Și este timpul acela al Sărbătorilor, când auzi de peste tot glume cu ajunsul la spital, adică cel mai degrabă la Urgențe, din cauza îmbuibării, pentru că ce poate să facă omul iarna, în decembrie, decât să mănânce bine?…
Cu toate astea, dacă ajungi să vizitezi pe cineva într-un spital, în perioada de acum, realizezi că există probleme și boală și dincolo de mâncărurile ce vin cu tăiatul porcului și cu Sărbătorile. Boala nu alege, nu întreabă, și de aceea îmi aduc aminte că fiecare dintre cunoscuții mei medici are în spate un lung șir de gărzi atunci când alții pregătesc brad, sau prăjiturele pentru musafiri, sau clasica salată de boeuf.
Merg la Județean pentru încă unul dintre filmele pe care profesorul Dorel Săndesc le-a oferit colaboratorilor săi și doritorilor de cultură din oraș, se termină proiecția, avem un dialog despre unul dintre premiile pe care profesorul le-a primit de curând, atmosfera este plăcută, de împărțit cordial gânduri și idei, de aceea, cum tot am de lăsat ceva pe sus prin Județean, mă duc și la secția de ATI, acolo unde conferențiarul Ovidiu Betreac este de gardă, să continui dialogul.
Ca de obicei, ne închipuim că seara de gardă înseamnă și câteva momente libere în care să pot să aduc aminte diverse idei pe care le aveam legat de comunicare în medicină, și, tot ca de obicei, se întâmplă tot felul de lucruri, iar doctorul trece din momente în care împărțim gânduri și cugetăm la lucrurile pe care îmi închipui că le putem vedea schimbate încă un strop în bine la traiectorii care implică decizii pentru pacienți, telefoane pentru a rezolva una sau alta, întrebări din partea colaboratorilor mai tineri, o parte didactică în care soluțiile nu se livrează pur și simplu ca „fă asta sau cealaltă”.
Cei mai tineri, medici rezidenți de anestezie și terapie intensivă, gândesc împreună cu profesorul lor, vin cu idei legate de cazuri, își scotocesc memoria legat de cazuri anterioare care pot avea legătură cu cele din preajma lor de acum, se caută și se găsește logic ce trebuie să se întâmple – e doar firesc într-un spital care este și clinică universitară ca lucrurile să curgă în felul acesta, iar școala să fie prezentă mereu.
Îmi dau seama că mi-a lipsit spitalul, e o boală aparte, să te simți bine într-un spital, e boală de jurnalist care știe că aici se întâmplă lucrurile adevărate, că, dacă vrei să iei pulsul societății legat de felul în care merge ea înainte, aici este locul în care poți să vezi cum se împart banii bugetului, cum se decid feliile importante ale activităților societății, și, nu în ultimă instanță, cum se ajunge de la progresul mondial al științei, al medicinei, la toate lucrurile prin care societatea merge înainte – iar acum mă refer la cea mare, mondială – astfel încât noul, progresul să poată ajunge și aici, într-o țară nici măcar centrul continentului, într-un oraș nici măcar capitala țării, dar într-o clinică universitară, într-un spital care ticăie ca o uzină aflată în topul uzinelor din țara asta.
Mi-a fost dor de spital pentru că aici se întâmplă lucrurile adevărate, lucrurile de viață și de moarte, cele care după mine ar trebui să fie pe primul loc în constituirea unui ziar ,sau a unui set de știri de la o agenție de presă.
Deseori jurnaliștii vin aici în luna decembrie pentru că știu că sunt mereu lucruri ce se pot culca în patul lui Procust al știrilor, mai ales dacă ai norocul cu un purtător de cuvânt bun (nu e cazul aici) sau cu personal medical care știe că nu se poate trăi în afara comunicării – sau, mă rog că nu se poate trăi eficient. Iar doctorii de gardă în seara aceasta sunt mai mult decât deschiși față te dorința onestă a cuiva care vine să vorbească despre viața lor. Pentru că tot de gardă este și Claudiu Bârsac, asistent universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara, cu care și cu el am făcut în timp mai multe materiale de presă, iar unul dintre ele era exact despre comunicare în lumea medicală.
Ambii, și Ovidiu și Claudiu, sunt și profesorii studenților și rezidenților care deprind tainele anesteziei și terapiei intensive, și cred că pot spune despre fiecare dintre ei că are un mod aparte de a oferi din ceea ce știe. Iar ideea asta îmi vine după ce îmi aduc aminte de ultima caravană medicală în care am participat alături de Ovidiu Bedreag, vara aceasta, la Mănăstirea Partoș din județul Timiș. Spun asta pentru că, dincolo de toată desfășurarea de forțe legată de oamenii care veneau cu problemele lor la medicii specialiști sosiți din Timișoara, a fost și momentul mai relaxat de după, în care conferențiarul le explica rezidenților de an mic cum se fac lucrurile astfel încât să ai un echilibru logic între a lucra efectiv cu pacientul, a învăța despre meserie și a pune carne pe oasele specializării pe care și-au ales-o.
De asemenea, l-am văzut pe Claudiu explicând lucrurile pe care le face din postura de cadru didactic într-o competiție care exact asta presupunea, să-ți explici munca unor persoane care nu fac ceea ce faci tu sau nu sunt la nivelul tău, și i-am apreciat dăruirea și ingeniozitatea.
Spun lucrurile astea pentru că din fiecare interacțiune care se soldează cu un material de presă cu oamenii aceștia există un moment sau o idee care dă linia materialului sau care spune ce ai găsit tu jurnalist ca cel mai important lucru din acel timp petrecut împreună. Iar ideea de azi, pe care o văd ca mai importantă dintre lucrurile care vin cu cazurile pe care le au de gestionat medicii este, pentru mine, faptul că uneori trebuie să explici unui spital mai mic că și ei pot să gestioneze anumite cazuri tot așa cum s-ar întâmpla acest lucru și la Timișoara. Sigur că uneori medicii din spitale mai mici, sau de un alt rang, sau din localități mai mici își spun că o problemă medicală ar avea șanse mai mari să fie rezolvată într-un spital mai mare, sau chiar în Capitală. Cu toate acestea, un cap limpede poate analiza datele problemei și spune: „dar cazul acesta poate fi rezolvat și la voi”.
Iar lucrul acesta trebuie spus colegilor astfel încât să nu sune a un refuz gen „lasă-mă în pace, am destule pe cap, nu-mi mai trebuie și cazul tău”, ci ca „înțelege-mă, poți să rezolvi lucrul ăsta acolo, cu ceea ce ai, și cu ceea ce știi, și, în caz că ai nevoie de un sfat, ne putem sfătui, și te ajut de aici”.
Ovidiu îmi spune: „N-am motiv să-l pun pe pacient trei ore pe mașină și nici n-am loc. De ar fi ceva de făcut în plus, aici, ne-am descurca. Iar Hunedoara nu e un loc mic!”
Sunt într-o încăpere cu brad de Crăciun, cu globuri, cu atmosferă de sărbătoare, sigur că știu că dacă fac cinci pași în față, de la locul meu pe scaun, pe stânga este coridorul Anestezie – Terapie Intensivă, iar pe dreapta este coridorul ATI Coronarieni, știu că lucrurile nu sunt niciodată ușoare aici, încerc să mă pliez și cu mintea și cu empatia pe cazurile care se discută lângă mine, au venit și câțiva rezidenți, sunt tineri și faini, îmi par interesați de meserie, întreabă, vin cu idei, ascultă, cumpănesc, mă uit la ei și mă gândesc cum va arăta ATI-ul de mâine al Județeanului, și dacă linia asta, de secție de elită, așa cum o știu eu și cum a așezat-o Dorel Săndesc, în ani, înainte de a ajunge să fie manager al spitalului, lăsându-l pe Ovidiu Bedreag să conducă și să ducă mai departe, îmbunătățind, va avea un viitor ascendent.
Îmi pare rău de cei din Hunedoara, de pacientul lor pe care le-ar vrea internat la Timișoara, dar am încredere în judecata lui Ovidiu și sper că vor avea și cei de acolo. Doctorul explică și la telefon, pentru colegii lui, și și pentru mine, ca să fiu convinsă că aceasta este cea mai bună variantă, și apreciez că, în ciuda oboselii și a cazurilor grave care nu se termină niciodată aici, explică tuturor așezat, fără să ridice o secundă vocea, și apoi revine la mai tinerii lui colegi, probabil adăugând un strop la șuvoiul mare al învățăturii, și anume că un jurnalist nu te încurcă atunci când vrea să înțeleagă, ci, dimpotrivă, te ajută, încercând să ducă înțelegerea asta mai departe prin felul meseriei lui.
Întreb de alte cazuri aparte din ultima vreme, de aici, mi se spune de un bărbat sub 30 de ani, indian, care fusese internat la ei, era dificil să te înțelegi cu el din cauza limbii, nu vorbea engleza, se folosea google translate, uneori venea un medic indian de la chirurgie plastică să ajute… Tânărul căzuse de la etajul IV, a fost operat la Casa Austria, era, după expertiza doctorului Bedreag, cu risc mare să rămână paraplegic…
”Nu are pe nimeni, foarte probabil e neasigurat, e cu o patologie care nu va avea soluție… Va sta până se vindecă intervenția chirurgicală, va merge înapoi la Hunedoara (da, un alt caz de acolo), va rămâne într-un scaun cu rotile” – spune medicul. Dispare din preajmă bradul, luminițele, mă gândesc la drama unui tânăr venit aici pentru un strop de viață mai bună, speriat, fără să vorbească limba celor care l-au operat ca să-i salveze viața, și care nu va mai putea merge niciodată…
Ultimul caz despre care discutăm este al unui bărbat care a căzut cu parapanta, operat, a avut o traumă la lobul frontal, i s-a afectat memoria de scurtă durată. Are vârsta mea, mă gândesc, e cu o leziune a coloanei lombare, nu se știe ce va fi mai departe, după lunile la Timișoara și la recuperarel la Oradea… Îi doresc, în gând, sănătate multă, și să poată merge iar…
Probabil n-am să știu niciodată să explic cât de recunoscătoare sunt pentru orele în care pot să fiu aproape de cadrele medicale care își fac datoria, și că mi se explică, și că pot să văd efectiv cum curg orele de gardă, cum se apucă problemele și se ajunge la rezolvari. E ca și cum ai fi un grăunte de nisip care, din ciudate pricini, se află într-un mecanism de ceas elvețian, și acolo, printre cele 17 rubine și printre rotițe care se întrepătrund și care își știe fiecare locul pentru a ajuta marea curgere a timpului, prinzi mai mult despre ce este cu adevărat important în jur, ca să poți spune, ca să poți aduce încă o felie de înțelegere legat de munca celor mai importanți oameni de lângă noi. Important este și profesorul școlii, care te învață, dar, după mine, cel mai important este medicul, pentru că învățăm, și muncim, și ajungem la frumos și creație doar dacă rămânem în viață.
Dar, tot ca într-un mecanism de ceas elvețian, firele de praf care vizitează nu au o viață lungă, așa că vine timpul să plec, lăsându-i pe cei de aici, de la etajul II din Județeanul Timișoarei, discutând despre cazul unui pacient cu tromboză de venă portă, venă splenică și venă mezenterică, trombăză căreia nu se știe sursa…
Întotdeauna, când pleci dintr-un spital, timpul civil de afară curge cumva altfel, și tu calci o vreme altfel, mai cu sfială, mai puțin apăsat, mai ca și cum ai duce în minte și în carne semnele acelea cu claxonatul interzis. În fapt, cred că aceasta este esența materialelor pe care le fac împreună cu medicii, în spitale, în ieșirile cu ambulanța sau în timpul caravanelor medicale – pe de o parte, și un apel la empatie față de boală și față de pacient, o aducere aminte că locul acela de pe targă, din patul de spital sau de pe masa de operație poate fi oricând al oricăruia dintre noi, dar și un îndemn față de respectul pe care îl datorăm celor din zona aceasta, fie că e vorba de dascăli, de medici, de asistenți, sau de infirmieri – respectul pentru cei care ne prețuiesc răul și încearcă să ne vindece și să ne trimită din nou în lumea noastră pentru încă o bucată de timp.
Salut portarul, ies, fac câțiva pași spre intersecția cu stația de autobuz și, ca întotdeauna, mă răsucesc în noapte, în noaptea aceasta de decembrie cu mai peste tot brazi de Crăciun și sclipici, privind ferestrele uzinei de viață. Aici sunt lei, se spunea pe hărțile de demult acolo unde era vorba de primejdii sau de zone necunoscute. Zâmbesc. Aici sunt lei și după ce ajungi să cunoști, și, mereu, a vorbi despre meseria lor, despre lupta lor, are rost.
Ramona Băluțescu
