Hai să o spunem pe cea dreaptă:
Părerea mea este că manifestările de genul Bookfest sunt o cheltuială inutilă. La fel ca și construcția și întreținerea bibliotecilor „clasice”, cele cu rafturi pentru cărți.
Se cheltuie niște bani pentru ca niște fițoși să fie văzuți de cunoștințe că și-au cumpărat o carte, sau pentru ca niște hipsteri să poată spune că lor le place mirosul de carte tipărită sau senzația pe care o ai când întorci pagina.
Oamenii pur și simplu nu mai citesc cărți.
E complicat, trebuie să mergi într-o librărie unde sunt multe cărți și să alegi una dintre ele, așa că de multe ori nu mai cumperi nimic. Dacă o comanzi online, durează cel puțin două zile până ajunge la tine. O carte analogică e greu de citit în tramvai, în pat, pe WC sau în timp ce mănânci, oricum este mai puțin ergonomică decât un telefon.
O carte pe hârtie adună praf, ocupă spațiu, dacă în casă există un fumător, după un timp pe ea se depune un strat galben, ți-o roade cățelul, o rupe copilul, nu ți-o mai înapoiază prietenul căruia i-ai împrumutat-o. Ca să nu mai spunem că bacililor Koch le place tare mult să trăiască printre cărți.
Tinerii preferă să se uite pe TikTok, unde informația este comprimată la un filmuleț de 15 secunde, sau să citească postări cu pisici pe Facebook. Sau să citească cărți în format electronic.
93% din români nu cumpără nici măcar o carte pe an.
Și în procentul celor 7% rămași intră și cei care cumpără manuale școlare pe care sunt obligați să le cumpere, sau cărți a căror soartă este că nu vor fi deschise niciodată, vor sta în bibliotecă pentru ca musafirii să vadă că stăpânul casei este un om care citește, un intelectual, cărți de colorat sau cărți cu poze.
Probabil că 99% din români nu citesc nici articolele din ziare, poate citesc numai titlurile, poate nu citesc nimic.
Și totuși, ce ar fi de făcut, pentru că nu este în regulă să trăim într-o lume de idioți care nu citesc. Sau în care doar câțiva oameni citesc cărți “analogice”, pe hârtie?
Soluția este mai mult decât simplă.
Trăim în secolul XXI.
Așa cum suportul pentru muzică a evoluat de la discurile “zgâriate” pe o placă ceruită, ulterior pe un disc din ebonită sau alt material plastic, la banda magnetică, în final ajungându-se la niște „nori” în care toată muzica planetei este stocată sub formă de biți, la fel și suportul pe care sunt “tipărite” cărțile ar trebui schimbat, ajungându-se ca, la fel ca și în cazul muzicii sau al conținutului video, să avem un fel de YouTube pentru cărți. Fie le citim acolo, fie să le putem descărca în biblioteca personală aflată undeva într-un nor propriu.
Din punct de vedere tehnic, soluția există de multă vreme, nu este nimic mai simplu decât să digitalizezi o carte și să o pui la dispoziția altora. Putem angaja muncitori necalificați pentru așa ceva.
Rămâne problema legală, pentru că trebuie să facem în așa fel încât și scriitorii să poată trăi din ceea ce produc, așa cum trăiesc și instalatorii sau cei care fac pâine și alte lucruri.
Și aici ar trebui să intervină statele.
De exemplu, un organism național, un fel de Uniune a Scriitorilor, să hotărască periodic care sunt cărțile importante care trebuie publicate. Să spunem 50.000 de cărți/an.
După care se va căuta achiziționarea drepturilor de autor.
A scris de exemplu Radu Paraschivescu o carte. Cineva din partea organismului național îl va căuta, va negocia cu el, se înțeleg la un preț și peste două zile oricine de pe planetă va putea descărca gratuit acea carte. Indiferent câte exemplare vor fi descărcate, mai rămân destule pentru ceilalți locuitori ai planetei.
Din banii ăștia vor trăi scriitorii, traducători și cei care au creat formatul digital al cărților.
Iar în final, aceste cărți vor fi puse gratuit la dispoziția cititorilor, sub forma unor mari biblioteci digitale.
Și nu ar fi o cheltuială suplimentară pentru state, banii oricum sunt cheltuiți pentru tipărirea de cărți pe hârtie, construirea de biblioteci, plata angajaților care lucrează în acestea, reparații și ce mai cheltuie ei acolo.
Ar rămâne cei ale căror cărți nu sunt selectate pentru ca drepturile de autor să fie achiziționate. Este și normal să fie așa, nu oricine scrie ceva poate avea pretenția ca ceea ce a scris să fie imediat cumpărat de către cineva.
Dar aceștia, mai mult sau mai puțin începători, ar putea să-și publice cărțile în “regie proprie”.
Există și posibilitatea monetizării prin donații sau patronajul cititorilor.
De exemplu, pe YouTube sunt o mulțime de creatori de conținut pentru care nu trebuie să plătești nimic, de exemplu aici, aici, aici sau aici, te uiți și dacă îți place poți să îi donezi creatorului câțiva euro pe lună sau o singură dată. La zeci de mii sau milioane de urmăritori dacă numai 1% donează, se adună destul pentru ca omul ăla să ajungă la un moment dat să poată trăi din așa ceva.
Și nu în ultimul rând, nimeni nu ar pierde nimic, toată lumea nu ar avea decât de câștigat.
Pentru a-i liniști pe scriitorii de cărți pot să le spun că dacă au scris o carte bună, aceasta este oricum deja digitalizată și distribuită gratuit pe internet, fie că numele lor este Radu Paraschivescu, Marin Preda, John Grisham sau John Steinbeck.
Iar dacă cartea nu este bună, oricum nu o citește nimeni, nici pe hârtie, nici pe telefon, așa că au scris-o degeaba.
Foto: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Bucharest,_Romania._%22Targul_International_de_Carte_Bookfest_2018%22._Book_love._%287%29.jpg
