Revoluție, revoluție, dar în 21 dimineața majoritatea timișorenilor s-a dus la serviciu , ca de obicei, chiar dacă oamenii erau convinși că nu vor face nimic acolo.
Am ajuns la serviciu, ne-am povestit reciproc ce am făcut în ziua trecută și bineînțeles că am discutat și despre ceea ce credeam că se va întâmpla în viitor.
În dreptul intrării în curtea bazei de producție/depozit unde lucram, în gardul CFR-ului era, este și acum, o deschizătură cu o lățime de câțiva metri prin care trecea o linie de cale ferată care ajungea în curtea noastră, după care linia continua spre Baza Județeană de Aprovizionare Tehnico-Materială (BJATM).
Din curtea noastră, prin acea deschizătură se vedea ce se întâmplă pe liniile de tren.
De obicei când veneam la serviciu, sau când plecam, treceam prin acea deschizătură, după care treceam printr-o poartă aflată pe actuala stradă Avram Imbroane și ajungeam în stația de tramvai de vis-a-vis de Clubul 1 Mai (actualul sediu al Poliției Locale).
Stând în curte la povești la un moment dat observ un tren din care coborâseră niște bărbați, aveam impresia că sunt gărzi patriotice, care stăteau pe lângă vagon.
Muream de curiozitate să aflu ce e cu oamenii ăia acolo, așa că i-am spus șefului bazei că mă duc să văd ce se întâmplă după care mă duc la Operă, așa că ne vedem mâine.
Nu știam precis dacă și astăzi se va mai întâmpla la Operă, dar bănuiam că oamenii care fuseseră acolo, sau chiar dacă au plecat acasă peste noapte, cel puțin o parte din ei se vor întoarce.
Am intrat între linii ca și cum aș fi fost un trecător oarecare, întotdeauna trecea o mulțime de lume pe acolo.
Ceea ce văzusem eu era doar un mic fragment din peisaj, în stânga mea, spre Pădurea Verde, și în dreapta mea, spre Gara de Est, cât vedeai cu ochii, erau nenumărate trenuri de pasageri și din ele coborâseră ceea ce credeam că sunt gărzi patriotice care așteptau să se miște trenul.
Ca să trec de trenuri trebuia să fac un fel de slalom, mergeam până la capătul trenului pentru a-l ocoli, după care la următorul tren ocoleam din nou, fie prin fața acestuia, fie prin spate, în funcție de care capăt era mai aproape de linia dreaptă imaginară care trecea de la deschizătura din strada Demetriade până la poarta de pe Avram Imbroane.
Ajuns la primul tren și luând-o de-a lungul său pentru a ajunge la capătul ultimului vagon, am încetinit pasul și mă uitam în ochii oamenilor care stăteau adunați în grupuri lângă ușile vagoanelor încercând să stabilesc un contact vizual, să intru cumva în vorbă cu oamenii ăia.
Și ei se uitau la mine, vedeam că doreau și ei să intre în vorbă cu mine.
Parcă ar fi fost primul moment al contactului din filmul “Intâlnire de gradul III” când pământenii se uitau la extratereștri și invers, fiecare așteptând ca celălalt să facă primul pas.
La un moment dat un bărbat mai curios mi s-a adresat:
– Nu vă supărați, vreau să vă întreb ceva, e departe gara? De parcă el ar fi vrut să ajungă la gară să ia trenul de Cărpiniș.
– Păi e cam departe ca să mergeți pe jos, dar unde vreți să ajungeți?
Și atunci și-a dat drumul:
– Dom’le, ne-au scos din schimbul 3, ne-au îmbrăcat cu hainele astea – cu toții aveau pe ei vestoane de gărzi patriotice, dar sub acestea aveau salopete sau hainele civile în care lucrau – ne-au spus că au invadat ungurii țara și ne-au dat bețele astea să luptăm cu ei.
Într-adevăr, aveau cozi de lopeți sau cozi de târnăcop în mâini.
– Dar noi știm că ne-au mințit, știm noi care e treaba că nu suntem chiar atât de proști și ne-au povestit cei care au venit din Timișoara ce se întâmplă aici.
Oamenii erau din Craiova, nedormiți, nemâncați, îl iubeau și ei pe Ceaușescu tot atât de mult cât îl iubeam și eu.
Le-am povestit ce s-a întâmplat, de fapt cam știau și ei, doar că nu erau la curent cu ultimele noutăți.
Cretinii care erau pe atunci la conducerea țării erau aproape la fel de proști ca și urmașii lor care ne-au condus în ultimii 30 de ani.
Ei își închipuiau că dacă între Timișoara și Craiova sunt niște munți informația nu circulă.
Au uitat că între cele două e o distanță de numai vreo 300 de km.
Oamenii nu prea aveau mașini și dacă aveau, nu aveau benzină pentru ele, dar aveau trenuri.
Cu trenul făceai vreo 4 ore până la Craiova. Și pe atunci, spre deosebire de acum, cred că aveai câte un tren spre Craiova, și înapoi, la cel mult fiecare 3-4 ore.
Copiii din Dăbuleni veneau la școală la Timișoara, în timpul săptămânii locuiau la internat sau la cămin, dar sâmbăta după ore mergeau acasă cu trenul până la Craiova și de acolo cu autobuzul.
Mulți oameni de acolo, pentru că nu știau că boul ăla de Ilie Matei a desființat talciocul, fuseseră duminică în Timișoara să-și cumpere casete cu Sabrina și Lepa Brena, veniseră să-și cumpere cafea sau Kent pe care să le dea șpagă la doctori sau cadou la șefi, venea Crăciunul și le trebuia Eurocrem pentru cadourile copiilor, că doar nu aveau să le pună în pachet Eugenii din alea tari și fără cremă.
În drumul spre talcioc au străbătut jumătate de oraș, au văzut magazine sparte, soldați defilând prin oraș, poate unii s-au mai plimbat curioși să vadă ce s-a mai întâmplat, unii au văzut și luptele de la Comitetul Județean, poate au văzut chiar și tancurile din centru și au auzit împușcături.
Era o reacție cât se poate de normală ca odată ajunși acasă să sune la ușa vecinului, să-și sune prietenii și rudele și să le povestească tuturor minunățiile pe care le-au văzut aici, iar aceștia, la rândul lor, a doua zi când au ajuns în fabricile și uzinele în care lucrau, le-au povestit altora, așa că până joi probabil că știau toți locuitorii județelor Dolj, Olt, Mehedinți și Gorj ce se întâmplase duminică în Timișoara, cu lux de amănunte.
Pe lângă asta, de luni Europa Liberă începuse să emită și din Grecia, pe unde medii, așa că puteau afla ce s-a întâmplat și de la un radio “Balada”, nu le trebuia neapărat un VEF sau Gloria. Dacă semnalul pe 630 MHz emis prin antena aflată la Timișoara, în Calea Aradului, se recepționa fără probleme cu un radio portabil ieftin la Viena, la o distanță de 720 Km, cu atât mai bine se recepționa la Craiova, București și în toată zona din sudul Carpaților o emisiune emisă de la Salonic, la nici 500 de Km de București și 400 de Km de Craiova.
Mai spuneau și sârbii câte ceva, să nu uităm că domnul Mirko Atanackovici a fost în 19 decembrie la Vârșeț și a transmis informații despre ce se întâmpla în Timișoara, nici bulgarii nu erau foarte apropiați de regimul Ceaușescu în acele zile, cu exact o lună în urmă acolo au avut loc proteste care au dus la schimbarea lui Teodor Jivkov cu Petăr Mladenov, așa că poate au mai spus și ei ceva la televiziunile urmărite de aproape jumătate din țara noastră…
În jurul nostru se adunase un grup destul de mare în timp ce le povesteam cam ce s-a întâmplat în ultima săptămână. La un moment dat am văzut că se îndreaptă spre noi un colonel de infanterie (oamenii ăștia erau conduși de ofițeri de armată) așa că mi-am adus aminte că trebuie să ajung urgent undeva, le-am mai spus odată să nu se lase prostiți că nu e nici un ungur în Timișoara și am plecat.
Până la următorul tren, unde toată povestea s-a repetat.
Dar nu am mai căutat să ies pe la Clubul 1 Mai, ci am luat-o de-a lungul trenurilor spre Gara de Est. Peste tot oameni veniți din Oltenia. Cu toții foarte curioși să afle noutăți.
Plecasem de pe la 8, cel mult 8.30 de la serviciu și cred că era aproape 12 când am ajuns în gară. Distanța pe care o străbătusem era de 700 de metri, cam 7 minute de mers în pas de plimbare.
La gară treaba era deja organizată, o mulțime de oameni stăteau de vorbă cu cei din trenurile ajunse acolo, le povesteau ce s-a întâmplat în ultimele zile…
Am văzut o scenă extraordinară, o femeie în vârstă, mică, îmbrăcată în negru și cu un batic în cap, a venit cu un braț de franzele, era chiar vis-a-vis de gară o brutărie, și le-a întins către un bărbat de la o fereastră, “ține maică, dă și celorlalți, că poate v-o fi foame!”. Poate făcea un fel de propagandă. Sau poate, dimpotrivă, era bucuroasă că veniseră oltenii sa salveze comunismul la Timișoara.
Am ieșit către Leontin Sălăjan (actualul bulevard Take Ionescu) și în drum am mai întâlnit o coloană cu oameni care mergeau spre Gara de Est.
Pe Take Ionescu m-am întâlnit cu o altă coloană, destul de mare, și cineva de acolo mi-a spus că mergeau la Miliție să elibereze niște oameni care fuseseră reținuți zilele trecute.
În acel grup am văzut prima persoană care a făcut fotografii “pe față” în acele zile, era un tânăr, dar nici acesta nu fotografia normal, cu vizorul la ochi ca să vadă ce fotografiază, ci scotea aparatul de sub haina care era deschisă în față, făcea o poză de la nivelul brâului, fără să vizeze, după care ascundea din nou aparatul sub haină.
Prin parcul din spatele hotelului Continental am ajuns la Modex și în sfârșit în Piața Operei.
Cel care stă cu fața la Modex va observa în dreapta sa un fel poartă.
În ‘89 acea poartă dădea într-o curte. Ulterior s-a construit pe deasupra acelei intrări o continuare a clădirii.
În 21 decembrie 1989 în acea curte, în spatele porții din fier forjat, era o dubiță și lângă dubiță erau două coloane de difuzoare, moderne pentru acea vreme, din care se auzea un discurs al lui Ceaușescu. Era faimosul miting de înfierare a huliganilor din Timișoara.
Acum, având la dispoziție informațiile necesare, pot să deduc că ajunsesem acolo după ora 12, deoarece mitingul începuse deja.
Nu interesa pe nimeni ce se aude la difuzoarele alea, toată lumea se îngesuia în Piața Operei, era o mare de oameni acolo.
La un moment dat spre mijlocul pieței s-a îndreptat o mașină de pâine și când s-a oprit, cineva a început să le arunce pâine celor din jur.
La balcon se întâmpla exact ce se întâmplase și în seara precedentă, venea cineva la microfon, spunea cine e și ce avea de spus, pleca și venea altul.
Putea să meargă oricine acolo să-și spună durerea, oameni îl aplaudau, strigau sacadat ”Ceaușescu judecat aicea în Banat” , “jos Ceaușescu”, “jos comunismul”, lucruri din astea.
La un moment dat s-a făcut un apel ca un grup să meargă și la Gara de Nord, se pare că niște trenuri cu musafirii din Oltenia ajunseseră acolo și trebuiau preluați și aduși în Piața Operei, să vadă și ei care este realitatea aici.
La intervale de cel mult 10 minute apărea cineva care spunea “să ne rugăm”.
Toată lumea se întorcea spre Catedrală ca spre Mecca, oamenii îngenuncheau și cetățeanul de la microfon spunea “Tatăl nostru”.
Când vedeai toți oamenii ăia cum se pun în genunchi îți era și frică să rămâi în picioare, poate se supărau ceilalți pe tine și te luau la bătaie că nu ești credincios, deci ești comunist.
Uitaseră că în urmă cu 2 zile niște nemernici care lucrau în acea Catedrală, niște popi, au încuiat ușa de la intrare împiedicând niște oameni să se refugieze acolo, și din acea cauză acei oameni au fost împușcați.
La un moment dat toată povestea asta devenise penibilă, pe de o parte îmi venea să râd, pe de altă parte mă dureau deja genunchii de la atâtea genuflexiuni.
În momentul acela eram undeva în colțul de lângă “Lacto Bar”, actualul Mc Donalds.
În balconul de la etajul 1, chiar deasupra intrării, apărea la fiecare câteva minute cineva care spunea celor de jos ce se întâmplă la televizor.
La un moment dat, nu trecuse foarte mult timp de când ajunsesem în piață, persoana respectivă ne spune că în timpul mitingului s-a oprit emisia de la Televiziunea Română.
Nu mai eram singuri, lozinca pe care o strigau mii de oameni, “azi în Timișoara, mâine-n toată țara” devenise realitate.
Citește și: 20 decembrie 1989 – Renașterea
Sursa cover photo:
https://www.napiujsag.hu/2019/09/az-1989-es-nepfelkeles-elso-aldozatara.html
Fotograf necunoscut.
