La fel ca și în celelalte zile, în 22 decembrie la ora 7 eram la serviciu.
Nu am stat mult, oricum era cam pustiu în curte, nu prea mai venise nimeni la lucru.
M-am dus în Piața Operei, unde, la fel ca în celelalte zile, începuseseră să se adune cetățenii orașului.
22 Decembrie era a 3-a zi de când oamenii veneau în piață.
În majoritatea lor oamenii fuseseră la serviciu la primele ore ale dimineții, după care au venit aici.
Dacă în serile de 20 și 21 acele „să fie judecat, aicea în Banat” sau „să fie judecat pentru sângele vărsat” au fost ceva nou, în 22 lozincile, sau pancartele cu Ceaușescu cu mustață de Hitler nu mai erau o noutate.
Oltenii veniți să ne bată plecaseră.
Până și „armata e cu noi” era deja depășită, armata, miliția și securitatea dispăruseră de pe străzi, nici măcar dușmani nu mai aveam, dușmanul era undeva departe, la București.
Oamenii veniseră să afle ceva nou, dar nu prea aveau ce afla în afară de ceea ce știau deja de la TV sau de la Europa Liberă (care nici ea nu știa prea multe).
Dar la un moment dat pe balcon, în spatele celor care erau acolo, a apărut un ofițer de armată, îmbrăcat cu tot dichisul, uniformă, centură și diagonală, chipiu pe cap.
Cel de la microfon a anunțat că există acolo un ofițer de armată care dorește să vorbească și el, dar nu dorește să vină în față (mai târziu am aflat că exista temerea ca nu cumva pe acoperișurile din jur să se afle un lunetist care să tragă în el, nu lui îi era frică, ci celor din jurul său le era frică pentru el).
Mulțimea a început să strige “lăsați-l să vină în față”, așa că cei din balcon s-au tras în stânga și în dreapta și ofițerul a venit la microfon.
Din nou atrag atenția că trebuie să ne gândim în contextul de atunci.
Ceaușescu era încă bine mersi, regimul comunist făcea ședințe la București, armata era încă condusă de trădătorii poporului român care ne-au împușcat, miliția și securitatea la fel.
Acela a fost unul din extrem de puținii ofițeri care au dovedit că sunt niște oameni onorabili, așa cum ar trebui să fie, dar nu sunt, toți ofițerii armatei române.
Numele său este Viorel Oancea și probabil a fost singurul ofițer român care a meritat să devină general. Nu neapărat că a luptat cu dușmanul. Ci pentru că a dovedit că știe ce este aceea onoare.
Peste câteva ore în troleibuzul 15 am văzut un ofițer care preluase oarecum exemplul domnului Viorel Oancea, îmbrăcat în uniformă, plângea și ruga oamenii din mijlocul de transport să îl ierte și să îi ierte și pe colegii săi.
De-a lungul timpului am mai citit despre câțiva ofițeri care au refuzat să dea ordin să se tragă, dar foarte puțini.
Poate că dacă în dimineață zilei de 17 decembrie undeva, la Europa Liberă de exemplu, ar fi apărut un general în funcție al Armatei, sau al securității, sau al miliției, și ar fi condamnat regimul Ceaușescu, alții i-ar fi urmat exemplul și în seara acelei zile și în următoarele zile nu ar mai fi fost uciși oameni.
Din păcare nimeni nu a făcut-o, generalii armatei române au fost întotdeauna niște lași care au fugit la Iași, singurele ocazii în care și-au folosit armele a fost când au tras împotriva propriului popor, a țăranilor sau a muncitorilor neînarmați.
Știrea difuzată la TV despre sinuciderea lui Milea, retransmisă de către cineva de la o fereastră de deasupra lactobarului a încălzit din nou atmosfera.
O sinucidere anunțată la Televiziunea Română era un eveniment extraordinar, important nu era cine s-a sinucis, ci că evenimentul fusese anunțat public.
Nu se mai întâmplase așa ceva de la înființarea Televiziunii publice din România.
După un timp s-a mai anunțat și instituirea stării de necesitate, alt eveniment rar, cred că ultima oară s-a instituit starea de necesitate la cutremurul din 4 martie 1977.
Și mașinile din care se împărțea pâine creau entuziasm, nu pentru pâinea aceea, ci pentru că acea era prima încercare de a face ceva util. Putem spune că acea primă mașină de pâine care a apărut acolo cu o zi înainte a reprezentat germenele vieții reale de după revoluție.
Toată lumea știa că se va întâmpla ceva, nimeni nu știa ce. Unii spuneau că se vor arunca în aer bilele acelea de la Solventul, că vom muri cu toții, iar Timișoara va fi transformată în teren arabil. Nimănui nu-i păsa, știu că pare exagerat, dar în acele momente exista ceva în organismul oamenilor, poate andrenalina, poate o doză de nebunie așă că dispăruse frica de moarte.
Cineva spunea că și în Arad sau Cluj sau Brașov muncitorii ieșiseră în stradă, se știa că se întâmplase ceva și în București, dar nimeni nu știa precis ce, se striga căteva minute „cinste lor…” sau „nu plecăm acasă…” după care apărea din nou pauza aceea care fără cuvinte sugera „Ok, am făcut o revoluție și mai departe ce facem?”.
Și atunci, pentru a umple acele pauze, cineva spunea „Să ne rugăm!”.
Rugăciunile astea nu prea aveau vreo legătură cu credința, pur și simplu în acele momente a te ruga era „trendy” pentru că rugăciunile erau antisistem pe atunci și, nu în ultimul rând, oamenii doreau să li se spună ce să facă.
Dacă în balcon ar fi apărut niște hare krisna în halate portocalii și ar fi spus „să levităm”, este posibil ca toată acea mulțime să fi început să plutească la 10 cm de caldarâm. 🙂
Mai târziu, din relatările publice ale unor martori, am aflat că în interior oamenii ăia se certau pentru a-și împărți ministere.
Atunci nu știam despre lucrul acesta, chiar dacă aș fi știut, nu aș fi intrat să mă cert cu ei ca să-mi dea și mie un post de ministru, întotdeauna am fost un original, dar nu chiar atât de original.
Ținând cont de evenimentele din ultimele 24 de ore, părerea mea era că centrul de greutate, din punct de vedere al desfășurării evenimentelor, se mutase din Timișoara, e adevărat că la Timișoara capsa fusese aprinsă și aceasta aprinsese praful de pușcă, dar plumbul glonțului urma să lovească în alt loc și acest loc nu putea să fie decât capitala țării, locul de unde se dă ora exactă.
Nu avea rost să stau într-un loc unde nu se mai întâmpla mare lucru, în timp ce în alte locuri poate aveau loc evenimente importante despre care eu nu știam.
Așa că am plecat spre casă.
Am ajuns acasă, am dat drumul celor trei radiouri dinainte fixate pe Europa Liberă, BBC și Deutsche Welle și televizorului, iar în momentul în care acesta a pornit l-am văzut pe Caramitru făcându-și o cruce popească și celebra scenă cu “Mircea, arată că lucrezi!”
Revoluția de la Timișoara se terminase și începuse revoluția de la televizor.
Ceaușescu fugise cu elicopterul, iar pegra împuțită din jurul lui fie că se ascunsese, fie că bântuia pe unde credeau că se vor forma puncte de coagulare a noii puteri.
În televiziune se băga în seamă, exact ca și la noi în Timișoara, un grup de tineri oportuniști care se cam cunoșteau între ei, majoritatea erau copii de nomenclaturiști, școliți pe “dincolo”. Mai târziu aveam să aflu că lumea le spunea “Grupul de la Budapesta”, nu că ar fi avut vreo legătură cu capitala Ungariei, ci pentru că așa se numea restaurantul pe care îl frecventau: “Budapesta”.
Am fost și eu odată acolo, să-mi cumpăr țigări, la bar se vindeau țigări Kent la liber.
Generalii erau tot pe la televiziune, să vadă pe cine trebuie să pupe în cur pentru ca lumea să le uite păcatele. Dacă nu mă înșel, popii care au închis porțile bisericii în fața celor care căutau refugiu stăteau încă ascunși în găurile lor de șobolani, nu cred că au apărut în acea noapte.
În cursul după-amiezii a venit și cumnatul meu la noi, au venit și ceilalți care veneau în aproape fiecare zi, ne-am uitat ce se întâmplă în țară, ne-am enervat, eram și bucuroși, eram emoționați, ne dădeam cu părerea, uită, ăsta pare OK, ăsta cu barbă e de-al nostru (ăla cu barbă era Gelu Voican Voiculescu).
Soția mea începuse să lucreze la un nou pulover, tricota ca o mașină, cu ochii în televizor, dar mâinile îi mergeau.
Ce nu s-a făcut în aceea noapte, și a fost o greșeală că nu s-a făcut, a fost să se dea un decret, ceva, prin care să se anunțe că bancnotele de 100 de lei valabile începând cu dimineața următoare vor fi cele verzi, iar cele albastre vor fi schimbate la bănci în limita a 2000 de lei.
Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, acum structura comunității oamenilor de afaceri de succes ar fi fost cu totul alta.
Coroborat cu Legea 18 care exista atunci, am fi pornit cu toții în mod egal, cel puțin din punct de vedere material, în noua societate care se crea.
Nefăcând nimic, i-am lăsat să preia puterea economică a țării exact pe cei necinstiți și care sifonaseră sume uriașe în perioada Ceaușescu, sume care fuseseră pur și simplu stocate deoarece nu putuseră nici să le cheltuiască, nici să le scoată din țară și nici măcar să se laude cu ele.
Seara târziu musafirii au plecat.
Dar cândva spre miezul nopții s-a anunțat la televizor că în Timișoara trag teroriștii, că armata intervine pentru a-i lichida și oamenii să rămână în case ca nu cumva să se tragă asupra lor de una din părți.
Astfel că cumnatul meu a rămas captiv la noi.
La un moment dat, când crainicul TVR, Petre Popescu a anunțat că în Piața Operei e prăpăd, nu am mai rezistat și am plecat să rezolvăm problema.
O să râdeți, ne-am luat pe cap căștile integrale ale cumnatului meu (era motociclist) ca să mai oprească gloanțele alea cu widia ale teroriștilor, eu am luat un bisturiu pe care îl foloseam la tot felul de lucruri (pe atunci nu se găseau cuttere) să am cu ce să mă apăr, iar el a luat un levier din trusa motocicletei. V-am spus că întotdeauna am fost un original.
Pe stradă erau un vis și o nebunie, se auzeau undeva tare departe împușcături, dar la noi în cartier, în Calea Girocului, parcă era Hollywood. Strada era plină de echipe de filmare străine, oameni cu camere de luat vederi, alții cu microfoane girafă, alții cu reflectoare portabile, unii filmau urmele de gloanțe de pe clădiri și geamurile sparte, alții se grăbeau spre centru de unde se auzeau împușcăturile.
Asta se întâmpla cândva la 12-1 noaptea.
Am auzit oameni vorbind franceza, alții vorbeau în engleză și aveau translator în română, erau germani, maghiari, am văzut și niște ochi oblici de orientali.
Începând cu după-amiaza de 20 decembrie, când armata s-a retras, pe străzi nu mai putea fi văzut picior de militar în uniformă.
În acea noapte, însă, soldații reapăruseră, dar acum erau de partea astalaltă. Pe lângă noi treceau mașini cu soldați și tot felul de tancuri și TAB-uri.
În dreptul studioului de radio Timișoara era un cordon de militari care ne-au oprit și ne-au trimis înapoi și pe noi și pe reporteri, spuneau că undeva mai în josul străzii se trage.
Ne-am întors, dar chiar la colțul cu Naturii, am auzit că se mișcă ceva în spatele chioșcului de ziare. Teroriștii! De fapt, era un soldat amărât, cu o manta de două ori mai largă decât ar fi trebuit, cu o bonetă care îi era prea mare și îl făcea să arate ridicol și care plângea de frică. Îi dăduseră un pistol mitralieră, un PPS și îl lăsaseră acolo să păzească intersecția. Ne-a povestit că nu trăsese niciodată cu o armă, nici nu știa să folosească mitraliera aia și îi era frică că vine cineva și i-o ia iar el intră la batalionul disciplinar. De frică s-a ascuns în spatele chioșcului de ziare.
Am rămas cu el, ca să nu-i fie frică așa singur, până dimineața, începuse să se lumineze când a venit un camion cu soldați și l-a luat. L-am mai ținut și cu țigări în tot timpul cât l-am păzit.
Acea noapte fusese tare amuzantă.
Veneau dinspre Giroc tot felul de TAB-uri și tancuri, dar nimeni nu le spusese ce au de făcut, concret.
Se pare că armatele seamănă între ele.
Zilele trecute citeam că nici militarilor americani care au fost trimiși în Afganistan nu li s-a dat o misiune concretă, un țel, de exemplu “mergeți în satul x și lichidați tot ce aduce a taliban”. Așa că ăștia, americanii, de 20 de ani bântuie pe acolo fără să știe ce au de făcut, își fac tabere, patrulează în jurul lor, din când în când îi mai aruncă cineva în aer sau îi împușcă, tot cu armament american.
Până acum au pierdut vreo 3500 de militari și au cheltuit mii de miliarde de dolari fără ca cineva să știe de ce.
Ajunse în intersecția Girocului cu Naturii tancurile se opreau, capacul de pe acoperiș se deschidea și ieșea câte un cap cu chipiu care se uita în stânga și în dreapta, să vadă în ce parte să o ia, ei nu știau de fapt ce trebuie să facă, probabil le-a spus cineva “ieșiți și luptați-vă cu teroriștii” și atât. Iar teroriștii, cel puțin la acea oră, nu se vedeau pe niciunde.
Aici interveneam eu și cumnatul meu și le arătam să o ia spre studioul de radio, că acolo am auzit că se trage. Sau le spuneam că în apropiere e Spitalul Județean și le explicam care e drumul până acolo. Le mai povesteam ce am auzit la televizor, că în centru e prăpăd, că apa e otrăvită…
Parcă eram niște soldățele din acelea care dirijaseră traficul militar rusesc în Berlin când a ajuns armata sovietică acolo, doar stegulețele ne mai lipseau.
Pentru că tot ne făcusem șefi peste intersecție, am procedat conform proverbului românesc “cine împarte parte-și face” și „ne-am reținut” și noi un tanc să ne păzească.
Tancul era comandat de un căpitan care rețin că avea un nume cu rezonanță maghiară, Atila, Arpad, Antal, ceva de genul ăsta.
I-am explicat care e configurația zonei, că în spate e păduricea în care e posibil să se ascundă teroriștii, că e și soldatul ăla cu noi care e singur, dar are o armă pe care nu știe să o folosească, că avem salvarea și Județeanul la doi pași de noi, că acea intersecție e un punct important care trebuie păzit.
A stat tancul ăla acolo, ba la intersecția Girocului cu Naturii, ba la Naturii cu Versului, ba a patrulat pe cele două străzi, până mult după prânz. Oamenii le-au dat ceai, cafea, mâncare și țigări și cred că s-au simțit bine acolo. Oricum nu aveau nimic altceva mai important de făcut.
La un moment dat chiar au avut parte de puțină acțiune.
Când am ajuns acasă, cred că trecuse de ora 7 dimineața, soția mea terminase de tricotat puloverul pe care îl începuse în după-amiaza precedentă.
M-am culcat liniștit și fără să îmi fie frică de teroriști, noaptea cu teroriștii săi izvorâți din somnul rațiunii trecuse și la colțul blocului mă păzea un tanc. 🙂
Citește și: 21 decembrie 1989 . Întâlnire de gradul III
