Îmi aduc aminte cu drag albumul despre Japonia, al lui Florea Tuiu, pe care l-a făcut tata cadou bunicii acum vreo 40 de ani. Era primul meu contact, dincolo de abstractul existenței ”undeva departe”, cu țara aceasta. Mă amuz și acum că primul gând, când am ajuns la o fotografie în care erau și porumbei, a fost că… uite, ciudat, dar acolo porumbeii nu au ochii oblici. Dincolo de poza cu porumbeii, am reținut atâta de bine imaginile cu aranjamentele de flori, cu ceramica, chimonourile, templele, monumentele lor. Și mai ales acela al lui Sadako Sasaki, fetița ce a făcut leucemie după bombardarea Hiroshimei, și a sperat că se va vindeca de va face 1000 de cocori de hârtie, dar a murit la al 644-lea.
Tot atunci am citit despre teatrele Noh și Kabuki, și am încercat să citesc primele cuvinte în japoneză. Doar că, undeva, m-am oprit. Îmi aduc aminte, însă, entuziasmul pe care l-am avut mereu față de acel album, și față de frumusețea și neobișnuitul ce veneau cu el. Doar că, în timpul comunismului, era greu să ajungi și în Ungaria, darămite în Japonia, așa că totul a rămas la nivelul unei abstracțiuni.
Ani mai târziu, după ce ajunsesem să cunosc cărțile lui Yasunari Kawabata, care au devenit importante pentru mine și pentru zestrea mea de frumusețe pe care am înglobat-o (văd că repet cuvântul ”frumusețe”, dar… de ce nu?), am ajuns să cunosc un tânăr plecat din România, care nu se oprise la imaginile frumoase la care începuserăm să avem acces mai ușor, după Revoluție, legate de Japonia, care lucra pentru Toyota și care învățase limba și se ocupa și de proiecte culturale care să prezinte lumii lucrurile aparte ale Japoniei. Am ajuns să organizăm un concert de tobe japoneze, la Oradea, cu ajutorul Episcopiei Greco-Catolice de acolo, și o seară în care s-a vorbit despre literatura japoneză, unde am prezentat și eu o lucrare.
Era vorba de George Sipos, cel care tocmai tradusese pentru Humanitas ”Sunetul muntelui” și ”O mie de cocori”, ale lui Yasunari Kawabata. Iau un fragment din ”O mie de cocori”, unul din cele câteva imagini deosebit de bine surprinse de autor, care nu îmi vor ieși niciodată din minte, și care s-au așezat acolo și datorită faptului că a existat un traducător care să ne aducă opera în română:
”Așa cum îi spusese și Fumiko, smalțul alb avea pe el o tentã roșiaticã. Dacã te uitai mai atent, roșul pãrea sã pluteascã de undeva din adâncurile albului. Marginea bolului avea o nuanțã maroniu-deschis, dar într-o parte culoarea era ceva mai închisã.
Acolo sã fi fost locul pe unde bãuse cineva în mod constant? Poate cã era pãtat de ceai, dar la fel de bine ar fi putut sã fie pãtat de buzele cuiva. Kikuji se uitã la maroniul-deschis și i se pãru cã zãrește o urmã de roșu în el.
Rujul mamei ei? Mai erau niște urme roșii întunecate și în crãpãturile fine din interiorul bolului.
Culoarea rujului vechi, a unui trandafir ofilit, a sângelui uscat… Kikuji simți cã i se face rãu. Fu cuprins de un sentiment grețos de necurãțenie, combinat cu unul de fascinație morbidã.
Zona medianã a bolului era decoratã cu fire groase de iarbã, fãcute din smalț negru, cu verde și pete ruginii, ici și colo. Fanteziile morbide îi furã imediat risipite de firele acelea curate și sãnãtoase.
Bolul era bine proporționat, cu linii puternice și impresionante.”
După mai bine de un deceniu, săptămâna următoare mă voi reîntâlni, în Timișoara, de data asta, cu George, pentru că… lucrurile au curs în așa mod încât vom avea, la Universitatea de Vest, un ciclu de licență de limbă și cultură japoneză, iar George este cel care îi va duce greul. Dar să vedem cum s-a ajuns la acest curs, și ce ar fi util de știut, pentru cei interesați.
Am contactat-o pe prof. dr. Loredana Pungă, decan al Facultății de Litere, Istorie și Teologie de la UVT, și am întrebat-o cum s-a simțit, măsurat (luat pulsul, contorizat) interesul pentru literatura japoneză, în Timișoara, și cum a fost munca de până la a se ajunge la oferirea acestor studii. Iată răspunsul: ”Profesorul George Sipos este colaboratorul Facultății de Litere, Istorie și Teologie din 2020, atunci când a început să predea la facultatea noastră cursuri facultative de limba japoneză. Inițiativa a fost primită cu entuziasm de studenți, ceea ce ne-a determinat să extindem colaborarea cu colegul nostru și să oferim două cursuri transversale de cultură și civilizație japoneză, cu focus pe lumea samurailor. Acestea fac parte în continuare din oferta Facultății de Litere, pentru studenții celorlaltor facultăți din UVT (UVT este singura universitate din țară care a implementat sistemul de cursuri transversale – cursuri oferite de facultăți studenților care se specializează în alte domenii, adaptate ca dificultate pentru un public nespecialist). Ca și cursurile de limba japoneză, și cele două cursuri de cultură și civilizație au fost frecventate cu interes, ceea ce ne-a încurajat să inițiem demersurile pentru deschiderea filierei de studii asiatice, în cadrul facultății, cu o nouă specializare secundară – Limba și literatura japoneză (devenim, astfel, singura universitate din zona de vest a țării care oferă această specializare, în prezent activă doar la Universitatea din București și la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca). Procedurile administrative de autorizare fiind finalizate cu succes, pentru anul universitar 2023-2024, organizăm prima sesiune de admitere la două programe care au în componența lor această specializare. Semnalele pe care le-am primit dinspre studenții care au luat deja contact cu cursurile oferite de dl. prof. Sipos, dar si cele venite dinspre elevii de liceu, cu ocazia campaniilor de promovare a programelor facultății, ne încurajează să credem că decizia de înființare a specializării Japoneză a fost una inspirată. Ne-am bucura să avem confirmarea oportunității acestei decizii!”
Așadar avem un cadru didactic universitar specialist in niponologie (limbă, literatură și cultură japoneză), traducător, publicist, scriitor, expert și consultant în strategie universitară globală, recrutare și înrolare de studenți, parteneriate și digitalizare. De-a lungul carierei, Sipos a predat cursuri de limbă, literatură, istorie și civilizație japoneză la Universitatea din București, University of Chicago, DePaul University, International College of Liberal Arts în Japonia, Washington University in St. Louis și Universitatea de Vest din Timișoara. A publicat articole de cercetare în jurnale academice și a contribuit cu capitole în volume colective în domeniul literaturii și istoriei japoneze moderne. In 2021, i-a apărut la editura Routledge din Marea Britanie volumul co-editat Tenkō: Cultures of Political Conversion in Transwar Japan. Un al doilea volum co-editat intitulat Japan Behind the Iron Curtain, precum și un volum monografic de autor se află în pregătire, ultimul tot sub contract la Routledge. Sipos a tradus extensiv din literatura japoneză în română și în engleză și a publicat patru volume de traduceri din opera lui Kawabata Yasunari, Mishima Yukio și Akutagawa Ryunosuke, la edituri precum Humanitas sau Curtea Veche. Alte două volume de traduceri din opera lui Kawabata și a lui Dazai Osamu se află în pregătire tot la Humanitas. In același timp, Sipos pregătește și traducerea în engleză a volumului Și eu am trăit în comunism, editat de Ioana Pârvulescu, care va apărea la Egretta Press, în St. Louis. Pe lângă activitatea de predare și cercetare, Sipos a deținut vreme de peste 15 ani poziții sau a onorat contracte de consultanță în domeniul strategiei universitare internaționale, cu precădere în recrutarea de studenți străini, parteneriate strategice și schimburi academice sau digitalizare. A lucrat la universități publice sau particulare din Statele Unite și Japonia, sau la organizații non-profit.
Am purtat un dialog și cu George Sipos, pe marginea noutăților legate de limba și cultura japoneză la UVT.
– Dacă aș întreba cum e portretul-robot al celui care decide să studieze limba japoneză (universitar sau ”în producție”), nu pot sări peste portretul tău. Cum a fost pentru tine?
– Din experiența mea de predare de limbă, literatură și cultură japoneză din ultimii ani, nu mi se pare că portretul robot al studentului la japoneză s-a schimbat chiar atât de mult de când am intrat eu la facultate. Eu eram pasionat de literatură și, în consecință, un cititor avid. În liceu îmi plăcea să citesc nu cărți sau autori, ci literaturi. Așa că îmi căutam tot ce puteam găsi, de exemplu, din literatura egipteană sau argentiniană. Așa am ajuns prin clasa a 11-a la literatura japoneză. Și n-am mai avut practic puterea să trec mai departe. M-a fascinat modul de a nara al scriitorilor japonezi moderni (nu se găsea cine știe ce în traducere pe vremea aceea). Și am hotărât instinctiv că trebuie să fie ceva mult mai adânc dincolo de istoriile in sine, dincolo de textul in sine. Ăsta a fost impulsul meu de a studia japoneza. Pentru studenții mei de acum e aproape la fel. Diferența este că ei descoperă acea modalitate narativă prin intermediul altor modalităţi de relatare a poveștilor, a istoriilor. Ceea ce erau romanul sau nuvela pentru mine, este pentru ei banda desenată manga sau desenele animate japoneze, anime. Iar pentru alții, filmul, muzica, kosupure (cosplay) șamd. Prin intermediul lor ajung la interesul și, în cele din urmă, la dragostea pentru limbă și cultură.
– Spune-mi cum vezi tu posibilitatea ca o țară ce nu foloseste o limbă considerată de mare circulație internațională, cum e România, să poată să aibă traduceri direct din limbi ”mai îndepărtate”, iar nu prin filiera traducerilor în engleză sau franceză. La Kawabata știu că au existat și traduceri făcute așa (din engleză) înainte de ale tale.
– Asta e o întrebare care nu are un răspuns tocmai simplu, ca să fiu sincer. În principiu, nu este neapărat o problemă ca în cazul în care o cultură cu o limbă de circulație restrânsă, cum este cultura română, vrea să intre în contact cu o altă cultură cu o limbă de circulație restrânsă, cum este cultura japoneză, să o facă printr-un intermediar lingvistic. Dar asta mi se pare normal și acceptabil numai în absența unor specialiști cunoscători ai limbii celeilalte culturi. Când am descoperit eu literatura japoneză, nu mi s-a părut nimic nelalocul lui să citesc traduceri nu numai din Kawabata, dar și din alți autori moderni și contemporani făcute prin limbi terțe: franceză, engleză, rusă sau germană. Cu excepția câtorva titluri din Mishima Yukio sau Dazai Osamu făcute de Angela Hondru, și a excelentei traduceri a Însemnărilor de căpătâi a lui Sei Shōnagon făcută de Stanca Scholz Cionca, totul era tradus prin intermediar pe vremea aceea. Dar asta era la finele anilor 1980, când specialiștii în niponologie din România care și știau limba se numărau pe degetele de la o mână. Mai trist este că practica traducerii prin intermediar continuă și astăzi, iar piața noastră de carte este încă burdușită de traduceri literare „la mâna a doua”, ca să folosesc o expresie răutăcioasă. Lipsa de specialiști din anii 80-90 a fost acum înlocuită cu dorința editurilor de a scoate pe piață cât mai mult și cât mai repede. O traducere direct din japoneză durează mai mult decât una din, să zicem, engleză. Poate sunt eu naiv sau demodat, dar să faci, totuși, rabat la calitate și la autenticitatea vocii unui autor numai pentru a publica ceva cât mai rapid, în ziua de azi, când avem destui traducători din japoneză în România, mi se pare absurd. Pe de altă parte, este foarte adevărat că literatura japoneză în România, în ciuda eforturilor unor editori precum Denisa Comănescu, de exemplu, care au făcut tot posibilul să o scoată din acea condiție, rămâne una exotică. Interesantă mai degrabă pentru că e din Japonia decât pentru valoarea ei literară intrinsecă. Și este condamnată să rămână așa atâta vreme cât niponologii români nu sunt decât sporadic și aleatoriu incluși în discursul public despre ea. La fel stau lucrurile și cu cultura japoneză sau cu înţelegerea societăţii contemporane japoneze, rămasă, aşa cum vedem atât de des, la mâna postărilor virale din social media. Așadar, nu am nimic împotriva traducerilor prin intermediar dacă sunt făcute în absența altor soluții. Ori nu mai e cazul și pentru literatura japoneză în traducere in limba română.
– Aș vrea să te rog să discutăm puțin despre ROST. Nu la modul mercantil, ci la cel pur și simplu logic. Pornind de la ideea asta: de ce ar trebui să aibă o universitate (din România, în cazul nostru) o licență în japoneză. Uite, de exemplu mi se pare extrem de trist să fii în situația de a nu oferi licențe pentru toate limbile etniilor mai mari din Banat. Deci criteriul proximității. Dar intervine și treaba cu cererea și oferta. Doar că povestea cu cererea se poate crea oarecum artificial. Apoi există posibilitatea „colaborărilor – culturale sau economice – cu un stat, chiar de departe, chiar cu o limbă ce nu face parte din cele de mare circulație. Eu aș adăuga și operele literare create în acea limbă. Tu cum le-ai alinia și ce ai adăuga, vorbind de japoneză? Ce dă rost acestor cursuri?
– O, da! O întrebare extraordinară! Şi nu pentru că îmi dă posibilitatea unei pledoarii pro domo, ci pentru că ne oferă ocazia să discutăm despre rolul în sine al educaţiei universitare. Şi ştiu din proprie experienţă că rolul educaţiei universitare de astăzi este unul dezbătut aprig, cu patimă, înflăcărat pe peste tot în lume. De la contestare şi opoziţie, cum vedem în America din ce în ce mai conservatoare, până la fetişizare, educaţia universitară a devenit în ultimele decenii dintr-o condiţie sine qua non pentru a te numi persoană cu adevărat educată în teritoriu deschis părerilor tuturor. Aşadar, de ce educaţie universitară? Pentru a obţine o slubă mai bună? Un salariu mai generos încă de la începutul carierei? Pentru a te lăuda cu o diplomă? Pentru a fi pregătit pentru viaţă? Pentru a învăţa cum să gândeşti pentru tine însuţi? Da. La toate întrebările de mai sus. Şi la multe altele, care nu îmi vin în cap acum. A devenit o platitudine să spunem că nu mai avem cum să ne pregătim studenţii pentru o piaţă a muncii despre care nu ştim absolut nimic. Apariţia AI, a realităţii virtuale, a muncii la distanţă, a robotizării accelerate în mai toate domeniile, schimbă regulile jocului nu de la an la an, ci de la lună la lună. Educaţia universitară nu o faci pentru a fi pregătit pentru piaţa muncii. Sau nu o faci numai pentru acest scop, deşi el este extrem de important. Educaţia universitară o faci pentru a şti cum să gândeşti, cum să înţelegi lumea din jur, cum să fii pregătit nu pentru o slujbă anume, ci pentru orice slujbă de care va fi nevoie în viitor. Pentru a învăţa să gândeşti critic şi pentru a învăţa cum să înveţi.
Din punctul ăsta de vedere trebuie văzută şi o licenţă cu o specializare în limba şi literatura japoneză. Sigur că poate părea frivol, dar nu este. Nu este pentru că la limbile şi culturile etniilor din Banat avem acces și altfel. Nu numai prin intermediul unei licenţe. Că suntem români, maghiari, saşi, sârbi, croaţi, slovaci, suntem cu toţii aici, avem cu toţii variantele noastre specifice de sarmale, şi de ciorbă, şi de cozonac. Ne rugăm la fel, pentru că am împărţit aceeaşi istorie chinuită de veacuri.
Dar dacă ne trezim că, în momentul în care intrăm în tainele limbii şi culturii japoneze, avem revelaţia că şi ei, japonezii aceia misterioşi, exotici, care fac Sony, şi Toyota, şi anime, şi manga, şi sunt aşa şi pe dincolo, si sunt disciplinaţi şi curaţi (mai curaţi ca noi, desigur) şi respectă legile (nu ca la noi, de!) sunt, de fapt, şi ei tot oameni. Şi că le e frică la fel ca şi nouă, şi că vor aceleaşi lucruri de la viaţă ca şi noi?
Ba, mai mult, că sunt, chiar foarte asemănători ca mentalitate cu noi, românii, balcanicii, est-europenii, numai că de acolo, din Asia de Est. Și, nu numai atât, ba chiar fac şi ei sarmale, şi fac şi ei supă, şi fac şi ei murături. Numai cozonacul lor e din orez şi se cheamă mochi. Şi ţuica/palinka/şliboviţa lor se cheamă shōchū. Şi tot aşa. Şi obținând o licenţă în limbă şi literatură japoneză, înţelegem cât de asemănători suntem cu toţii, ca oameni, cu toate diferenţele noastre. Şi, sigur, avem şi şansa de a absolvi cu cunoaşterea unei limbi pe care nu o ştiu prea mulţi ne-japonezi în lumea asta, ba chiar şi cu posibilitatea de a ne angaja la o mare companie internaţională. Sau, un fel de utile cum dulci, nu?
Mă gândesc să termin dialogul cu George Sipos întrebându-l ceva ce amintește o pățanie din Biblie – câți drepți trebuie să fie într-o cetate ca să nu distrugi cetatea? Dar aici am senzația că nu neapărat numărul studenților de început e esențial, ci că ”dreptul” de la care se pleacă, pe post de punct de coagulare, există.
Specialiștii în limba și cultura japoneză de mâine sunt printre noi. De unde vor fi pornit toate acestea? Și de la un proiect îndrăzneț, ca cel al Universității de Vest.
Ramona Băluțescu
