Anton Kovacs December 20, 2019

 

“Familia e celula de bază a societății”.

Aiurea.
În 1989 celula de bază a societății era întreprinderea.
Fără un loc de muncă la o întreprindere nu erai nimic.
Nu aveai bani. Nu aveai tratament medical, nu aveai locuință.
Doreai, de exemplu, să îți cumperi un apartament prin OCLPP. Să nu vă închipuiți că mergeai la sediul acelei întreprinderi, plăteai, semnai niște acte și primeai un apartament.
Nu era chiar așa de simplu.
E adevărat, mergeai, semnai, duceai și o adeverință de le întreprindere prin care dovedeai că muncești undeva, după care primeai o hârtie pe care o duceai la întreprindere.
Acolo erai pus pe o listă și începeai să aștepți.
Dacă nu aveai întreprindere unde să duci hârtia, nu puteai să îți cumperi apartament
Dacă plecai din întreprindere, mergeai să fii pus pe listă la noua întreprindere, unde bineînțeles că totul se reseta, erai din nou ultimul pe listă.

Dacă te oprea miliția pe stradă (se întâmpla destul de des să se facă razii în care erau căutați paraziții sociali, cum erau numiți cei care nu erau angajați undeva), nu ți se cerea buletinul, ci legitimația de serviciu.
Dacă te durea ceva, trebuia să mergi la medicul de întreprindere, acela avea rolul pe care îl are acum medicul de familie.

Cred că am mai povestit asta, în ziua în care a murit Cornel Chiriac, m-am dus la serviciu cu o panglică neagră la reverul salopetei. Eram un tânăr rebel în vârstă de 17 ani care abia aștepta să-l întrebe cineva cine a murit.
Și mă întreabă maistrul:
– Cine ți-a murit?
– Nu știți? Mă mir eu.
– A murit Cornel Chiriac.
– Da? Unde lucra?
Nu îl interesa cine dracu era Cornel Chiriac și de ce ar fi trebuit să-l cunoască el, ci unde lucra.

Când făceai cunoștință cu cineva, terminai cu “îmi pare bine, unde lucrezi?”
Când o fată spunea părinților că a cunoscut un băiat aceștia o întrebau unde lucrează derbedeul.

Se mergea în concediu prin sindicat împreună cu un colegii. Se făcea Revelionul la cantina Elba sau Guban sau IAT, alături de colegii de muncă. Se mergea în excursie împreună cu colegii de serviciu.

De fapt, era aproape la fel ca acum.
În corporații se încurajează petrecerea timpului împreună cu colegii, nu cu familia.
Dacă la o firmă dorește să se angajeze și soțul și soția, unul din ei nu este binevenit pentru că relația cu colegii trebuie să fie mai importantă decât cea cu familia…
Se organizează teambildinguri, de obicei în altă localitate, împreună cu colegii. Bineînțeles că acolo se merge fără soți și soții pentru că se încurajează relațiile cu colegii.
Totul pentru întreprindere, nu au ăia nevoie de soți geloși, lor le trebuie oameni care să fie dedicați întreprinderii, oameni care știu că pierd ceva important dacă pleacă sau dacă sunt dați afară de acolo. Și ce este mai important decât dragostea colegei sau a colegului de serviciu?

Credeați că fetițele alea sexoase care intervievează viitori angajați sunt niște specialiste care îl întreabă pe bătrânul strungar care este diferența dintre filetul metric și cel Whitword? Aiurea, dacă un HR-ist a văzut vreodată un strung, probabil că l-a văzut pe Youtube, ei se uită, de fapt, cum s-ar încadra omul ăla în colectiv, cum s-ar comporta la teambuilding sau când șefa de la firmă își ține în luna decembrie, prin teleconferință, discursul anual de îndobitocire a angajaților.

Ei, săracii capitaliști cu salariul subvenționat, nu știu, dar comunismul de pe vremea comuniștilor era floare la ureche față de comunismul corporatist practicat în zilele noastre.

 

***

 

În dimineață zilei de 20 decembrie 1989 exista o diferență față de zilele precedente.

Încă erau soldați pe stradă, mai existau și geamuri sparte, steagurile negre încă nu reapăruseră la scările blocurilor, dar era mai multă lume pe stradă, destul de multă ca să fie înghesuială în troleibuz și în tramvai, parcă oamenii vorbeau mai tare, parcă erau și mai veseli cumva.

La un moment dat în tramvai un bărbat începe să-i spună altuia de lângă el că ieri ar fi fost grevă la ELBA. Și vorbea destul de tare ca să îl audă cei din jur.

Cum să spui, măi, așa ceva în tramvai, că a fost grevă undeva, că există oameni nemultumiți?

Pentru așa ceva veneau doi bărbați îmbrăcați în haine de piele până la glezne, te luau de coate, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte, te coborau din tramvai și te urcau într-o Dacie neagră după care nu te mai vedea nimeni.

Sau cel puțin așa credeam noi că se întâmplă și de aceea am tăcut ca niște cretini timp de atâția ani.

Ajung la serviciu, observ că oamenii stau adunați în grupuri și povestesc. Nimeni nu lucra.

Mă duc la atelierul prietenului meu electrician.

Îmi povestește că i-a spus cineva că astăzi ar intra și UMT-ul în grevă.

Cei de la Europa Liberă tot repetau știrile cu ce s-a întâmplat duminică, nu prea aveau informații noi.

Ieșim în curte și la un moment dat observăm că pe Demetriade trece o coloană de tancuri spre UMT.

În curtea depozitului era pe atunci o macara din aceea înaltă, montată pe șine.

Ne-am cățărat pe macara, poate vedem ce se întâmplă spre UMT, unde s-au dus tancurile acelea. Se vedea un peisaj frumos, dar nici un tanc.

Colegul meu îi dă telefon la birou fiicei sale care lucra la Fabrica de Autoturisme, în Calea Buziașului.

Femeia îi spune că e singură la birou, colegii ei au intrat în grevă și au ieșit în stradă în mod organizat, cu steaguri, pancarte și ce mai e nevoie pentru o treabă serioasă.

Nu vă pot descrie ce s-a enervat colegul meu, “cum, nenorocita și-a lăsat colegii singuri și ea a rămas acolo pentru că îi e frică?”.

Tot fiica lui îi spusese că a aflat de la colegi că și alte întreprinderi din acea zonă, Azur, Guban, IAEM, vor ieși în stradă.

Ieșim din nou în curte să le spunem și altora ce am aflat.

Vedem pe stradă cum trec, tot spre UMT, două autobuze în care erau niște militari cu plase pe căști.

Citește și:  23 decembrie 1989 - Prima zi în minunata lume nouă

Ne-am gândit că ăștia cu tancurile și cu militarii din autobuze vor să înconjoare zona ca să nu mai poată ieși cei de la UMT în stradă. Colegul meu avea o mașinuță așa că am hotărât să mergem și noi spre Calea Buziașului să-i găsim pe cei care ieșiseră în stradă, până nu ne înconjoară militarii cu plase pe cap.

Zis și făcut, ne urcăm în mașină și plecăm.

Trecem pe la Gara Mică, acolo era Fabrica de Ciorapi și ne gândeam că ies și cei de acolo în stradă. Nimic, militari în toate colțurile, dar nici o grevă.

Nici în Piață Traian nu se întâmpla nimic. Niciunde, nici la Azur, nici la IAT, IAEM, cooperativele acelea din Calea Buziașului, Guban, am colindat toate străzile, dar niciunde nu am văzut vreo mulțime, nici cu nici fără steaguri.

În final m-a lăsat acasă, în Calea Girocului.

Ajuns acasă mă hotărăsc să plec din nou, dacă a spus fata aia că oamenii au ieșit în stradă, ar trebui să fie pe undeva, că doar nu a putut să dispară pe drum o întreprindere întreagă.

Cât am bântuit noi pe străduțele orașului se făcuse ora 13.

Mă urc în troleibuzul 15 și o iau spre centru.

Pe podul Michelangelo văd un camion militar din care chiar coborau soldați, militari în termen după vârstă și echipament, înarmați.

Erau comandați de nimeni altul decât vechea mea cunoștință de duminică, MAIORUL DE MILIȚIE V, care avea pe el o geacă militară verde și un pistol mitralieră atârnat pe un umăr, cu țeava în jos.

Încă o dovadă că între armată și miliție a existat o colaborare în acele zile.

Era totuși un semn bun, ăștia se pregăteau să oprească pe cineva, deci totuși ieșiseră niște oameni în stradă.

Cobor la poștă, acolo era ultima stație, și o iau spre Piața Operei prin parcul din spatele hotelului Continental. Nimic, niște tancuri, soldați și cam atât.

Mă întorc și mă duc pe jos până la Comitetul Județean de Partid. Soldați, TAB-uri sau tancuri, nici un demonstrant cu sau fără pancarte.

Mă gândesc că poate nu au ajuns, mă duc la mica cafenea de lângă expresul Semenic, iau o cafea, o fumez după care, dezamăgit, mă urc în troleibuz și mă întorc acasă.

Pe pod încă era maiorul V și cu plutonul ăla de soldați.

Ajuns acasă dau drumul la toate radiourile, Europa Liberă emitea în acele zile non stop în limba română. Nimic interesant, nu știau ăia nici cât știam eu.

Mă urc pe bloc cu intenția să îmi lungesc și mai mult antena de radio care pe atunci avea deja vreo 60 de metri.

Și în momentul în care ajung sus aud un vuiet de motoare și îl aud pe Tibi Molnar că mă strigă:

– Hai repede că fug șobolanii!

– Cine fuge?

– Fuge armata.

Dialogul ăsta avea loc între mine care eram pe acoperiș și Tibi care era pe stradă.

După două minute din toate blocurile vecine ieșeau oameni care fugeau spre Calea Girocului să vadă ce se întâmplă.

Am coborât repede și am fugit și noi pe Calea Girocului unde tancuri, TAB-uri și ce mai avea armata românească în dotare chiar veneau dinspre centrul orașului și mergeau spre Giroc.

Cred că nu mai exista om în tot cartierul care să nu fie acolo.

Probabil doreau cumva să-i păcălească pe soldații care ieri încă le împușcaseră rudele deoarece cu toții strigau “Armata e cu noi”.

Greșeau, niciodată în istoria acestei țări armata nu a fost alături de poporul care a plătit-o.

Lângă noi era vecinul Ovidiu care ne-a propus să mergem în centru să vedem ce se întâmpla acolo.

Ne-am urcat cu toții în mașina lui, Tibi Molnar, Dan Mătăsaru, Dorina, soția lui Dan, soția lui Ovidiu, eu și, bineînțeles, Ovidiu care pe lângă că nu avea carnet a mai și luat o sticlă de țuică cu el pe care o ținea în mâna stângă, scoasă din mașină și dădea noroc simbolic cu oamenii de pe trotuar, care și ei strigau la noi “noroc”. În acele momente era voie.

Claxonând în permanență, ca la nunțile țăranilor, am ajuns la Capitol și am lăsat mașina acolo.

Oameni veneau din toate părțile și mergeau spre Operă. Când am ajuns noi acolo încă veneau coloane de oameni cu pancarte, cu poze cu Ceaușescu cu mustață de Hitler, cu steaguri.

Cei din fruntea coloanei aveau pancarte cu numele întreprinderilor în care lucrau.

Unii oameni începuseră să se cațere pe fațada Operei pentru a ajunge în balcon, se ajutau unii pe alții.

 

De 30 de ani una din enigmele revoluției este de ce armata s-a retras, făcând astfel posibilă preluarea puterii de către cetățenii orașului.
Am citit nenumărate ipoteze, că de fapt securitatea dorise să-l răstoarne pe Ceaușescu și ne-a împușcat numai pentru a ne enerva atât de tare încât să ne revoltăm. E o explicație și asta.
Alții spuneau că moldovenii ăia care vindeau fierbătoare în Piața 700 au convins armata să se retragă, că prea umblau ei cu autoturismele Lada prin țară. Și asta este o explicație plauzibilă, au bântuit cu lăzile prin coclauri, poate dau pe undeva de Ceaușescu să-l calce cu mașina și dacă nu au reușit, l-au plătit pe Tokes să spună că în România e frig și foamete, de parcă nu știa întreaga planetă acest lucru, după care au ordonat armatei să ne împuște și în final i-au trimis pe soldați în cazarmă. În felul ăsta au cucerit o piață pentru a-și vinde pietrele de brichetă.
Unii cred că asta e mai plauzibil decât că erau niște bișnițari care făceau un fel de mic trafic, cu noi și uneori cu sârbii.

Eu am două ipoteze în acest sens:

1. Așa cum arătam la începutul acestui articol, în acea vreme întreprinderile, colectivele de muncă erau celula de bază din care era formată societatea.
În acele întreprinderi exista o formă de îndoctrinare a muncitorilor, existau forme de control a acestora, pornind de la desfacerea contractului de muncă până la pierderea drepturilor care nu puteau fi obținute dacă nu făceai parte dintr-un colectiv de muncă.
Celor care nu au trăit în acea perioadă poate le va fi greu să înțeleagă, dar cei care lucrau într-o întreprindere pe atunci își vor aduce aminte de această realitate.

Atât timp cât oamenii au ieșit în stradă în timpul lor liber, fiecare de capul lui, regimul i-a considerat niște derbedei care merită să fie împușcați.
Probabil dacă sistemul nu ar fi căzut în următoarele săptămâni, în fabricile și uzinele patriei ar fi avut loc ședințe de judecată muncitorească în care cei care participaseră la mișcările de stradă ar fi fost aspru criticați chiar de către colegii alături de care lucrau, după care, pentru a se dovedi că regimul dă totuși dovadă de umanism, huliganii ar fi fost condamnați la locul de muncă.
Se făceau chestii din astea destul de frecvent pe vremea aceea.

Dar în întreprinderi exista și o formă de solidaritate.
Când lui Ionescu i-a fost împușcat fiul, iar lui Popescu soția, oamenii ăia au devenit solidari cu Ionescu și Popescu.
Oamenii din întreprinderile astea mai și colaborau, cei de la Autorurisme mai luau niște piese de la UMT, soția ăluia de la UMT lucra la Azur, reglorul de la Ciorapi lucrase înainte la UTT și rămăsese prieten cu unii din foștii săi colegi.

A mai fost și frica, dacă i-a filmat sau i-a fotografiat cineva și vor avea cu toții necazuri.
Și cam aveau dreptate, cineva îi filma și îi fotografia.

 

Citește și:  ISTORIE RECENTĂ - PRIVATIZAREA PRIN MEBO - Prima parte
Sursa foto: Wikipedia

 

Când, însă, oamenii ăia au ieșit în stradă în mod organizat, în timpul serviciului, cu pancarte și steaguri, regimul s-a văzut abandonat chiar de către propriile sale celule de bază și a reacționat exact ca un om care află că are cancer.
Cei care dădeau ordine armatei, poate chiar Ceaușescu, nu au mai știut cum să reacționeze și până să le vină vreo idee au băgat soldații în cazărmi.
Nu puteau să împuște sau să aresteze toți muncitorii de la Autoturisme sau de la Guban.
Nimeni care are cancer la picior nu își taie singur piciorul.

2. Încercați să faceți un mic experiment:
Căutați o țeavă lungă, de genul celor pe care se fixau înainte de revoluție antenele de TV. Așezați-o în poziție verticală.
Veți constata că, indiferent de greutatea acesteia, menținerea în poziție verticală a țevii nu vă solicită nici un efort, puteți să o susțineți chiar dacă o proptiți cu un singur deget.
Acest lucru se datorează faptului că întreaga greutate a țevii este orientată vertical, spre baza țevii, greutatea acesteia fiind susținută în întregime de sol.

După aceea, încercați să o înclinați încet susținând-o în continuare.
Pe măsură ce țeava este mai înclinată o susțineți tot mai greu, pentru că centrul de greutate se mută de-a lungul unei drepte care reprezinta proiecția țevii pe orizontală, iar brațul dumneavoastră este nevoit să susțină o parte tot mai mare din greutatea țevii.

Când unghiul format între țeavă și sol scade sub o anumită valoare țeava nu mai poate fi susținută.

Ceva asemănător se întâmplă și în cazul unei reacții în lanț, până la un moment dat reacția poate fi controlată folosindu-se un “absorbant de neutroni”, de exemplu grafitul, dar dacă numărul de neutroni emiși depășește o anumită valoare, reacția nu mai poate fi controlată.

La un moment dat am citit undeva un text scris de un ofițer de aviație, membru CADA, în care se povestea că în perioada dintre 17 și 22 decembrie, la o unitate de cercetare a armatei, în Cluj parcă, s-a făcut un experiment asemănător:

Bazăndu-se pe experiența înregistrată de-a lungul timpului în alte țări, ofițerii care au analizat date referitoare la mișcările de protest din întreaga lume au ajuns la concluzia că dacă mișcările de protest se amplifică timp de câteva zile, înseamnă că protestatarii vor învinge sistemul împotriva căruia protestează. La noi chiar trecuseră 3-4 zile.

Este posibil ca acesta să fi fost adevăratul motiv pentru care organele de represiune au ales să treacă de cealaltă parte a baricadei. Oricum, să nu-și închipuie nimeni că cei care au fost niște ticăloși până în urmă cu o zi au avut brusc o revelație divină și au devenit sfinți peste noapte.

 

La un moment dat Tibi Molnar, care era puțin mai paranoic decât mine, spune:

– Dacă vrea cineva, de pe acoperiș sau din balcoanele din jur, ne mitraliază pe toți, nu mai scăpăm niciunul.

– Fii serios, în momentul ăsta nu mai e nici un pericol, antena a căzut.

Asta era starea de spirit a oamenilor din piață.

Ovidiu cu nevastă-sa se pierduseră de noi, dar Dan Mătăsaru și Dorina erau chiar lângă noi, i-am întrebat și pe ei ce părere au și am constatat că gândeau la fel ca mine, în momentul ăla nu mai percepeau nici un pericol.

Nici ceilalți oameni nu arătau că s-ar teme de ceva, toată lumea era bucuroasă.

În balconul Operei s-a format un mic grup, Dan Mătasaru a exclamat “uită, ăla a fost profesorul meu, e tip fain”, era Lorin Fortuna, mai era unul despre care știam că e ceva la UTC, se ocupa cu “Cântarea României”.

Erau vreo 20 de inși acolo în balcon, dar se schimbau în permanență, unii veneau, alții plecau.

Fortuna tot încerca să încălzească atmosfera, vorbea despre dictatură, morți, armata e cu noi, nu prea interesa pe nimeni ce spune, era ca atunci când acasă la mine eram 5-6 inși care povesteam despre ceva interesant și în surdină vorbea Monica Lovinescu despre literatură.

La fel ca la orice miting, de sus i se dicta mulțimii ce să strige, i-am auzit că strigau “Dăscălescu președinte”, după un timp s-a vorbit despre Ion Iliescu – eu știam de vreo 5 ani despre Ion Iliescu că va fi următorul președinte al României – și mulțimea a strigat Iliescu președinte, mai târziu aveam să aud mulțimea din fața Comitetului Județean de Partid că strigă ”vrem pe Bălan că e bănățean”.

După un timp cred că tot Lorin Fortuna a spus că ar fi necesar să se creeze un fel de comitet din care să facă parte reprezentanții tuturor întreprinderilor din oraș. Și a început să facă apelul, avea o listă de pe care citea:

– Elba, e cineva de la Elba?

– Aici, striga cineva din mulțimea aceea din fața intrării.

Citește și:  Cutremurătorul caz al cățelușei care a fost împușcată lângă Timișoara ne arată, încă o dată, unde ne aflăm noi ca societate

– Intrați pe intrarea laterală, i se spunea.

– Azur…

– Aici, striga din nou cineva

La un moment dat

– ICRAL

Nu răspunde nimeni

Încă o dată:

– ICRAL, nu e nimeni de la ICRAL?

– Du-te mă,  mă împinge Tibi Molnar.

– Fii serios, cum să mă duc eu acolo sus, eu sunt nimeni în întreprinderea aia. Și nu m-am dus, cred și acum că ar fi fost o nesimțire din partea mea să mă cațăr acolo.

Până la urmă s-a dus un ingineraș proaspăt absolvent care în fiecare dimineață venea să-i dau o cafea în biroul meu, un burlac, era de la Termoficare, dar eram în aceeași curte și până în urmă cu o lună termoficarea aparținuse de ICRAL.

În principiu, așa cum am  văzut în acea seară, ar fi putut să se ducă oricine în balconul ăla, nu îți făcea nimeni teste PISA ca să ajungi acolo.

 

Sunt probabil persoane care se vor întreba de ce au fost cetățeni care nu s-au urcat acolo, în balconul Operei, în fond exista șansă să ajungă un fel de șefi mai mici sau mai mari, și de ce alții s-au urcat.
Nu era vorba de frică, în acel moment nimănui nu îi era frică. În piața aceea existau probabil la acea oră peste 10.000 de oameni care râdeau când vedeau poza aceea cu Ceaușescu în zeghe și care ar fi sfâșiat orice persoană despre care li s-ar fi spus că este securist.

Explicația nu este chiar atât de complicată, există oameni care sunt oportuniști și există alții care sunt mai puțin oportuniști.
Un exemplu bun în acest sens sunt oportunitățile care se ivesc din când în când în materie de afaceri, periodic apar tot felul de “startup nation” sau echivalentele lor. Unele persoane vor spune “de ce să iau bani pentru dotarea cu tehnică de calcul când eu am și calculator, și imprimantă, și modem și tot ce mai e nevoie, inclusiv licentă de Windows”.
Alții vor vinde tot ce au și vor lua banii ăia de la stat. Nu vor produce mai mult, mai bine sau altceva, dar de ce să nu ia banii ăia, că dacă nu îi iau ei, îi ia altcineva.

Sau, exista obiceiul, poate mai există și acum, ca o femeie care rămânea puțin gravidă vorbea cu patronul să o înregistreze în acte cu o leafă de 10 ori mai mare, nu trebuia să îi dea ei leafa aia mare, dimpotrivă, aducea ea de acasă diferența care trebuia plătită în plus la stat, și după aceea primea de la stat timp de 2-3 ani o mulțime de bani pentru concediul ăla postnatal, nu corespunzător salariului ei real din ultimii ani, ci o sumă aferentă salariului de 10 ori mai mare.
Era o practică curentă.
Așa e și cu oamenii care ajung în anumite funcții bine plătite, politicieni, sau bugetari pe la vreo instituție a statului, ei nu sunt mai deștepți sau mai harnici decât ceilalți, dar sunt mult mai oportuniști.
Și poate de multe ori au un nivel de moralitate foarte scăzut.

 

Eram chiar în față așa că la un moment dat am văzut cum din Operă a ieșit un grup de cetățeni, iar unul din ei avea în mână 4 pistoale mitralieră înfășurate într-un veston militar de iarnă.

Spuneau că au găsit armele alea ascunse în clădire și urma să le ducă la Comitetul Județean de Partid, unde era, din câte am înțeles, un alt grup.

Era o ocazie bună să mai vedem și noi altceva, ne cam plictisisem, așa că împreună cu cei cu mitralierele, un grup destul de mare, am mers spre actuala prefectură.

 

Mai târziu într-un interviu, Radu Tinu, fostul adjunct al securității Timiș, spunea că doreau să facă în acea noapte un fel de intervenție de comando, cu elicoptere negre și alte lasere, pentru a recupera patru pistoale mitralieră care rămăseseră în clădirea Operei.
Noroc că nu au mai făcut-o, ar fi uzat elicopterele alea degeaba pentru că acele patru arme nu mai erau acolo.

Tot legat de Radu Tinu, acesta povestea într-un documentar că printre oamenii ăia de la Operă existau doi agenți de-ai săi. Nu a vrut să le spună numele.
Doi oameni care au fost infiltrați acolo au primit timp de 30 de ani o pensie mult mai mare decât un salariu mediu, fără să muncească pentru banii ăia, au primit terenuri, spații comerciale, ceilalți cetățeni s-au uitat cu respect la ei.
Și ei erau, de fapt, niște ticăloși. Pot să fie oricine.

 

Și acolo era o mulțime de oameni care ocupau ambele părți ale carosabilului, unii erau chiar cățărați în copaci să vadă mai bine.

În balconul din stânga era un bărbat despre care ulterior aveam să aflu că se numește Ioan Savu. L-am ținut minte pentru că era singurul cu barbă, în lunile următoare avea să devină și mai celebru pentru că a organizat un sistem informatic care ajuta poliția să elibereze mai repede pașapoarte celor care doreau așa ceva. Asta chiar era o treabă serioasă în perioada aceea.

Cel care cărase armele alea până acolo i le-a întins din stradă cuiva din balcon, omul ăla din balcon le-a luat și s-a uitat la ele, iar pentru câteva momente mulțimea din stradă s-a cam albit la față când a văzut în balcon pe cineva cu un pistol mitralieră în mână.

Am stat acolo un timp, ceea ce se întâmpla acolo nu se deosebea foarte mult de ceea ce se întâmpla la Operă și la un moment dat am plecat pe jos spre casă.

Eram pe actuala stradă Michelangelo, încă nu ajunsesem la Parcul Rozelor, când, după mulți ani, s-au aprins luminile de pe stradă. Am rămas înmărmuriți.

Iar Dan Mătăsaru i-a spus soției sale un lucru foarte interesant:

„Tu îți dai seama că noi în momentele astea vedem cu ochii noștri cum se face istoria?”.

 

 

Cover foto: Piață Operei în după amiaza zilei de 20 decembrie 1989. Foto: autor necunoscut.
Preluată de la http://www.amherstglebeartsresponse.org/opera.html

 

 

Citește și: 18 decembrie 1989 – Ziua cea mai tristă

1 thought on “20 decembrie 1989 – Renașterea

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*