8 decembrie

1609 Biblioteca Ambrosiana din Milano își deschide sala de lectură, a doua bibliotecă publică din Europa.

1832 A apărut la București, sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu, primul număr din „Buletin, gazeta administrativă”, primul periodic românesc oficial, actualul „Monitor Oficial” al României.

1864 Lucrarea lui James Clerk Maxwell „O teorie dinamică a câmpului electromagnetic” este citită pentru prima dată de Royal Society din Londra (publicată de Royal Society 1865).

1886 A fost înființată Federația Americană a Muncii (AFL) formată din 26 de sindicate meșteșugaresti.

1931 Este brevetat cablul coaxial.

1941 SUA și Marea Britanie declară război Japoniei, SUA intră în al doilea război mondial.

1955 Crearea drapelului european (un cerc format din 12 stele de aur pe un fond albastru), simbol al uniunii popoarelor Europei. Începând din mai 1986, drapelul european, al Consiliului Europei, este totodată și emblema oficială a Uniunii Europene.

2010 Odată cu cea de-a doua lansare a SpaceX Dragon, SpaceX devine prima companie privată care a lansat, orbitat și recuperat cu succes o navă spațială.

Deşi venise luna mai, un vânt rece şi ploaia îi sileau pe trecători să-şi strângă şi mai mult paltoanele în jurul trupului. Vremea posomorâtă nu producea prea multă supărare. Londonezii erau obişnuiţi cu capriciile naturii.

În faţa unei case cu coloane frumoase de pe Albermale Street se opreau mai multe trăsuri. Aduceau bărbaţi distinşi, mai în vârstă, în timp ce alţii mai tineri mergeau pe jos. Afişele de pe faţadă anunţau că astăzi va conferenţia, în faţa Societăţii Regale din Londra, James Clerk Maxwell, profesor de fizică la King’s College. Tema conferinţei era „Despre teoria celor trei culori fundamentale” şi atrăsese floarea lumii ştiinţifice londoneze; sala se umplu până la ultimul loc.

Şi tocmai la această prelegere, Maxwell se hotărî să prezinte argumentul definitiv al teoriei sale. Se ştia de mult că toate culorile şi nuanţele de culori se pot obţine prin combinarea aşa-numitor culori fundamentale în număr de trei. Se punea problema să se stabilească care sunt cele trei culori fundamentale, pentru că în această chestiune oamenii de ştiinţă nu se puseseră încă de acord.

Maxwell recurse la ajutorul lui Thomas Sutton, unul dintre cei mai iscusiţi fotografi din acel timp şi redactorul cărţii Observaţii cu privire la fotografie. Propunerea de a face o fotografie în culori îl surprinse atât de tare pe Sutton, încât acesta refuză pe loc, fără să stea prea mult pe gânduri. Maxwell a avut nevoie de mult timp şi răbdare ca să-l convingă pe renumitul fotograf să participe la experienţa lui.

S-au decis să fotografieze o fundă, formată dintr-o panglică în trei culori, aşezată pe un fundal negru. Lucrau la lumina strălucitoare a soarelui şi au repetat experienţa de trei ori: de fiecare dată prin alt filtru. Drept filtru foloseau un vas de sticlă; prima dată îl umplură cu o soluţie de clorură de cupru, care era verde deschis. Pentru cea de-a doua fotografie au folosit o soluţie albastră de sulfură de cupru, iar al treilea negativ fu obţinut printr-o soluţie roşie a unei sări de fier.

În sala de conferinţe au fost aşezate trei lămpi mari şi pe ele sunt fixate pozitivele grele de sticlă ale fotografiilor. În faţa lentilei fiecărei lămpi sunt fixate aceleaşi filtre, care au fost folosite la fotografiere: roşu, albastru şi verde.

Maxwell explică doamnelor şi domnilor prezenţi în sală esenţa teoriei sale cu privire la cele trei straturi. Rezulta de aici că, de fapt, culorile fundamentale, cu care se pot forma toate celelalte, sunt tocmai roşu, albastru şi verde. E nevoie de o dovadă? Poftiţi, vă rog! Maxwell îi face semn lui Sutton şi asistenţilor ca să aprindă lămpile Drummond. Lămpile se aprind, aruncând o lumină albă, albăstruie.

A venit momentul cel mai important. Dintr-o dată razele roşii ale primei lămpi străbat sala, apoi strălucesc în aer cele verzi şi albastre. Trei imagini colore se proiectează pe pânza albă în aşa fel încât cad una peste cealaltă şi atunci… Toţi văd imaginea naturală perfectă a fundei din panglică tricoloră, de parcă ar fi fost pictată de penelul unui pictor.

O furtună de aplauze izbucni în sală. În vârtejul felicitărilor, nici chiar Maxwell nu-şi dădea seama că ziua de 17 mai 1861 va rămâne o zi istorică nu pentru demonstrarea teoriei celor trei componente, ci pentru că atunci s-a executat pentru prima oară în lume o fotografie în culori!

O sută de ani mai târziu, la Londra a avut loc o conferinţă pentru aniversarea primei fotografii în culori.

Oamenii de ştiinţă reuşiră ca prin minune să găsească negativele lui Maxwell şi au imitat fidel toate condiţiile experienţei. Specialiştii au trebuit să pregătească nişte plăci fotografice speciale, puţin sensibile cu caracteristici coloristice incredibil de proaste. Chimiştii au amestecat soluţiile aceloraşi săruri din filtre.

Rezultatul experienţei a fost un şoc. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că, date fiind condiţiile materialelor fotografice din vremea sa, Maxwell nu putea să obţină o fotografie în culori! Plăcile fotografice ale lui Sutton erau absolut insensibile la culorile verde şi roşu…

Numai că Maxwell totuşi a realizat această fotografie în culori. Experienţa a avut loc în faţa celor mai luminate minţi ale societăţii ştiinţifice engleze. De aceea trebuia să se caute o altă explicaţie. Eforturile au fost încununate de succes, căci s-a descoperit un paradox: Maxwell nu ştia că, de fapt, fotografiase în lumină albastră, ultravioletă invizibilă. A treia componentă era în interiorul „celei albastre“. În locul celor trei culori fundamentale, aşa cum se străduise să demonstreze Maxwell, efectul fotografiei în culori a fost produs admirabil de un alt grup de trei culori!

În felul acesta, Maxwell a reuşit, cu ajutorul unei coincidenţe aproape imposibile, să realizeze fotografia în culori cu cincisprezece ani mai devreme decât a fost posibil cu ajutorul emulsiilor fotografice.

Pe atunci, Maxwell avea treizeci de ani. Era tânăr, energic şi cutezător. La vârsta asta şi imposibilul e posibil…

Maxwell se ducea în fiecare zi la laboratorul Cavendish de la Universitatea din Cambridge. Mergea peste tot, dar rămânea numai puţin timp aici. Cufundat în gânduri, uneori părea că nici nu-i aude pe studenţii care îi adresau fel de fel de întrebări. De aceea, pentru student era întotdeauna o surpriză plăcută să-l vadă a doua zi pe profesor că se opreşte în faţa lui şi-i spune:

— Apropos, ieri m-aţi întrebat cutare şi cutare lucru. M-am gândit şi iată ce cred…

Nu mai este nevoie să arătăm că răspunsul era întotdeauna exhaustiv. Se străduia totuşi întotdeauna să nu lase studenţilor impresia că ceea ce a spus el are caracter de obligativitate. Să ia totul numai ca pe un sfat.

Pentru ca vizitele lui să fie mai puţin oficiale, venea aproape întotdeauna la laborator cu un câine. Se numea Tobi şi îl adusese tocmai de la Glenlair.

— Mă simt foarte stânjenit când mă plimb fără câine, spunea el.

Tobi se descurca admirabil în laborator. Când săreau scântei electrice, aproape de el, mârâia şi era neliniştit. Se liniştea numai atunci când îl mângâia stăpânul. Stăpânul avea voie să-i facă orice. O dată i-a fixat la gât nişte electrozi. În timpul acestei operaţii Tobi mârâi încetişor, dar numai aşa, de ochii lumii.

Când cineva descoperi în însemnările lui Cavendish că blana de câine produce o încărcare cu electricitate mai mare decât cea de pisică, Tobi trebui să apere onoarea întregului neam câinesc. De obicei, îl puneau pe un podium izolat şi îl frecau cu o blană de pisică. Tobi îndura totul numai de dragul stăpânului cu speranţa că toate acestea se vor sfârşi într-o bună zi.

E mai bun un câine viu, decât un leu mort, spuse odată Maxwell şi întrerupse experienţele cu favoritul său. Dar asta s-a întâmplat abia mai târziu, după ce s-a constatat că Cavendish avea dreptate.

Tobi era singurul care se bucura de privilegiul de a putea sta în camera în care stăpânul îşi făcea propriile lui experienţe. Maxwell lucra cu înflăcărare, uitând adesea de tot ce îl înconjura. Avea obiceiul să fluiere în timp ce lucra. Iar când cădea pe gânduri, lăsa automat mâna spre locul unde şedea câinele şi îl chema în şoaptă:

Tobi… Tobi… Tobi…

(Tomas Borec – Bună ziua domnule Ampere)