Ea nu mai este azi o copilă de 12 ani, cum era până de curând, ci doar un corp răscolit, din care s-au luat piese de schimb și acum așteaptă să fie ridicat și pus în pământ. Dar mint. Nu era nici până acum o fetiță de 12 ani. Încearcă să găsești în minte ce știi despre fetițele de vârsta asta de acum. Cu ce se (încă) joacă, ce citesc, ce muțunachi își atârnă de rucsacii cu care merg la școală, și în ce culori. Și atunci A. (căci așa o vom numi, cred că e mai bine decât să-i dau numele întreg) nu intră chiar pe definiția asta luminoasă la care te gândești.
Zic ăștia că ai nevoie de un sat întreg să crești un copil. E un proverb dat ca african, deși nu e, dar hai să spunem că se potrivește unui loc mic. Un loc unde înveți să spui „săru-mâna” și să îți fie rușine ca tantiile mai în vârstă să te vadă fumând, chiar când ești mai spre adult.
Lui A. nu i-a fost. Rușine de treaba cu fumatul – zic. Nici să se îndrăgostească de cine, poate, nu trebuia, la vârsta jocului cu păpușile. Sau să întârzie acasă, prinsă de toate întâmplările acestea pre- sau chiar direct adolescentine. Nu mai era loc de păpuși.
Nu știu ce a făcut „satul” ei, orășelul Lupeni, pentru a o crește. Știu că unii au încercat. Pentru că era părăsită de mică de mamă, și crescută de tată. Care mai cerea uneori sfat. Pentru că-i era greu. Culegea afine și alte chestii pe care putea obține un bănuț, să o crească pe A., să o țină curată și îngrijită. Cei ce-l știau spuneau că avea grijă de ea, își aduc aminte cum o purta pe gât, când era mai micuță, și, mai apoi, mai încoace, de necazul lui, când nu mai știa cum s-o strunească.
Mama era și ea pe-acolo, în orășelul respectiv, dar… cu altele, cu alții, cu alte chestii de făcut, cu alți copii de grijit. Așa că a rămas săracul tată cu zdroaba, și lucrurile s-au complicat, când copila s-a mărit, și s-a mărit repede, prea repede, poate nu cu o maturizare d-aia reală, ci ca un fel de protest la traiul pe care și l-ar fi dorit altfel…
Tatăl a apelat și la cei de la Serviciul Social de la Primărie, pentru sfaturi. Asta în timp ce copila a apelat la Poliție, reclamând, montată, se pare, de alte rude din multele, din răsucita familie, că tatăl o ceartă că întârzie. Copil, vezi doar dușmani în cei ce-ți vor binele… Iar binele ăsta… tatăl nu mai știa cum să-l explice…
Poliția a văzut despre ce e vorba, a analizat, nu a considerat că există vreun risc de ceva mai nasol pe firul poveștii. Și toată lumea a considerat povestea așezată. Bine, în afară de jurnaliștii care n-au avut răbdare să întrebe îndeajuns, și au scris că fata a încercat să se sinucidă și acum un an – scris la pachet cu sinuciderea reală, care i-a reușit, de acum o săptămână și ceva. Sau de acum trei zile. Depinde ce luăm, gestul sau declararea morții.
Punem repede etichete fără să întrebăm mai mult, fără să analizăm, în meseria asta a mea. Am mult prea mulți colegi ce sacrifică hălci esențiale din real pentru spectaculosul care aduce încă o sumă de click-uri, micționând cu boltă pe deontologia jurnalistică. Păcat… Pentru că aici e vorba de doi oameni ce nu mai sunt. Și, în parte, și din cauza celor care se pripesc să judece și dau mult prea repede cu piatra.
Era să fac parte și eu dintre ei. Pentru că atunci când au început să apară informații, din mai multe părți, duminica aceasta, despre o fetiță ce a intrat în moarte cerebrală la noi, la Timișoara, am auzit și să ar fi abuzat-o tatăl. În felul acela groaznic, nu cu lovituri… Și atunci mi-am spus că, la felul în care s-a strâns gemotocul de nenoroc în viețuca asta ce s-a dus, măcar atâta e de făcut: de înțeles ce s-a întâmplat. Și dacă grozăvia chiar e așa de mare că nimeni n-a auzit de suferința și disperarea unui copil care, până la urmă, s-a sinucis.
Tot duminică m-am pus să leg fire, să pun întrebări, să adun date – medici, jurnaliști, colaboratori din Protecția Copilului, oameni deprinși cu treburi polițienești – am lansat ipoteze, am cerut verificări.
În fapt, am aflat de această dramă pentru că mă interesează donarea de organe, și tot ce ține de ea, iar A. a devenit donator de organe. Am realizat că este vorba de cazul prezentat în presă, din Lupeni, al fetiței de 12 ani care s-a aruncat de pe o clădire părăsită, în 31 ianuarie. Venind și informația că ar fi fost abuzată de tată, dar că acesta s-a sinucis. Pe lângă ce găsisem în presă, cum că fetița a crescut fără mamă și că ar fi avut o altă încercare de sinucidere, cu un an înainte, deci la 11 ani.
Singurul lucru cert era că A. devenise doar o potențială sursă de viață pentru alții, dat fiind că, după ce a fost dusă la spital la Petroșani, a fost transferată la Timișoara la Louis Țurcanu, apoi la Județean, unde s-a constatat moartea cerebrală. Și că duminică i s-au luat organele folosibile: rinichii, ficatul, cele două bucăți de cornee. Pentru inimă nu s-a găsit rost.
Dar cineva a semnat pentru donare, din moment ce s-a ajuns la o donare. Tatăl dăduse declarații în 31 ianuarie, cum am văzut în presă, în ziua cu saltul fetei în gol, deci dacă acum nu mai trăia, se sinucisese între timp. Și atunci cine semnase? Am aflat puțin mai târziu – paradoxal, reapăruse mama în peisaj.
Apoi a venit ziua de luni, de ieri, cu zeci de telefoane în toate părțile: la Primăria Lupeni, la Inspectoratul Județean de Poliție Deva, la Inspectoratul Școlar Deva, la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Hunedoara. Am găsit peste tot purtători de cuvânt și asistenți sociali care au fost interesați să ne unim eforturile pentru a înțelege ce s-a întâmplat real, și ce e de făcut de aici. (Mare lucru! La Timișoara nu aș fi găsit atâția oameni faini, prin instituții… Și nimeni nu mi-a vânturat pe la nas treaba cu Legea 544, ca să-mi răspundă).
Aflasem, între timp, de cazul altor două fete, de 15 ani, care se sinuciseseră cu un an înainte, în aceeași zonă. Ceea ce ridică niște semne de întrebare. Există destui psihologi școlari, există un cadru bun pentru ca aceștia să-și facă treaba? Este societatea pregătită să identifice problemele indivizilor și are ea pârghiile să ajute la rezolvarea lor?
N-am să dau citate cu ghilimele, ce de la cine am aflat. Am să pun doar cursul poveștii ce mi-a fost depănată din mai multe părți. Mulțumind pentru amabilitatea și cooperarea tuturor celor cu care am vorbit.
Unind lucrurile, cel mai degrabă A. nu a fost abuzată – se pare că e o scorneală venită dinspre rude. Și nici nu încercase să se sinucidă cu un an înainte – dar „se tăia”. Adică își provocase mici tăieturi pe mâini, ceea ce lasă semne pe piele. Îi făcea necazuri tatălui ei, cu fumatul, anturajul, întârziatul. Dar nu s-a vorbit niciodată de bătăi sau abuz. Omul a discutat cu poliția, pe când cu sesizarea fetei, A. a discutat cu psihologul școlar, cei de la Primărie, de la Serviciul Social, știau de viața lor, mai vorbeau cu ei de una alta. Dar toți au spus că tatăl era om așezat și că nimeni nu și-ar fi pus problema că ar exista vreun abuz din partea lui. Era doar un tată ce se chinuia să facă bănuți din ceva, și între încercările astea trebuia să-și mai și strunească fiica. Și deseori nu știa cum.
Cu două zile înainte de gestul lui A. s-a mai sinucis un băiat în județ. Nu are rost să dăm detalii – comisarul șef de poliție Bogdan Gabriel Nițu a gândit bine legat de asta, mi-a spus că e preferabil să nu se ofere sugestii. Dar… problema deja există. Cu sugestiile.
I-am vorbit despre Sindromul Werther, sau, cum îl numesc unii, efect. Goethe avea romanul acela, „Suferințele tânărului Werther”, în care un tânăr se sinucidea, și, după ieșirea cărții, tot felul de persoane au găsit de cuviință să se sinucidă. A mai luat exact 200 de ani până un sociolog a dat un nume poveștii, pornind de la cartea respectivă, și explicând că este vorba de mediadizarea unei sinucideri, care duce la un șir de sinucideri, în continuare, așa cum s-a întâmplat când și-au luat viața Marilyn Monroe și Kurt Cobain.
Ei, treaba cu sinuciderea lui A. e că a ales același modus operandi ca al fetelor de 15 ani de cu un an înainte. Și ca al tânărului de cu două zile înainte. De el poate nu știa. De fetele din orășelul ei, însă, sigur știa. (Și treaba asta se va mai repeta, acolo, de nu se face nimic…)
Dar, de mă întrebați pe mine, A. ar fi vrut să fie salvată, ceea ce face totul și mai trist. Ar fi vrut o mână de ajutor. Care n-a venit la timp. Pentru că își pozase picioarele, de acolo de sus, de unde spunea că va termina cu tot, și le postase pe Instagram. Din câte am discutat cu medici urgentiști și cu psihologi, pentru alte articole, anterioare, acestea sunt semne ale unui om care vrea să fie oprit din fapta sa. Dar pentru A. nu s-a găsit nimeni în timp util.
S-a dus în gol. Traumatisme grave. Spital 1. Spital 2. Spital 3. În ciuda profesionismului celor din Timișoara mea înțesată de clinici universitate, A. s-a dus. E bine să știți: clipa la care se hotărăște că un corp a intrat în moarte cerebrală este timpul ce se trece pe certificatul de deces. Pentru că moartea cerebrală este moarte. Nu este moarte clinică, nu este timpul cât Isus stă la o țigară până învie. Din moartea cerebrală nu s-a întors nimeni. Deci nu mai rămâne decât ca alții să trăiască puțin mai mult, cu ajutorul organelor tale, dacă cineva e de acord să ți le doneze. O rudă. Până la gradul IV. Care te poate prelungi, un strop, așa.
Și a fost… mama… Cea care a semnat. Pentru că, între timp, tatăl lui A. s-a spânzurat în baie și a fost îngropat de Serviciile Sociale ale orașului. Era deja cu doi metri de pământ peste el, de o zi și jumătate, atunci când A. a intrat în moarte cerebrală. Dar el n-a mai putut aștepta. De rușine, de frică… S-a omorât luni, acum opt zile, după ce nu știa cum să așeze că fuseseră nouă persoane anchetate legat de gestul fetiței lui, iar cazul era grav, și nu se știa dacă ea va mai scăpa, și lumea îl arăta pe el cu degetul, legat de cum a crescut-o, legat de cum a lăsat-o să se arunce de sus. Pentru că gura lumii n-o astupă decât pământul… Iar lui îi era frică de ce va fi dacă nu se mai trezește fata. Loc mic. Te știe lumea. De parcă nu era destul necazul.
În virtutea lucrurilor care se întreabă oficial, sau câta oficial, în ziua de 3 februarie tatăl fetei a cărei viață pâlpâia ca legată de un fir infim, la Timișoara, a fost întrebat dacă nu cumva a abuzat-o. A spus că nu. Și s-a dus acasă, și s-a sinucis.
Am discutat cândva cu conf. dr. Ovidiu Bedreag, șeful ATI-ului de la noi, de la Spitalul Județean, unde a murit A., despre ce e mai greu de dus, durerea sau frica, ATI-știi fiind, prin excelență, medici durerologi, să zicem. Pariul lui a fost pe durere. Al meu, pe frică. Discutam despre Holocaust, atunci, cu studenții mei, la care l-am invitat, și despre Anne Frank. Uite că, iar, frica e cumplit de greu de dus…
Acum îl sun pe Ovidiu cu un gând bizar, printre multe alte gânduri: dacă A. tot a murit, sărmana, măcar… sper că nu a mai fost conștientă după momentul impactului, să nu treacă și prin teama revenirii și posibilității ca totul să se ducă iar, sau prin dureri… Anestezistul îmi spune că nu, nu a mai fost conștientă…
Îmi aduc aminte de replica unui actor al orașului, nu mai știu dacă a spus-o și public, deci nu-i dau numele. După o încercare de sinucidere foarte aproape de reușită, de demult, de acum niște zeci de ani, se trezește la ATI și primul lucru pe care îl întreabă, privind la medicul de lângă patul lui, pe care îl cunoștea, este: „Cum de ți-ai permis să intervii într-o decizie pe care am luat-o așa de greu?” M-a cutremurat replica aceea. N-am s-o uit în viața aceasta. Cumva m-a alinat că A. nu a avut parte și de o astfel de sfâșiere, înainte de sfârșit…
*
Dacă nu ar fi pârdalnicul ăsta de vierme de gând jurnalistic, povestea putea să înceapă doar de aici: „sunt organe, se va face o recoltare, ura, ce bine!” Dar mă deranjează aproape fizic zâmbetele, uneori râsul celor din echipele ce fac recoltări, din pozele ce apar mai apoi în conturile lor de Fb. Este util, da, că se pot lua organe, și că niște oameni vor trăi mai bine așa. Dar mereu, absolut mereu, dincolo de asta este o dramă. Și, uneori, nu e doar că o pesoană are un vas ce i s-a spart și, gata, îi luăm organele. A. și tatăl ei ar mai fi putut să stea cu noi mult și bine…
Schimb câteva vorbe cu padre Constantin Necula, în orele din jurul recoltării (ce verb tâmpit, în fapt…), îi spun despre rana mea pe creier, legat de partea de dinainte de luatul organelor, de povestea cu A., cu tatăl ei, cu faptul că nu pot așeza binele cu luatul organelor, care sigur că există, dar… e așa, cu un nod în gât, de data asta. Îmi spune: „Asta e groaza mea. Că aplaudăm ca și cum ar fi biruință”. Scurt și adânc, ca lama de dinainte de desprinderea unui rinichi de corp. Răspund și eu scurt: „Niciodată nu e doar o biruință”.
Dar este ȘI biruință. Una decentă, una cu a zâmbi puțin mai strâns, mai cu sfială, cum ai lângă tine, în povestea asta, un copil mort. Este biruința unor medici timișoreni care au făcut ca „din bube, mucegaiuri și noroi”, ale unei povești și tristă și stupidă, cinci vieți să poată fi ajutate.
Și știu că medicii au aflat măcar ceva din povestea asta groaznică, în timpul cât A. a fost la ei. Și vreau să întreb, iar, câte ceva pe marginea lui „cum e”… Așa că îl sun pe șeful de secție, pentru câteva gânduri legate de caz.
– Cum lucrați cu astfel de cazuri, cu un profund impact emoțional, cum e cazul lui A.? Colegul tău urgentist, Mihai Grecu, spunea că, de e de mers cu elicopterul undeva, nici nu anunță pilotul de e vorba de un copil, ca să decidă neafectat dacă se poate zbura sau nu. La voi cum e? Cum nu doar aveți în față pacientul, dar, uneori, și știți câte ceva din drama lui, cum a fost cazul de acum.
– Întotdeauna încerci să faci abstracție de povestea lui. Nu știam foarte multe despre copil, dar, în cazul acesta particular, copilul a fost tratat la Louis Țurcanu. Succesiunea cred că a fost Lupeni – Petroșani. De la Petroșani a fost adresat Spitalului Louis Țurcanu, unde starea neurologică s-a agravat, iar în momentul în care colegii au suspicionat diagnosticul de moarte cerebrală, l-au transferat către clinica noastră.
– Uneori nu se termină bine, adică chiar dacă până la urmă se ajunge la o prelevare de organe, ceea ce este bine pentru unii, dar pentru persoana inițială nu este bine. Și atunci cum vă reveniți, voi, cei de la ATI, după ce nu se termină bine? Cred că te-am mai întrebat asta, dar încă încerc să înțeleg. Cum lucrați cu propriul psihic? Cu burnout-ul, cu implicarea emoțională…
– Este un pacient… În momentul în care e declarată moartea cerebrală, pentru donare se trece la altă echipă.
– Da, dar eu spun de sufletul vostru după ce treaba voastră ca medici s-a terminat.
– Acuma îmi faci mie psihoterapie? Sunt medic! Fac asta de 25 de ani! Am depășit momentul de studenție. Mă ocup de pacienți.
– Deci e un lucru care se așază cumva în timp ca obișnuință?…
– Îți tratezi pacienții. Mulți dintre pacienții noștri mor. Nu este ușor, într-adevăr, dar suntem profesioniști și trebuie să facem tot ce putem ca să-i salvăm. Dar primim doar pacienți cu patologie extrem de gravă.
– Acum, când ești și cadru didactic, vorbești și studenților despre momentele astea ca să-i pregătești?
– Nu. Nu sunt eu în măsură. Dar îi ajut, le explic despre anestezie – terapie intensivă. Emoșiile le digeră fiecare. Nu-i poți învăța cum să treacă peste emoții.
– Din drama aceasta a lui A. sunt persoane care vor trăi mai bine, cred că cinci: rinichi, ficat, cornee – inima nu s-a folosit. Mie îmi pare extrem de trist lucrul acesta. Cum comentezi?
– S-au făcut toate eforturile, s-a anunțat pe toate canalele, cordul nu a fost dorit niciunde în Europa. Nu doar în România. Ni s-a explicat că poate fi folosit doar la copii și nu aveau copil receptor cu grupa de sânge respectivă. Nici Austria, nici Germania, Belgia, Eurotransplant, Portugalia, Spania au zis că sunt prea departe și durează prea mult…
– Da… Timpul de ischemie la rece nu ar fi acoperit drumul…
– E o părere de rău dar nu au existat recipienți. Acesta a fost motivul. Și noi am insistat – în momentul în care nu s-a spus că nu se folosește în România ne-am asigurat… Coordonatorul național de transplant de la Cluj Napoca, Andrei Leșan, a confirmat că l-a pus pe Eurotransplant. Am vorbit și cu țări care nu sunt în Eurotransplant. Am înțeles că la Eurotransplant trebuie să fie o reciprocitate.
– Așa e. Nici noi nu suntem… Ce viitor crezi că are transplantul în Timișoara, cum se ivesc voci noi? De exemplu vineri am vorbit pentru un material cu colegul tău Horea Feier care e parte din acest proiect nou care a ieșit public IBCV-ul, proiect de dotare care acoperă și zona de transplant cardiac.
– Doamne-ajută!
– Da, e bine să se facă. Uite, exact așa cum s-a pierdut inima asta… Tu spui că n-a fost receptor, dar, iarăși, este nevoie și de locuri pentru a se pune, și probabil că ar rezolva o problemă, pentru că deocamdată avem doar două centre de transplant de inimă în țară… Deci cum vezi viitorul transplantului în Timișoara?
– Nu știu. Nu știu cum ar fi mai bine.
– Bun, dar din punctul de vedere al echipei tale, sunteți pregătiți să repetați mai des experiența asta de acum, din weekend?
– Noi putem spune că suntem pregătiți ca, atunci când pacientul nu mai are șanse, să diagnosticăm corect, obiectiv, moartea cerebrală. Și atunci echipa dedicată managementului donorului de organe propune familiei îndurerate, care trece printr-o tragedie, acceptarea acestui gest profund creștinesc de a dona organele pentru a salva alte vieți. Dezvoltarea? Doamne-ajută, să se dezvolte secțiile de transplant. Dacă secțiile chirurgicale doresc să facă transplantare, foarte bine. Datoria noastră ca secție de terapie intensivă este să identificăm corect, obiectiv situațiile de moarte cerebrală pentru ca echipele de management al donorului să poată propune familiilor, atunci când pacientul nu mai are șanse, deci zero șanse de supraviețuire, această alternativă.
*
Mda. Și eu fac presă de 33 de ani, și de aia încă mai plâng ca vaca atunci când doare ceva pe firul cazurilor mele… Ca și în weekendul ăsta. Am plâns și când lucram pe front, în războiul din Bosnia, când eram cu camera pe umăr și filmam discuția, mai mult prin semne, cu o femeie ce-mi arăta mormântul surorii ei, în Sarajevo, și dealul de pe care fusese împușcată, și mă străduiam să nu zgudui camera. Și nu țin să-mi treacă asta. Dar nu sunt medic…
Inima. Inima aceea rămasă în trup, care a fost până acum pusă „a da din sânge ca dintr-o coadă”, cum spune Nichita, pentru a menține folosibile organele ce s-au prelevat, a fost, mai apoi, lăsată să tacă. Acum A. este doar un corp cu anatomia dată peste cap, din care, de două zile, au răsărit mlădițe de viață noi, în alți cinci oameni. E ciudat. Mă gândesc la singurătatea acelei inimi. Cuore, inimă de copil, titlul lui de Amicis…
Vechii egipteni, înainte de îmbălsămarea unui corp, puneau organele în vase canopice. Doar inima, crezută a fi sediul inteligenței acelei persoane, rămânea în corp, pentru a vorbi pentru cel decedat la întâlnirea cu Osiris, la judecata faptelor. Mă gândesc ce ar avea inima lui A. de spus, după o viață nu foarte veselă, și după încă o moarte legată de ea. Dar dacă scena chiar s-ar întâmpla, poate s-ar număra că a ajutat cinci vieți, dincolo de tot…
