„Cum putem ajuta?”

Vin Paștile. Despărțite, ortodocși și catolici, că așa suntem noi, ecumenici când vrem să câștigăm ceva de la „fraierii ceilalți”, dârji ca o stâncă, în nu, atunci când ni se solicită ceva, chiar și un dialog. Dar binele poate exista și despărțit, deși cu mai puțină putere. Paștile nu sunt despre nașterea binelui ci despre reconfirmarea lui. Nașterile, unele dintre ele, pot fi accidente sau întâmplări nu mereu dorite. Rămânerile în viață, reconfirmările, sunt mult mai greu de păstrat, în timp de greu. La toate acestea m-am gândit, acum, și la mâini care servesc altora, unite printr-o formulă pe care am revăzut-o azi: „Cum putem ajuta?”

De dimineața, deja, m-am lovit de încă o tristețe. Un prieten mi-a spus despre o familie unde părinții se află în spitale diferite, în orașul meu, cu boala timpului, iar copilul… așteaptă… Și, probabil, măcar unul din părinți nu va mai veni acasă… Am întrebat, înainte de a avea mai multe detalii „Putem ajuta cumva?” Uneori lipsesc medicamente, sau comunicare, sau… lucruri. Lucruri diverse. Și un strop de implicare poate face minuni. Dar nu puteam. Mi s-a explicat contextul, exista deja tot ce trebuia, doar… norocul… nu voia să contribuie prea mult… De aici frustrarea celor care discutam…

Ridici din umeri, atunci când ai vrea să faci ceva, dar nu poți… Când tu nu ai nimic de făcut… Când nu ajută să legi plauri, să obții, să duci, să pui în legătură, să faci rost de bani. Nu, nu mă gândesc la pile sau mită. Uneori ajută și să spui unui om care e calea mai simplă și logică pentru a rezolva lucruri. Pentru că tu știi ceea ce el nu știe. Pentru că tu ești specializat în domeniul respectiv. Sau ai mai trecut prin asta.

Cum am lucrat la/pentru Oradea, ca jurnalist, un deceniu, și cum, în preajma Paștilor, e firesc să mă gândesc la „a ajuta” și prin sfera bisericilor care sărbătoresc Paștile, mi-am adus aminte de acest „cum putem ajuta”, de azi, spus, întrebat, exemplificat de cei care conduc bisericile din orașul în care am vărsat câteva călimări de cerneală pe… apa Crișului… Nu că din Timișoara bisericilor, de la nivel de conduceri, n-aș avea exemple de dat – dar azi nu vreau să vorbesc despre fariseism. Deci… înapoi la Oradea. La cele trei sferturi decente din marile biserici din acest oraș.

Cândva, la o întâlnire de normare a regulamentelor și prințipiilor de funcționare a stabilimentelor religioase creștinești (hai, nu săriți în sus, „stabiliment” are altceva ca primă definiție, în DEX), adică la Sinodul I ecumenic de la Niceea (în 325 – ăsta e an, da), apare un canon cum că să nu fie doi episcopi într-o cetate. Peste care se trece cu grație mai târziu. În Oradea nu avem doi episcopi ci patru. Dintre care mă gândesc, acum, la trei, cum al patrulea este doar heblul pe care se văd mai bine faptele celorlalți. Deși are turma majoritară. Dar… iar… să nu ne învârtoșăm stomacurile cu faptele sociale (și nu numai) dezgustătoare ale episcopului Sofronie Drincec. Să rămânem la bine.

Există lucruri mari, făcute de oameni mari, cu funcții, cu acces la bani, cu relații. Dar și lucruri ale acelorași oameni, lucruri aparent mici, care nu-s făcute de ochii presei, sau electorilor, sau enoriașilor, și care confirmă, atunci când există, și ajungi să le vezi, să le afli, că oamenii respectivi nu-s doar în căutare de popularitate. Da, eu sunt presa. Dar sunt și un om care vede, uneori cu coada ochiului, uneori înregistrând sau discutând aspecte private, care, în mod normal, poate nu ar urma să devină comunicate de presă sau articole, care întreabă acolo unde nu se considerase că există ceva de spus public. Și ține minte.

Azi vreau să vorbesc despre câteva lucruri pe care le-am ținut minte. Să fie în locul a ceea ce nu pot face concret pentru familia în nevoie de care mi s-a spus azi. Și pentru care „putem ajuta cumva?” a rămas fără un răspuns practic…

Acum doi ani lucram la un caz greu, tot de la Oradea, unde un deținut al Penitenciarului de aici a murit în condiții dubioase (nici până azi nu mi s-a răspuns legat de o anumită problemă legată de sănătatea lui) după o încercare de sinucidere. Problema era cine și cum îl îngroapă. Am obținut, după zeci de telefoane, între familie și cei care puteau ajuta, și pământ (un loc de îngropăciune), și bani, și posibilitate de transport, și tot.

Doar eliberarea corpului acelui nefericit, despre care am scris aici, nu s-a putut întâmpla. Familia (măcar în parte) era reformată. Până nu am rezolvat altfel cu cimitirul de acolo, am sunat și la episcopul reformat de Oradea, Csűry István, căruia i-am spus pe scurt despre caz. M-a întrebat simplu: „Cum putem ajuta?”. Nu știu cât contează sau nu pentru altul, eu nu am uitat răspunsul ăsta.

Ultima dată când l-am văzut pe episcopul Csűry a fost în Timișoara, la înmormântarea, în timp de Covid dar cu restricții mai laxe, a fostului protopop reformat al zonei, Fazakas Csaba. Un gest frumos, pentru a-l onora pe unul dintre cei care au promovat întotdeauna ecumenismul bănățean. Spun asta ca să explic fotografiile, ambele fiind din Timișoara, din anturaj reformat.

Am salvat, de ani, o fotografie cu PS Böcskei László, episcopul romano-catolic al Oradiei, realizată de Caritas Catolica, într-una din vizitele pe care le-a făcut episcopul, acum un deceniu, la o persoană bolnavă. De asemenea, știu de atâtea drumuri ale lui, la azile și spitale, pentru a îi ajuta pe cei în suferință sau aflați aproape de moarte. De asemenea, am scris un material despre cum a făcut ca dieceza pe care o conduce să treacă mai ușor prin timpul Covidului. Chiar el însuși a luat numerele de telefon ale celor bolnavi și i-a sunat să-i îmbărbăteze.

Dar, zecile de mii de fotografii pe care le-am realizat eu în lumea catolică, în ultimii ani, una, legată de episcopul Böcskei, îmi e dragă de tot – cea făcută într-o seară de iarnă din 2-15 când a adus în Timișoara, de la Oradea, un porumbel ce trebuia reparat aici.

Am făcut o poză, atunci, rugându-l pe ierarh să mă lase să o folosesc cum consider de cuviință, pentru că va vedea că va conta pentru oameni. La scurt timp a venit confirmarea. Prea Sfinția Sa mi-a spus de o altă seară când, la un adăpost pentru persoanele fără locuință, o prietenă a mea care face mult voluntariat în Oradea l-a întâlnit și s-a recunoscut ca… „domnul cu porumbelul”, știindu-mi fotografia. Uneori, o faptă bună îmbracă mai puțin aseptic decât ornatele de ceremonie.

Cât despre episcopul Virgil Bercea, al greco-catolicilor… ce să spun?… Din atâtea și atâtea momente în care l-am văzut ajutând și pe cine trebuia, și pe cine nu, dând cu două mâini din ce are, ridicându-se și pornind la drum acolo unde afla de cineva care nu avea ce să mănânce, sau haine, sau punând mâna pe mătură, ne-metaforic, atunci când era ceva de curățat…

Sigur că au fost momente în care fotografiam la acțiuni la care ajunsesem, chiar dacă nu era toată presa invitată – eram un prieten al comunității greco-catolice orădene care făcea și poze. Pe care, uneori, le foloseam, după ce obținusem permisiunea, așa cum e cazul și pentru acest material, deși, atunci când am pozat la masa de Crăciun oferită la Caritasul Eparhial, am mai auzit și o replică nemulțumită, din partea episcopului, cum că n-are chef de bâlci. Și totuși, ar fi fost păcat să nu rămână fotografiile cu el în mijlocul celor pe care îi servea. Dar nu la pozele acelea voi recurge acum, ci la altele două. Pe care ierarhul nu știu de a realizat că le-am făcut, și nici nu contează. Azi fac o excepție, nu cer voie pentru a-mi rotunji gândul bun.

Era, întâmplător exact acum șase ani, când, după o primă parte a zilei cu griji și probleme, am ajuns, cu PSS și cu sora lui, la Felix. Totul era frumos, dar în unul dintre bazinele cu broaște țestoase și cu nuferi pluteau și multe pungi de plastic, care ar fi putut omorî animalele. Abia am spus ce e în baltă că l-am văzut pe episcop mergând spre o mătură de nuiele ce fusese lăsată de cineva lângă noi, și s-a pus să culeagă pungile, după un principiu simplu: de vrei să fie ceva făcut, fă tu – e cel mai sigur.

Nu a organizat nimeni conferință de presă cu asta – de nu mi-aș fi amintit azi de atâtea gesturi aparte pentru a ajuta ale fețelor bisericesc cu rang înalt de la Oradea, ar fi rămas și fotografiile acestea într-o suită de pe o memorie externă în care se prăfuiesc amintiri. Tot așa cum ar fi și a doua fotografie pe care am luat-o de acolo, și pe care am făcut-o în aceeași zi, cu teleobiectivul, la plecarea de lângă un magazin – episcopul se oprise să lase niște bani unei persoane care cerea ajutorul tuturor. Nu știa că l-am fotografiat. Când a ajuns la mașină ne-a spus doar că omul nici nu știe cine e, deși se mai întâlniseră, doar că e un preot, și e îndeajuns.

Dar, totuși, mă întorc și spre Timișoara. Frunzărind fotografii vechi am realizat că un material de mai demult a dispărut de pe portalul unde era, așa că, regăsindu-l ca mail, îl pun aici, explicând, după, de ce își avea locul printre celelalte fapte.

Dintr-un spital din România a mai zbughit-o un înger către cer

Îl chema Gore. N-am ştiut niciodată câţi ani are, până azi, când i-am văzut crucea. Pentru că Gore a binevoit să plece, săptămâna trecută, dintre noi. După 41 de ani de stat într-un spital de psihiatrie, la 60 de ani ai lui pământeşti, Gore şi-a spus că e timpul să le zuruie şi celor de sus cutiile lui goale de ness în cap, să-şi târşească şi-n loc cu lumină, în loc cu verdeaţă, cizmele lui mari de cauciuc şi să belească fasoalea singurului dinte rămas la tronuri mult mai înalte decât cele pe care le-a cunoscut până acum.

Dar cât a cunoscut Gore până acum? A bifat inaugurarea spitalului care i-a fost casă, directorii care s-au succedat, creşterea şi descreşterea vegetaţiei din marele parc central al spitalului, în funcţie de anotimp, zăpada şi razele de soare din acelaşi parc, curgând unele după alele în ritmul nebunesc al anilor.

Gore era un oligofren blând şi simpatic, cu un zâmbet luminos atunci când nu bântuia singur, cu faţa rătăcită, cu socotelile lui la care nimeni nu era poftit. Ajuta la spălătorie pentru că îi plăcea să facă asta, ştia câteva cuvinte, nu mai mult decât câteva cuvinte, ştia să te salute chiar şi în franceză, iar când se bucura, căile dintre sufletul lui şi faţa care îţi arăta asta erau simple şi fără meandre de prisos.

I-am spus întotdeauna „domnul Gore” pentru că nu cred că e firesc să tutuieşti un bolnav şi să-l priveşti de sus doar pentru că tu ai un IQ fantastic pe lângă el. Îi spuneam „Bună ziua, domnule Gore” când intram în spital, pentru că mai totdeauna era pe undeva pe aproape de intrare, pritocindu-şi gândurile lui, altele decât ale noastre, visele lui, în care luminile marelui oraş de la câteva zeci de kilometri ar fi fost tot aşa de marţieneşti ca şi ultimele episoade din Star Treck, pentru noi. Mai mult ca sigur că nici n-a observat când cei din jur au trecut de la „tovarăşe” la „domnule”, pentru că nu-mi închipui că i-ar fi spus cineva „tovarăşe Gore”, în vremea de până acum 20 de ani.

În anul în care Gore a intrat în spitalul liniştit de la capătul pământului, pitit într-o pădurice de la capătul pământului şi îngrijit de medici care veneau să lucreze la capătul pământului, iar unii reuşeau să o facă până şi cu devotament, America şi l-a împuşcat pe Kennedy, Dar pentru Gore era doar anul mutării în noua casă, din care a ieşit doar pentru că într-o zi a făcut un accident vascular cerebral, a intrat în comă, a fost dus la spitalul judeţean din marele oraş cu luminile şi s-a sfârşit discret, fără să-şi mai revină, pândit de stocul de sicrie întotdeauna pregătite în spitalul lui de la capătul pământului, sicrie ascunse undeva printre maldăre de sârmă şi cruci făcute şi ele din timp, că nu se ştie.

Dacă mă întrebaţi pe mine, Gore a fost un om bun şi mulţumit. Era mascota spitalului lui, se bucura când medicii sau vizitatorii îl mai întrebau de sănătate, zâmbea atunci aproape de jur împrejurul capului, cu nimic ascuns pe chip, cu nimic răutăcios – doar cu lumină. Era iubit de cei din jurul lui, mai primea, din când în când, câte ceva, un ban, o prăjitură, dar nu le cerşea, ca alţi pacienţi din spital, mergea la biserică, nu făcea rău nimănui, nu se certa, nu era prins în clici. Fusese uitat de o mie de ani de familie, spitalul era singura lui familie, şi chiar te întrebai dacă a avut vreodată o familie sau a apărut aşa, generaţie spontanee, din iarba care l-a şi înghiţit, până la urmă, ispăşind printr-o viaţă de linişte cine ştie ce vini din alt leat…

Nu ştiu dacă l-a sărutat cineva, vreodată, pe Gore, nu ştiu dacă i-a întins o floare, habar n-am dacă a simţit vreodată ceva mai special pentru vreo persoană de lângă el sau dacă i se ştia ziua de naştere pentru a primi un mic, un foarte mic cadou. Ştiu doar că a fost un proscris părăsit de familie, care şi-a găsit locul, o viaţă întreagă, lângă personalul dintr-un spital de psihiatrie de undeva din România, unde a fost îngrijit şi i s-a oferit un strop, un stropişor de afecţiune.

Mă întreb dacă este pe undeva un rastel de unde, când pleci de-aici, îţi iei pe umăr sau în raniţă sau la piept cele pe care le-ai pierdut pe drum, sau nici nu le-ai avut niciodată, deşi s-ar fi cuvenit să le ai, aici, în scurtul drum pământesc. Dacă răniţii în războaie îşi regăsesc mădularele lipsă pentru a sta frumos, drepţi, în ziua pe care unii o aşteaptă sub numele judecăţii de apoi. Şi dacă Gore s-a întâlnit cu mintea lui rătăcită la naştere şi care s-a pierdut pe undeva, dintr-o „regretabilă eroare”. Dacă ne reproşează ceva. Dacă spune „Ce viaţă de rahat am avut!”. Sau dacă, pur şi simplu, zâmbeşte împăcat cu societatea care l-a condamnat la 41 de ani de „temniţă pe viaţă”.

Acum nu mai e singur. În cimitirul de la marginea pământului, o tarla îndepărtată e destinată celor care au murit în spital şi n-au pe nimeni. Ba chiar şi unul dintre medicii dragi ai spitalului, care a condus locul respectiv ani buni din viaţa sa şi o frântură din viaţa lui Gore, a ales să fie înmormântat acolo, printre pacienţii săi. Acolo e şi „necunoscuta Irina”, acolo sunt şi alţi bolnavi care au trecut pragul vieţii şi n-au avut pe nimeni să-i revendice, într-o sarabandă de poveşti triste care se macină încet în uitare, precum numele lor de împrumut de pe crucile de lemn… Acum a venit şi Gore printre ei, a fost primul pacient al spitalului din margine de lume, iar părintele tânăr şi vrednic care l-a îngropat mi-a spus că e mai bine, pentru Gore e acum mai bine…

Pentru Gore e mai bine dar cred că pentru noi nu e mai bine, pentru că este încă un moment în care ar trebui să ne simţim ruşinaţi că, în găoacele/ogaşele circumvoluţiilor noastre înfoiate nu încape, ca de atâtea ori, puţină compasiune pentru cei mai putin norocoşi ca noi, pe care-i lăsăm să putrezească zeci de ani prin spitale fără să ştie că acolo, afară, marele oraş are, într-adevăr, un milion de lumini…

Era vorba de Spitalul de Psihiatrie Gătaia, Gore a murit în martie 2008, după ce stătuse în acel spital 41 de ani, după ce, înainte, stătuse în alt spital, al altei vârste. Îl întâlnisem pe Gore de multe ori, cum am scris mult despre acel spital, îl știau și colegii mei, cum în octombrie 2006 bifasem, împreună cu ei, un proiect, „Gătaia pentru presă”, când i-am dus acolo, într-un weekend, să putem înțelege mai bine condiția acelor bolnavi. Am mâncat ce mâncau ei, am dormit în pavilioanele lor, medicii ne-au explicat multe. Ca să apară mai puține dume în ce scriem.

După ce Gore s-a dus, am dorit să-i facă parastasul un episcop. Și așa s-a și întâmplat – a venit, de la Timișoara, episcopul vicar Paisie Lugojanul, al ortodocșilor. Nici legat de el nu știau pacienții cine e, unul l-a întrebat dacă e „un preot mare”. PSS a fost impresionat de viața celor din spital și a promis că va reveni în curând cu icoane pentru bisericuța spitalului. Și așa s-a și întâmplat. Fotografiile sunt de la Paștile acelui an, când episcopul ortodox a adus icoanele mari la Gătaia, și multe iconițe pentru cei din jur. Din păcate, preotul Radu-Cosmin Bogdan, al treilea din fotografia cu cele patru fețe bisericești, nu mai e printre noi, răpus de Covid…

Nu pot să fac nimic, absolut nimic pentru familia de care vorbeam la început… Mă irită neputința. Dar, cum respiri o idee mai ușor atunci când faci ceva, m-am pus să scriu. Despre bucăți de bine, dincolo de cele cunoscute, ale unor oameni ce au în fișa postului să facă bine semenilor lor. Dar uneori reușesc chiar să-și depășească fișa postului, în gesturi aparent mici, dar grăitoare. Care urmează întrebării simple, spusă (și auzită și de mine, la ei, de atâtea ori) sau nespusă: „Cum putem ajuta?”

Ramona Băluțescu