Știm tot felul de tâmpenii, care ne umplu creierul ca un balast de care suntem uneori mândri, fără să realizăm că ocupă loc, ca pe o etajeră a „de toate”-lor, și lasă prea puțin pentru ce e cu adevărat important. Sigur, e doar viață, și îți pare „cool” să știi să aliniezi Kardasian-ele după mărimea fundului, sau anii în care nu-știu-ce fotbalist a dat gol. Nu știi, însă, cum să trebăluiești în baie, înspre minimul necesar confortului, în caz că se defectează ceva. Însă mai sunt lucruri, mai grave, fără de care nu se poate trăi. Și atunci vine întrebarea: cât știi să faci?
A treia ediție a campaniei „Învață să salvezi o viață!” a avut loc acum o săptămână, în Timișoara, în Piața Operei, sub bagheta de ceremonii a celei care a inventat treaba asta, colega noastră jurnalist, Diana Mihai, care e și consilier editorial al Editurii Universității de Medicină și Farmacie Victor Babeș, și ofițer de presă al instituției. (Ceea ce face firesc ca UMFT să fie unul din principalii colaboratori la campanie). Și un participant împătimit al raliurilor Rally, pe post de copilot, la Campionatul Județean Timiș, reprezentându-ne și la Campionatul Național de Super Rally. Îndrăzneală și joc cu soarta, dar, pe de altă parte, Diana este activă și pe latura de prevenire a accidentelor rutiere, așa că lucrurile se leagă înspre acțiunea ei de anul acesta, având motto-ul „Împreună pentru siguranța rutieră!”
*
– Fiecare mare acțiune are o sămânță de unde se pleacă. La tine de unde a plecat interesul pentru primul ajutor, în ceea ce privește accidentele rutiere?
– Răspunsul este unul firesc, având în vedere preocuparea mea pentru problemele din traficul rutier, privită din poziția de jurnalist în domeniu. Am fost deseori în situația de a relata despre accidentele grave și de a vedea imagini, pe viu, greu de privit, cu oameni care și-au pierdut viața ca urmare a acestora. Mi s-a părut, deci, normal să iau atitudine și să pun umărul la creșterea siguranței rutiere prin organizarea de evenimente de conștientizare a populației. Am întâlnit foarte multi șoferi care mi-au declarat că le-a fost teamă să intervină pentru salvarea victimelor, când au fost martori ai unor accidente de circulație, necunoscând procedura de acordare a primului ajutor în mod corect. Majoritatea celor cu care am discutat de-a lungul timpului au recunoscut că noțiunile predate în școlile de șoferi le-au fost insuficiente și le-au cam trecut pe lângă ureche. De aceea am considerat că fiecare dintre noi, în calitate de participant la trafic, avem obligația, măcar morală, de a interveni la nevoie pentru ajutarea celor accidentați, până la sosirea echipajelor de intervenție, pentru că zicala că „o singură secundă poate face diferența dintre viață și moarte” nu este o legendă!
Pe de altă parte, recunosc că am avut o curiozitate față de aceste măsuri medicale încă din clasele primare, când am descoperit, în biblioteca mamei, un ghid de prim ajutor.
Ulterior, prin clasele V- VI, am și făcut parte dintr-o grupă de elevi care au participat la concursuri județene despre regulile de circulație și chiar am obținut locul I, lucru care și-a spus cuvântul în formarea mea de mai târziu.
– Ai avut, până acum, feedback despre cineva care a rezolvat o astfel de „întâmplare a vieții”, mai bine, pentru că a învățat ceva de la tine și de la colaboratorii tăi? Deși cumva mi-ar părea bine să îmi spui că nu a fost nevoie…
– Da, chiar la această recentă ediție am întâlnit o mamă a doi micuți care ne-a mărturisit că a fost prezentă și la ediția trecută și a învățat atunci cum să acorde primul ajutor pe manechinul bebeluș. Întâmplarea a făcut ca fiul cel mic să se înece cu o bucată de măr, dar mama a avut prezență de spirit, a știut să își păstreze calmul și să execute manevrele învățate de la paramedicii noștri, ajutându-și chiar propriul copil să respire din nou. Pentru mine și partenerii mei aceste mărturii sunt dovada că trebuie să continuăm cu această campanie, chiar dacă înseamnă mult timp, stres și responsabilitate crescută. O singură viață salvată este un câștig enorm pentru noi.
Anul acesta chiar am constatat cu bucurie că am avut foarte, foarte multe mame interesate să învețe cum să acorde primul ajutor.
Am trecut și eu prin asta, cu ani înainte să fac campanii. Era, studentă și mi-am salvat finuța. Tot așa, cu mărul s-a înecat. Aveam 20 de ani dar nu m-am pierdut cu firea, în timp ce bunica fetei urla și leșina, am salvat-o. Are 20 de ani, acum, și vrea să fie polițistă. Nu știam eu de primul ajutor, dar am reușit să îi scot bucata de măr din gât, și m-a răsplătit imediat cu un zâmbet foarte frumos. M-a marcat ce s-a întâmplat atunci. Luni de zile, după, când o auzeam tușind săream să o verific.
– Aș vrea să te întreb, legat de extinderea ideii de a se învăța acordarea primului ajutor. Tu, prin munca ta, întinsă pe ani, deja, care, materializată în aceste acțiuni publice (care nu e decât o parte din informarea pe care o faci) a ajuns deja la a treia ediție, vorbești despre un gen de prim ajutor, cum lucrezi mult cu zona rutieră. Dar cum crezi să ar fi cel mai eficient, pentru societate, ca primul ajutor, cel general, să fie învățat de către toți cei din jur?
– Cred că ar trebui ca exercițiile de prim ajutor să fie incluse în programa școlară ca obligatorii. Ceea ce facem noi, demonstrații timp de trei ore, periodic, în cadrul unor campanii, nu sunt ceva suficient și nici nu pot ajunge la întreaga populație.
Mă bucur că avem tot mai mulți spectatori la simulările de accidente și scenariile pe care le pregătesc an de an, însă nu toți participă activ și la demonstrațiile de prim ajutor. Nu au curajul să pună mâna pe un manechin, nu îndrăznesc să spună că nu știu ce să facă, desi pentru asta suntem acolo, în Piața Operei, să îi învățăm. Atât cât putem în trei ore, cât durează acțiunea noastră. Se mai fac astfel de exerciții, pe la școli și centre comerciale, organizate de asociații și universități, dar, cum spuneam, sunt rare și insuficiente. Rămân la credința că românii învață astfel de lucruri doar dacă trebuie, dacă li se impune, pentru că de multe ori pleacă de la ideea că lor și celor dragi nu li se va întâmpla nimic, iar când se întâmplă e prea târziu și pentru regrete!
– Spune-mi despre cei pe care i-am văzut alături de tine, în fața Operei, șefi de instituții importante din oraș sau purtătorii lor de cuvânt.
– Desigur că nu puteam organiza aceste acțiuni anuale de una singură, fără implicarea instituțiilor partenere. Iar când vorbesc despre contribuție, nu mă refer la partea financiară, pentru că toți cei implicați suntem voluntari în acest proiect. Nu ne plătește nimeni și nu am primit niciodată sponsorizări, nici măcar pentru afișe. Am plătit unele lucruri din propriul buzunar, mașinile pentru exercițiile de descarcerare au fost aduse de pompieri, prin colaborările lor cu unele shrotturi, de unde își procura de obicei caroserii pentru antrenamentele lor, costul tipăririi cărților de prim ajutor, dăruite spectatorilor, a fost suportat integral de Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș, ne-am ocupat fiecare de ceea ce a putut oferi, astfel încât lucrurile să se poată desfășura pe măsura așteptărilor. Însă, chiar dacă ISU Timiș are un rol esențial în desfășurarea campaniei, prin eforturile făcute de pompieri și paramedici, nu voi minimaliza importanța participării celorlalte instituții, asociații și cluburi moto partenere, deoarece eu cred în puterea cuvântului și în mesajul transmis față în față. De aceea încerc să adun laolaltă cât mai mulți vorbitori „grei”, care să reamintească oamenilor că strada nu e loc de concurs, că nerespectarea regulilor de circulație ne poate băga după gratii sau în mormânt, dar și că noi putem deveni eroi dacă vom ști să salvăm viata cuiva rănit grav.
– Diana, ce vrei tu să dai populației ține de învățare și empatie. În ceea ce privește zona empatiei, noi ne întâlnim constant în mai multe spețe. Spune-mi, te rog, cum simți tu empatia generală a timișorenilor pe, să zicem, ultimul deceniu? O ia în sus sau în jos?
– Grea întrebare! Într-adevăr, astfel de acțiuni sunt bine primite de publicul larg, nu doar de timișoreni (pentru că orașul de pe Bega reprezintă „acasă” pentru români din toate zonele țării), și mă bucur să văd o mobilizare mai mare, de la an la an. Totuși, am remarcat cu tristețe că, după pandemie, am devenit mai reci, distanți, egoiști chiar, în general. Așteptăm mereu să facă alții și să îi ajute alții pe cei aflați în nevoie. Am văzut un om căzut în stradă și am alergat să văd ce s-a întâmplat, să îl ajut. Oamenii fie treceau nepăsători, fie mi-au zis să îmi văd de treabă pentru că e un bețivan. Era rănit la cap și am chemat ambulanța. Am fost privită parcă cu reproș chiar și de polițiștii pe care i-am oprit din patrulare să îi verifice identitatea.
E doar un exemplu.
Uneori, uitându-mă la ce se discută și se postează în mediul virtual, înțeleg că suntem mai solidari cu cei din țările vecine, decât cu „ai noștri”. Toți suntem Charlie, Ucraina, Turcia sau Israel, de România și problemele celui de lângă casele noastre uităm întotdeauna. Oare se numește că suntem solidari? Empatici? Dar numai când ne convine, pentru imagine sau like-uri pe Facebook și Tiktok. Eu sper că greșesc.
Cert e că noi nu vom fi indiferenți și vom continua eforturile de a produce o schimbare în bine în comunitate, vom încerca să dăm un imbold unde e nevoie, să fim uniți atât cât se poate și să aducem alături tot mai mulți oameni care nu vor să stea deoparte. Iar, încet-încet, ne vom aminti că pentru noi și pentru copiii noștri le facem, de fapt, pe toate.
*
În 21 octombrie, la demonstrația din Piața Operei, pentru care a fost regizată o desfășurare de forțe impresionantă, pentru a arăta timișorenilor cum curg secundele unei salvări, la un accident rutier, au participat și foarte mulți copii. Alături de căței, de jucăriile lor favorite, dar și de părinți care, exact după exemplul dat de Diana, cu mămica de anul trecut, care a știut să-și salveze copilul, grație celor văzute în cadrul campaniei, aveau sub ochii lor un motiv în plus să facă loc pe policioara cu lucruri utile, din creier, și pentru aceste noțiuni. Pentru că, de ajungi martorul unui accident în care dă să moară copilul tău, nu îți vei ierta niciodată că nu ai știut ce să faci…
Și, pentru că au fost atât de mulți oameni care au venit cu partea lor pentru ca acest lucru să fie eficient și să iasă bine, dar au și arătat, prin prezența lor, că inițiativa Dianei Mihai e importantă și reușită pentru oraș, să cităm din ce a spus Diana, după acțiune, despre cei implicați:
„Au făcut ca totul să iasă perfect: Inspectoratul pentru Situații de Urgență Banat – Timiș, prin inspector șef colonel inginer Lucian-Vasile Mihoc, locotenent-colonel Caius Săceanu, sergent major Zorița Mircov, maior Bogdan Mutu, locotenent Ionuț Dan, locțiitor comandant Detașamentul 1 Pompieri Timișoara, Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, prin inspectorul șef chestor de poliție Alin Aurelian Petecel, inspector Alexandra Petrovici, biroul de presă, și inspector principal Adrian Dragostin, șeful Biroului Rutier Timișoara, Inspectoratul Județean de Jandarmi Timiș, prin inspectorul șef colonel Nicolae Slev, plutonier major Remus Mezinca, purtător de cuvânt, și locotenent colonel Vasile Licărete, de la Compartimentul de pregătire și combatere a faptelor antisociale, Penitenciarul Timișoara, reprezentat de directoru comisar Liviu Ștefăniță Marica, adjunct Ramona Bană și cei doi luptători de la SASS, Cristian Chevereșan și Daniel Zadoina, Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, prin rectorul prof. univ. dr. Octavian Marius Crețu, prorectorul prof. univ. dr. Andrei Motoc și directorul general al Editurii Victor Babeș, prof. univ. dr. Dan. V. Poenaru, medicul șef Mihai Grecu, șeful Unității de Primiri Urgențe-Spitalul Județean „Pius Brînzeu” Timișoara, dar și campionii noștri extraordinari Vlad Neaga de la VN Motorsport, Darius Stepan, Tiberiu și Roxana Florescu de la SpeCar, Sorin Mihoc de la Mihoc Rally Team, care ne-a încântat prin prestația sa în rolul de șofer vinovat, alături de „victimele” sale, Marius Giurisici de la Giurisici Motorsport, Narghita Nonn, președintele RTA/Romania Tuning Addicts, și Sergiu Tirla Gao, de la Gao Racing.
Totodată, publicul s-a bucurat să vadă mașinile lor de concurs, dar și cele două Buggy conduse de Tibi și Darius, asaltate de cei mici, mai ales. Tinerilor ajunși la vârsta obținerii permisului de conducere le-au stat la dispoziție, cu informații prețioase și motocicletele lor cu mulți cai putere, prietenii noștri din comunitatea moto, prin clubul Hells Angels MC Timișoara și asociațiile Timișoara Bikers MF și Moto Aikon.
Nu au lipsit nici de la această ediție cunoscutul instructor auto, Alex Vior, de la Doctor de Permise, și colonelul (R) Nicolae Istrat – profesor de legislație și un promoter neobosit al siguranței rutiere.
Multe mulțumiri adresez și fotografului oficial al acestei ediții, Alexandru Tomici, Danielei Cășuneanu Stănculete, make-up artist efecte speciale, care ne-a fost alături încă de la primul eveniment similar, din 2015, dar și doamnelor de la Editura „Victor Babeș”, Adina Filca, Simona Blaj și Iadranca Szebenyi, care ne-au ajutat în tipărirea și distribuirea gratuită a exemplarelor din volumul „Primul ajutor în accidentele rutiere”, semnat de Dan V. Poenaru, Iulian Popa și subsemnata.
Multe aprecieri tuturor componenților echipajelor de intervenție de la ISU, IJJ și IPJ, dar și voluntarilor prezenți la eveniment.”
Și o întreb pe Diana Mihai, după ce terminăm interviul, cum să o prezint, cum are mai multe lucruri pe care le știe și le face. Și îmi spune, înainte să negociem, totuși, cele sociale, firești, pe care le-am pus la începutul articolului: „un om cu spirit civic”. Este, cred, ce lipsește tot mai mult peltelei de ahtiați după bani, alergând brownian, din care facem parte. De aceea e bine ca, măcar uneori, din această alergătură cineva să scoată capul, ca un personaj de desene animate, din grupul care uneltește ceva, să spună stop joc, și să ne arate ce a uneltit, din prea-plinul sufletului lui: învățătură pentru rămânerea noastră, cât mai mult, aici. Ceea ce e mult mai important decât orice altceva pe, știți deja, policioara aia tot mai viciată…
Ramona Băluțescu
