oamenii locului, sau pe cei care guvernează locul (am fost și la un azil de noapte din Timișoara cu medicii) și vezi ce scule și ce consumabile iei de la sponsori sau din căprăria ta. Aștepți să se facă ziua ț, te urci pe cal, mașină, microbuz, avion sau ce e (drumul din paralel cu noi, spre Delta Dunării, a implicat și un avion), mai iei și câțiva colegi, ca să fie cât mai puțin poluant transportul, și iei cap comnpas direcția indicată. Aici este deja omul trimis să pregătească bunul mers al lucrurilor (în cazul nostru, kinetoterapeutul Șerban Jădăneanț), și găsești un spațiu gata compartimentat, unde ți se duc în șcătulă aparatele de care ai nevoie, le bagi în priză și îi dai drumul.
Pentru că afară e deja lume. Vestea merge din gură în gură și, de în caravana ta de medici și colaboratori mai există și oameni ai locului, e garantat că vei avea mușterii. Și vin oamenii. Pentru că aud că e altceva decât medicul de familie pe care îl ocolesc, îl ignoră sau îl amână. Aud că vin medici mulți, și mari, și cu specialitățile lor aparte, de la Timișoara, și că aduc știință, și aparate, și ochelari. Într-un fel, se potrivește acțiunea cu cea paralelă, de peste gard – tot un fel de târg, o ”comedie” și asta, așa, cu accentul pus pe a doua silabă, să fie clar despre ce vorbim.
Doar că, de unde oamenii se îndeamnă spre neobișnuit și spre binele înalt făcut fără cerere sau dorință de răsplată, treaba devine serioasă, și ei o și înțeleg așa, după ce iese un vecin sau un cunoscut căruia deja „i s-a găsit ceva”, pentru că medicii mari de la Timișoara nu au venit într-o doară, ci chiar să facă treabă.
Merg spre Săvârșin cu Petru Calinovici, optometrist, de la Look Optik, partener Essilor România. Nici nu mi-aș fi putut dori companie mai plăcută, vorbim câte-n lună și în stele până ajungem lângă Castelul Regal, dar binele mare nu aici stă, ci urma să se desfășoare de pe mosor puțin mai târziu, când a venit timpul consulturilor celor cu probleme de ochi. Dar, până atunci e drumul, e ajunsul în locul pe care îl știu deja, am mai fost de câteva ori la Casterlul Regal Săvârșin, și cu acțiuni ale Uniunii Scriitorilor, și ținută la ușă de administratorul de aici, când voiam . Dar prima descindere a fost cu adevărat aparte, grație doamnei Mihaela Chiripuci din București, persoană ce respiră ideea de monarhie în tot ce face și a făcut servicii nenumărate Casei Regale vorbind despre monarhia românească și monarhiile europene, pe rețelele de socializare, de ani și ani. Ea m-a luat, după un campionat de fotbal sub patronajul Principelui Radu, să vizităm parcul castelului, acum câțiva ani, și îi rămân datoare pentru această amintire. O pomenesc în gând și acum când, după ce începe instalarea medicilor, la șcătula de cardiologie găsesc și niște registre vechi, ale pădurarilor de demult. Mai-de-demultul este aici acasă, și, cum am spus și la început, este parte din firescul de a-i ajuta pe cei din jur.
Și iar, mă gîndesc la utilitatea celor ce se întâmplă aici. Din oraș, cu tona de medici existenți, îți închipui că știi tot, și abia aici îți dai seama că nu e așa. Avem și un câine cu noi, al unuia dintre medicii de la Municipal, chestia asta dezleagă mâinile și limbile, povestim și între noi, despre animale, și cu oamenii de aici, primul dintre cei care au venit să beneficieze de consulturi spune despre câinele lui, care sare și gard de doi metri, și care e blând cu toată lumea și-l mușcă doar pe stăpân.
Șerban spune că nu a fost caravană să nu se depisteze cazuri care să fie trimise la spital. Pleci de la discuții despre ce face cățelul, și despre cum o să fie mititeii la petrecerea câmpenească de peste gard, și ajungi să afli că nu stai bine cu „ceasul”, sau că o chestie bizară, în tine, a crescut primejdios, și riscă să te omoare.
Este un circuit anume, aici, după care curg lucrurile – vii, spui cam ce știi tu că te supără, cei de aici te mai întreabă ei, e un mic Doctor House în fiecare, după cum se uită la tine, și te văd că respiri, și vorbești, și după cum duci mâinile în locuri unde te doare, ei îți pot recomanda și altceva decât lucrul pentru care ai venit, și pleci știind despre tine ceva mai mult, știind chestii care să te țină aici mai mult, grație unor oameni faini, și care și-au rupt din timp să vină să vadă unde mai e ceva de dres.
Stau o vreme la cardiologie. Nu doar pentru că îmi plac lucrurile din preajma inimii (medical) ci și pentru că doamnele de aici nu sunt degrabă-hâșâitoare. Mă pot plasa și eu într-un colțișor benign, din spațiul deja mic, privesc, fac fotografii care să nu deranjeze, întreb, uneori, când simt că întrebarea mea nu încurcă nimic.
Așa dau și de cazul unui domn care vine ca însoțitor al cuiva, l-au luat și pe el la verificat, îl găsesc cu modificări bizare pe EKG, are 47 de ani și o inflamație în jurul inimii, la care nu se aștepta – povestea trebuie văzută în dinamică, îmi spune una dintre doctorițe, omul se dă cu țoagla câte 40 de kilometri, i se explică treaba cu modificările nespecifice de polarizare și i se cere să își refacă EKG-ul. Nu e după cine se pregătește, cum vedem.
Mai apoi intră o doamnă de 63 de ani, spune că a rămas cu un cheag de sânge după ceva, de era să-i piardă mâna, trebuie să facă o altă investigație, nedecontată de Casa de Asigurări, după controlul de azi, se sugerează internare pentru rezolvarea problemei. Există soluții. Doar să știi cum stai. Nici acum nu ar fi venit să se caute, de nu avea în ultima vreme ceva dureri în piept care o trezeau noaptea, până acum nu a apelat la medic, a luat apă cu zahar. Doar că nu i-a trecut.
Cele care lucrează azi aici sunt, ca toți medicii caravanei, în timpul liber și fac voluntariat. Florina Pârv este șef de lucrări la UMF Timișoara și medic primar de medicină internă și cardiologie la Județeanul din Timișoara, apoi este Moniva Micloș-Balica, medic specialist cardiolog la Județean. O avem cu noi și pe Cristina Ghișe, fiica doamnei Pârv (mama ei spune Pârv, când o prezintă, apoi realizeaqză că și-a schimbat numele – copiii rămân mereu copii pentru părinți), e studentă în anul IV, e la prima caravană și a venit să o ajute pe mama ei și să fie parte din ce e aici. Îmi spune că știa că le poate fi de ajutor, cu scrisul datelor, și că e un bun prilej să mai și învețe câte ceva.
Mi se spune că mai toate persoanele care ajung la control au câte ceva. Întreb dacă medicii voluntari îs ca Fiscul, musai să găsească ceva, dacă s-au pus pe drum? Interlocutoarele mele râd, îmi spun că nu e așa, dar oamenii chiar au probleme și că, pentru ziua respectivă, o singură doamnă de 36 de ani… nu avea nimic.
Ca Vergiliu al celor care suferă se întâmplă o avem pe rezidenta de prim an, la ATI, Anita Breazu, din Târgu Jiu – îmi fac o promisiune, despre ea o să mai scriu, în ani. Ce are deosebit? O amabilitate organică, neprefăcută, neforțată ca la ieșirea ultimului centimetru cub de substanță albă dintr-un tub de pastă de dinți – îi vine firesc. E parte din cumulul de soartă bună al locului, și asta e important, cum, ca în orice microcosmos, există printre medici și persoane care nu știu de ce au ales să fi aici, de modă sau de ceva, pentru că felul emfatic în care frazează, cu ridicarea spre cer a ultimei silabe, superior, deranjant, nu cred că îi face pe oameni să se simtă prea bine.
Dar rezidenta aceasta e altceva. Întreabă oamenii de afecțiuni, ajută triere, îi trimite și la alt cabinet decât cel de care credeau ei că au nevoie, își mai amintesc ei de câte ceva – totul curge mai lin și mai firesc când ai în față o persoană care nu te privește de sus, care nu creează, din ton, un zid între ”tu, cel bolnav” și ”eu, cel înțelept”. O fi la modă caravanele lui Săndesc, dar empatia se pare că nu se învață la școală. Sau, ca toată lumea, și medicii au și momente proaste.
O întreb pe călăuza-rezidentă Anita Breazu cum de nu e cu ceilalți anesteziști, la Crișan, în Delta Dunării, cu profesorul Săndesc. Îmi răspunde, zâmbind într-un mod aparte, că e de gardă mâine, adică a doua zi. Și e ceva în zâmbetul ăsta. Ceva ce am mai văzut la oamenii ce pun suflet în meseria lor, și o fac nu doar pentru bani sau faimă ci și pentru restul de suflet care înalță și care rămâne. Oameni ce pot plânge pentru un pacient, ce pot râde cu el. Îmi doresc să o revăd pe tânără în câțiva ani. Fără să-i scadă entuziasmul și căldura, de se poate.
Vorbesc și cu Conf. Dr. Adelina Mihăescu, medic primar nefrolog, medic specialist de medicină internă, o prezență delicată și necesară – e parte principală din povestea cu depistarea tumorii pe rinichiul pacientei de care spuneam mai sus. Și devine, iar, clar, cât de utile sunt și sculele cărate aici (ecograful fiind parte din ele), precum și colaborarea interdisciplinară.
Și mai e ceva, înainte să mă reîntorc la locul unde-mi făcusem mica bază, lângă zona de oftalmo. O mână pe spatele unui pacient. Să mă explic.
Deseori un jurnalist pare un corp străin, într-o întâmplare, într-o desfășurare a unei întâmplări medicale. Unul ce caută muște în supă și bască de nu e bască. Și așa și e, de multe ori. Dar adevărul e că, tot de multe ori, devenim chibiți necesari. Oameni ce creează punți și pot avea răgasul, și îndepărtarea de a vedea și înțelege altfel aproapele dintre „civili” și felurite meserii. Inclusiv medicina. Noi avem timpul, și ochiul, și răbdarea de a vedea și „degusta” gesturi care pentru alții nu înseamnă nimic. Și din care putem percepe o simfonie.
Așa e și gestul doamnei Pârv, cu mâna pe spatele unui pacient cu bai. Îi văd, tăcut, fără să pun jaloane spre ceva, stilul de om. De ai întreba-o, habar n-ar avea cum a fost acea clipă când a încercat să-l aline pe unul dintre bătrânii cu bai la hertz, punându-i mâna, cu degetele deschise, a onestitate, pe spate. Am zâmbit, doar. Și-am luat cu mine, în memorie, gestul frumos. Astfel de clipe sunt codul tainic spre empatie. Spre a fi om, dincolo de halat.
Și mai e și altceva, ce am lăsat spre capăt, în toată povestea asta. „Omul cu ochelarii”, cum s-ar putea spune. Aparent nu e mare lucru – cine n-ar vrea niște ochelari free, și o prețăluire la ochi, bonus? Dar se întâmplă mai mult de atât.
Acum îmi dau seama cât de multe nu știu despre ochi, ca om care știe, totuși, câte ceva despre ochi și despre anatomia umană. Realizez cât de multe există în nișa, în bula altcuiva. Și cum, prin întrebări care, afară din bulă, nu înseamnă nimic, poți înțelege ceva și ajuta.
Dar asta ar fi doar știință și inspirație. Cu Petru Calinovici e mai mult decât atât. E un om bun. Știu, am mai spus asta azi despre câteva persoane, dar în ce privește colțul ochilor am timp să văd mai mult. Să văd cum Petru întâmpină oamenii așezat și cum găsește pentru fiecare un mod de intra în lumea esențială lor și a-i face să se simtă confortabil în mica încercare prin care trec. Pentru că a vedea de sănătatea luminii tale de ochi e important.
Vin femeile în vârstă, pe care le gândim simplu, ca „babe”, și se apropie de el și de aparatele lui sofisticate cu sfială, foșnind timid din fustele lor înfoite, ca niște caravele de demult alături de rada unui port străin. Eu văd contraste, fac poze cu chipuri în vârstă prinse în paradoxul cerculețelor metalice de încercare, ca într-un scenariu unde Lady Gaga schimbă tot felul de sculărie bizară. Dar Petru e cel care umanizează povestea, are o vorbă bună pentru fiecare, îi îndeamnă să își schimbe ochelarii, de e nevoie, le spune de „ochelarii de biserică”, să fie mai convingător, de poate aduce așa, mai ușor, schimbarea. Una dintre bătrâne, pe care o întreabă de i-i faină o anume ramă, zice „apăi nu ni-i mai de fală”. Sic transit gloria mundi – îmi șoptesc. Dar în orice parte de viață e nevoie de eficacitate și respect.
Unui alt sătean, Petru îi spune de focul de grătar care afectează tratamentele speciale ale lentilei de ochelari. L-a nimerit, și omul îl ascultă brusc interesat. I se spune că anul ăsta mai poate merge la pescut cu ei, dar apoi trebuie schimbați. Pe o altă doamnă Petru o întreabă de copii, apoi de nepoții dinspre frați. E purtătoare a unei afecțiuni care se transmite genetic pe linie masculină – de am înțeles bine. Ce interesant! Asta e deja detectivistică îmbinată cu medicină. Cum spuneam – un pic de Doctor House.
Cândva ridic și eu două degete pentru o veridficare la ochi. Am mai făcut una, acum vreo două luni,. Și mi s-a părut interesant că doamna cu care s-a întâmplat chestia asta nu a știut să vină cu o soluție când i-am spus că graficul ei pe care trebuia să remarc chestii nu are finețea necesară. A ridicat din umeri până am văzut undeva un ghiveci cu plante din plastic cu o anume margine a frunzei, și l-am cerut lângă panoul de consult, rezolvând astfel dilema.
Dar Petru știe cum să-și facă treaba, îmi urmărește adâncurile ochilor cu sculele lui deștepte, apoi mă pune, la panoul cu litere, nu să citesc chestii, ci să urmăresc „s”-ul într-un anume fel. Îi spun că sună a titlu de articol, râdem, îmi mai explică unele din tainele înțelegerii problemelor văzului, alegem până unde aș vrea să meargă vederea mea, cândva claritatea imaginii doare, dăm cu un pas înapoi, nu doar pentru că felul anterior e ce mi se potrivește mai bine ci și pentru că se pregătea să ajungă în zona noastră altcineva, dintre săteni.
12 perechi de ochelari s-au dat sătenilor, în povestea asta, cam 25 au fost consultați. Nu e rău. Niște oameni care pot vedea mai bine, sau știu ce au de făcut ca să poată vedea mai bine.
Ne strângem, plecăm, trecem pârleazul, cum ar veni, ajungem în zona pusă la bătaie pentru întâlnirea câmpenească, sunt aici o groază de producători cu diverse, de la miere la brânzertri și la flori de săpun, sunt și scene, e și mâncare, ne strângem cu trupa medicilor pentru prânz. Îl prezint pe șeful nostru de trib, Șerban Jădăneanț, celuilalt șef de trib, primarul Ioan Vodicean, edilul îi felicită pe medici pentru acțiune, mă cunosc finalmente și cu președintele Consiliului Județean Arad, Iustin Cionca, e frumos că e acolo unde se întâmplă ceva, vin și Principele Radu cu Custodele Coroanei, Principesa Margareta, facem poze, mă simt ca un collie border după cât mă dau peste cap să fac ca medicii mei să aibă o poză cu Principesa Margareta – nu sunt ei pe buletinul meu dar ma bucură nespus când oamenii fac bine în jurul lor, și aș vrea să-i recompensez cu ceva.
Reușim, prin amabilitatea lui Radu Ghina și a colegilor de PR de la PROFI, bifăm fotografiile, lumea se simte bine, muzica e faină, azi va cânta aici și Mircea Baniciu dar noi nu vom mai fi – totuși, un ultim moment e că cineva dintre noi vede un medic bucureștean pe pajiște, se întreabă dacă e „chiar el”, vreau în continuare să fac servicii și merg să-l întreb de e chiar el, e, îl iau în dinți, cum s-ar spune, și mă întorc cu el la grupul nostru, și astfel ajungem să stăm de vorbă, pentru 10-15 minute, cu cel care e numit, în țara asta, „îngerul copiilor”, Cătălin Cîrstoveanu din București. Se discută multe, care vor rămâne discuție privată, primesc și eu câteva idei bune pentru mai târziu, oferite de doctor amabil și în cunoștință de cauză, apreciez – uite cum o caravană medicală se transformă, undeva în județul Arad, și în prilej de a vedea cum se rezolvă aspecte ale vieții unei comunități pe care credeai că o știi și, bonus, mai primești și un moment de suflet, festival, la pachet.
Plecăm spre Timișoara enumerând lucrurile bune ale zilei. Și, dincolo de oamenii ajutați, adaug ceva: mi-am readus aminte cât de drag îmi e să văd oameni ce se împart celorlalți simplu, lipsit de emfază, cum rupi o pâine caldă.
Ramona Băluțescu
