Cultura este in declin.
Sunt de acord.
Dar nu cred că este în declin pentru că oamenii nu mai merg la teatru sau la cinema.
Sunt convins că mulți nu vor fi de acord cu mine, dar eu cred că formele de exprimare a culturii evoluează odată cu evoluția tehnologică.
Teatrul e frumos, mama mergea la teatru săptămânal, eu mergeam în anii ’70-80 la teatru destul de des. Ascult teatru în aproape fiecare seară la radio.
Dar în timp teatrul a evoluat în cinematografie. Nici o piesă de teatru nu va putea concura filmul care s-a născut din aceeași carte sau din aceeași piesă de teatru. Este o chestie tehnică, într-un film avem posibilitatea de a folosi tot felul de tehnici de „îmbunătățire a realității” care sunt inaccesibile teatrului.
De fapt acum oamenii merg la teatru mai mult pentru a socializa. Ne îmbrăcăm frumos, ne uităm în jur la ceilalți spectatori să vedem cine mai e la fel de inteligent și de cultivat ca și noi, în pauză ieșim să bem un suc sau un pahar de șampanie.
Dar informația, și asta este ceea ce contează, este mult redusă față de cinematograf.
La fel este și cu cinematograful, care este de fapt noul teatru, un teatru îmbunătățit.
Mergem acolo pentru a socializa, sau pentru că așa este trendy.
Dar cine vrea să vadă cu adevărat un film îl vede mult mai bine stând acasă în confortul propriului fotoliu. Acasă ai în primul rând posibilitatea să-ți alegi filmul pe care dorești să-l vezi.
Când la un moment dat Cristian Tudor Popescu a criticat filmul Joker, cu dinții strânși și cu fața plină de ură corectă din punct de vedere politic, mi-am spus „ăsta trebuie să fie un film excepțional”. L-am căutat, mi-a luat un minut, și l-am văzut Exact atunci când am vrut să-l văd, nu peste 2 luni când a apărut în cinematograf, sau peste 6 luni când l-au dat la televizor. Ca o paranteză, predicția a fost corectă, este într-adevăr unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată.
Dacă nu am înțeles bine o secvență pot să o reiau, dacă am chef pot chiar să-mi extrag un script cu subtitrarea, să o traduc în limba română ca să înțeleg mai bine. Dacă filmul mi-a plăcut pot să-l văd încă odată mâine seară sau duminică dimineață, când am chef.
De fapt „manifestările artistice de sală”, fie că vorbim despre teatru sau muzică, au devenit ceva echivalent cu a asculta muzica de pe discuri de vinil, cu zgomotele alea parazite provocate de zgârieturi și de fiecare fir de praf, eventual mono, în loc de a urmări un videoclip unde sunetul este pur și melodia este însoțită și de imagini. Un fel de hipsterism. Sau un fel de „în copilăria mea roșiile aveau gust de roșie și merele erau mai mari”.
Nici manifestările sportive nu sunt departe de așa ceva.
Acolo oamenii nu merg ca să respire același aer cu sportivii de pe stadion. Merg acolo ca „să fie între ei”. Povestea la un moment dat Radu Banciu, despre meciurile de fotbal pre-revoluționare, oamenilor nu le păsa de meciul ăla, ci mergeau acolo ca să se descarce, să-l înjure cumva pe Ceaușescu.
Așa se întâmplă și acum, după o săptămână în care trebuie să fii cuminte la serviciu, să-ți suporți și nevasta, face bine să mergi la meci și să urli acolo până te golești de tot ce ai acumulat, după care să mergi la o bere cu băieții și acolo la masă să îți trăiești propria realitate virtuală în care te răstești la șef și ăla umil îți cere iertare sau să le explici ălora că la tine în casă cântă cocoșul.
Dar din punct de vedere tehnic meciul poate fi urmărit în condiții mult mai bune acasă, te uiți, mai scoți o bere din frigider pe care nu o bei din sticlă, ci dintr-un pahar, poți să vezi o fază în reluare, la fel ca și în cazul filmului sau a unui videoclip poți să vezi tot meciul încă odată, sau poți să vezi toate meciurile unei anumite echipe unul după altul până te plictisești de fotbal așa cum s-a plictisit maică-mea de Fuego după ce i-am pus în buclă toate melodiile pe care acesta le-a cântat vreodată.
Unora le place, altora nu le place, dar adevărul este că suportul informației se îmbunătățește și se schimbă pe măsură ce tehnologia evoluează.
Încet încet informația pe hârtie se transformă în informație în format electronic, ziarele care ne prezentau știrile de ieri sau de săptămâna trecută se transformă în fluxuri de știri în care informațiile se actualizează de la un minut la altul, bibliotecile se transformă și ele din niște depozite de cărți în niște fișiere găzduite undeva, nici nu prea știm unde, într-un nor, de unde le accesăm când vrem să le citim, iar spectacolele de sală sau de stadion devin și ele portabile și repetitive așa că putem să le urmărim când și unde avem chef. Și probabil știrile le vom urmări de pe un agregator de știri așa că nici nu vom conștientiza că prima știre este difuzată de NY Post iar cea de-a două de TASS sau Pravda, pentru că noi le vedem pe toate în aceeași limbă.
Chiar și televiziunile se vor transforma, nu va dura mai mult de câțiva ani până când televiziunea standard se va transforma într-un canal pe care dacă vrem putem să urmărim știri, probabil nu știri create de acea televiziune, ci partajate de pe canalul unei agenții de presă și traduse automat în limba locului de unde suntem în acel moment, sau dacă vrem vom putea viziona filme sau ultimele 340 de episoade din „Chefi la cuțite”.
Și totuși, de ce este cultura în declin?
Pentru că, vorba Ceaușescului, cantitatea a devenit o nouă calitate.
Ca să înțelegeți ce vreau să spun în continuare, intrați într-o librărie.
Veți vedea acolo mii de cărți. Iar dacă nu știți precis ce căutați, vă va fi greu să găsiți o carte de calitate și probabil veți merge acasă cu una pe care o abandonați după ce ați citit 5 pagini.
Un bun exemplu este literatura polițistă a țărilor din nordul Europei.
Acolo, în Islanda de exemplu, nu ești om dacă nu ai scris o carte. Nici vecinii nu te mai salută.
De aceea librăriile sunt inundate de tot felul de cărți polițiste scrise de autori ale căror nume se termină în „son”.
Dar foarte puține din aceste cărți au valoarea unei cărți scrise de Arthur Conan Doyle sau Tom Clancy sau alții. Majoritatea sunt gunoi din care este greu să găsești un diamant.
La fel se întâmplă și cu alte forme de artă, câte un escroc care nu știe să deseneze nici un ou mâzgălește o pânză pe care stropește niște vopsea și spune că asta ar fi artă. Sau altul face o chestie din spumă de montaj, din aia folosită pentru umplerea golurilor dintre tocul ușii și perete, și, din nou, spune că aia e artă. Avem chiar aici în oraș câteva exemple.
Iar chestiile astea, încet, încet, pervertesc gustul pentru artă.
Un tânăr care nu a citit decât cărți fantasy cu tot felul de monștri și pitici va crede că acelea sunt cărți bune, pentru că șansele să aleagă din miile de cărți expuse în librărie o carte cu adevărat valoroasă sunt foarte mici. Un altul care este înconjurat de grămezi de spumă va crede că aia este artă, pentru că printre toate grămezile alea de gunoi nu a văzut-o pe Ludovica Albertoni în extaz. La fel se întâmplă și cu teatrul și cu filmele și cu toate. Cineva care a văzut seriale cu Las Palmas sau cum se numește mizeria aia de la televizor nu va putea să aprecieze subtilitatea din Twin Peaks.
Iar ăștia vor transmite informația către copiii pe care îi au, sau devin chiar profesorii acestora, și uite așa am ajuns să fim o planetă de imbecili.
***
Panică la școala ONU din Gaza, lovită de atacul israelian
Videoclipul arată un atac israelian care a lovit o școală ONU care adăpostește mii de oameni în Gaza.
Forţele israeliene au ucis un adolescent palestinian în timpul unui raid în oraşul Ramallah din Cisiordania, susţine Ministerul Palestinian al Sănătăţii.
Armata israeliană spune că orașul Gaza a fost înconjurat și respinge apelurile de încetare a focului
Aripa armată a Hamas avertizează că soldații israelieni invadatori vor merge acasă „în pungi negre”.
Cel puţin 23 de persoane care se adăposteau în patru facilităţi ale Naţiunilor Unite în Fâşia Gaza au fost ucise în urma unor atacuri aeriene israeliene de joi
Pandemia a trecut, dar sectorul cultural nu şi-a revenit complet. Românii par să fi lăsat sălile de spectacole în favoarea reţelelor de socializare şi a serviciilor de streaming.
Curtea de Conturi a terminat după șapte ani auditul privind privatizările din România, iar raportul prezintă o imagine a modului dezastruos în care statul și-a înstrăinat avuția.
Armata e cu noi, dar mai ales cu firmele de consultanță
Pentru că situația geopolitică e complicată, Ministerul Apărării trece printr-un serios proces de modernizare. Mai departe de tancuri, avioane, rachete și te miri ce, Armata noastră investește și în pregătirea personalului. Spre exemplu, băieții din subordinea lui Tîlvăr Angel, băiatul ăsta cu nume de supererou Marvel, tocmai au cumpărat niște autocamioane cu remorcă, trei la număr, destinate pentru școala de șoferi. Că, ziceam, să avem soldați șoferi pregătiți. Camioanele astea trei a fost cumpărate, cu 2,9 milioane de lei plus TVA, de la Scania România. Și dacă tot au luat astea pentru școala de șoferi, trebuiau luate și cîteva autoutilitare basculabile, vreo 20 la număr, pe care să se dea șoferii cei noi. Iar pentru astea ministerul a pus la bătaie ceva mai bine de patru milioane de lei plus TVA. A fost organizată și licitație, cu condiții și tot ce trebuie, iar dintre cele două oferte a fost decisă cîștigătoare oferta venită de la Tail Industry Consulting SRL, un nume de renume între companiile care au camioane la vînzare. Înființată la finele lui 2019, în comuna Lumina din Constanța, firma e una care, teoretic, se ocupă de consultanță pentru afaceri și management. Practic, după ce timp de vreo doi ani a funcționat fără angajați și fără cine știe ce cifră de afaceri, afacerea a început să bubuie. Adică a început contractele cu statul, vreo 17 anul ăsta, în valoare de peste 16,8 milioane de lei. Căci, pe lîngă autoutilitarele astea, firma de garsonieră rurală a mai vîndut autovehicule de transport marfă, diverse mașini, tractoare, autocisterne și ale chestii companiei publice deținute de Primăria Iași, cel mai mare client al firmei. Ba chiar au vîndut și niște echipamente de răcire BNR-ului. Vorba aia, consultanță în managementul afacerilor cu statul.
”Bătălia filosofilor” se încheie. Liviu Antonesei câştigă, definitiv, procesul cu Gabriel Liiceanu
Scriitorului ieșean Liviu Antonesei a câștigat, definitiv, procesul deschis împotriva sa de șeful Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu. Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ieri recursul declarat de Liiceanu împotriva deciziei de anul trecut a Curții de Apel. Sentința pune punct definitiv unui proces care a durat cinci ani.
Parcare supraetajată în zona Dacia
A fost semnat proiectul de hotărâre privind aprobarea documentației tehnico-economice – faza Studiu de Fezabilitate (S.F.), a indicatorilor tehnico-economici şi a devizului general pentru obiectivul de investiții „Parcare supraterană cu acces de pe strada Timiș și strada Ulmului”, în zona Dacia din Timișoara. Prin acest proiect se vor amenaja 154 de locuri de parcare, amplasate astfel :
– la parter: 29 locuri de parcare (2 pentru persoane cu dizabilități, 2 pentru încărcare electrică);
– la etajul 1: 40 locuri de parcare (2 pentru persoane cu dizabilități);
– la etajul 2: 40 locuri de parcare (2 pentru persoane cu dizabilități);
– pe terasă: 42 locuri de parcare (2 pentru persoane cu dizabilități);
– 3 locuri sunt poziționate în exteriorul clădirii.
Modificări în circulația vaporașelor pe Canalul Bega
Modificări în circulația vaporașelor pe Canalul Bega
Ce facem astăzi, 3 noiembrie 2023, în Timișoara?
Vineri puteți vizita instalații, expoziții, să participați la mai multe spectacole de teatru sau proiecții.
