Mărțișoare cu ficat nu face nimeni. Prefecții nu duc mâna la ficat când se cântă imnul – poate nici n-ar ști unde e. Ficatul n-are poetica, aura sau țâfrul altor organe – măcar aici, și măcar acum, că, de ne luăm de istorie, ne aducem aminte că unul din cele patru vase canopice ale egiptenilor ceva mai vechiuți era exact pentru el. Spunem cel mult că X-ulescu și-a băut ficatul, ca și cum organul există doar ca un mardeiaș al organismului, ce ne dă viața peste cap de călcăm puțin pe bec. Dar nu e așa. Mi-a trebuit și mie o lecție de reamintire a celor învățate prin liceu – din fericire, doar ca și chibiț, nu ca pacient. Și mi-a prins bine. Știți de ce? Ca să mă gândesc mai mult la ce pot face să nu-mi paradesc sănătatea, câtă e – ceea ce e, desigur, răspunsul egoist. Dar, pe lângă el, mai e unul – ca să văd, iar și iar, ce poate face un medic (o echipă, desigur) ca să te țină în viață, ce trebuie să știe, cum trebuie să folosească ce știe și cât de mult îi suntem datori.
Și o să cârâie iar, poate, unii din culise, că de ce îi ridic atâta în slăvi pe medici, că sunt și ticăloși și nepregătiți. Și aici ajungem iar la eterna și fascinanta discuție: câți drepți trebuie să fie într-o cetate ca să nu distrugi cetatea? Nu știu. Dar, în mod concret, în cetatea despre care facem vorbire acum există oameni merituoși. De acord că, de l-ai prins pe unul că cere sau că și-a deschis larg buzunarul, îl arzi. Dar nu faci un autodafe că are o sticlă de bulion pe birou la care nu are chitanță de arătat.
Merg la Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara să văd cum se rămâne fără un cancer de ficat. O doamnă, nu dau mai multe detalii recognoscibile, a urmat procedurile cerute înainte, și acum va scăpa de cele trei tumori pe care le are ficatul ei, după un cancer de colon care e deja operat de o vreme, dar avea și metastazele astea de rezolvat. De acum poate avea o viață așezată, de va merge totul bine.
Azi operează prof Octavian Crețu, cu șeful de lucrări Radu Dan și cu asistentul universitar Gelu Mihai Breaza, iar la anestezie e medicul primar Gordana Boanță. O echipă puternică, ținând cont că profesorul e și rector al Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Uneori mai număr anii de când mă știu cu un medic sau altul, dintre cei „de mai multă vreme tineri”, dar nu prea des. De o vreme, lucrurile se împart mai simplu, în „mulți” sau „puțini”. Cei la care ar fi de numărat decenii intră la „mulți”. Tavi o spune mai simplu decât mine. Mă prezintă cuiva, nu mai știu cui, cred că asistentei care trebuie să-mi dea costumația de sală, mă gândesc intens la ce va urma să văd și să pozez, și la tusea pe care o port cu mine și care trebuie să nu deranjeze, aud doar un „Pe Ramona o știu de o viață” și zâmbesc. Da, s-au strâns ani, decenii. Intră la „mult”.
De doi ani tot bâzâi să mă ia la sală rectorul UMF, pentru că până acum îl știam în postura de director de spital, de mai demult, de colaborator la materiale, de rector. Dar voiam să văd cum operativitatea și lucrurile spuse simplu și clar din interviuri și din toate cele își găsesc corespondentul în sala de operații. Ia, cum am spus, doi ani până se aliniază planetele, nu stăm mult de vorbă înainte, e deja 9 trecute fix când intrăm în bloc, n-am mai fost aici de mulți ani și sunt curioasă de schimbări.
Mă lupt cu hainele de sală, apoi cu „scăunelul”, personaj cheie în toate operațiile la care intru să pozez, cum de regulă stau ca capul pacientului și ar trebui să fiu îndeajuns de sus ca să pot poza ce e dincolo de câmpul ce separă capul pacientului de torace, nefericitul de scăunel de aici este cel mai prost scăunel ever pe care am urcat, el e mic, eu sunt mică, de mă ridic prea mult pe vârfuri risc să mă dezechilibrez și să pic în plagă, și atunci chiar s-a terminat tot. Dar nu pot face prea multă gargară, asta avem și cu asta defilăm, pot doar spera că se mai ridică ficatul acela când se lucrează, să văd și eu ce se întâmplă.
Îmi înfășor panglica de la aparatul foto peste încheietura mâinii stângi, niciodată nu o las să atârne în sălile de operație, trebuie să nu ating nimic, să nu deranjez nimic, să nu dau cu capul în lumini (cum am pățit cândva la Cardio). Eh, de parcă aș putea ajunge azi la lumini, cu cei 1.60 ai mei, neajutați decât extrem de puțin de scăunelul ăla care arată mai mult a prag…
Fornăi, în timp ce se deschide abdomenul. Am jurat deja pe cravata mea că nu o să-mi fie rău, că nu o să am probleme, că am mai fost. Asistenta de lângă mine nu pare foarte încrezătoare. Și mă tot întreabă, la început, de sunt ok. Nu sunt ok, dar asta e strict pentru că nu pot să văd, și deja am făcut febră de frustrare. Dar cum știu că e o intervenție grea, îmi țin gura…
Se ajunge la ficat, nu se șovăie mult, se taie ce e de tăiat. Finalmente văd și eu ceva, cum se ridică puțin ficatul din plagă, să se poată lucra. Ce ciudat… Văd formațiunea albicioasă ce iese pe peretele ficatului. Ca novice, n-ai zice că de treaba aia, de dantelăria aia discretă, ce nu pare să fie mușcătoare de viață, se poate muri. Dar se poate. Îmi aduc aminte de ficatul scos la un transplant hepatic pe care l-am pozat la Fundeni, cândva. Textură, culoare. Dar erau afecțiuni diferite. Aici dușmanul e cancerul, care a pușcat deja în trei locuri, plecând de la colon, în ficatul acesta. Și, dincolo de dantelăria aceea discretă pe care o văd eu, răul merge și în jos. Profesorul știe unde e, cât e, și, ca toate să fie ok, atunci când trebuie se uită, împreună cu mai tinerii colegi, și la monitorul pe care ecograful îi arată cum stau lucrurile.
Dar, deocamdată, suntem la prima tumoră, cipca aceea ce pare benignă, deși nu e. Chirurgul ia o țuță ce și taie și cauterizează, și arată ca un uscător de păr, în felul în care-mi decodez eu sculăria nouă care se folosește, îmi spune că vasele de până la 2 milimetri se cauterizează cu chestia aia, taie repede, mai iese și puțin fum, pleacă bucata într-un timp record, după mine, dar ăsta e doar începutul. Nu e mulțumit de precauția colegilor atunci când fac nodurile, îmi spun că eu aș fi mulțumită cu secunda aceea în plus, ca să știu că povestea ține, e ciudat, îmi aduc aminte că Socoteanu făcea mai multe noduri când săpa în inimi, adică mai multe bucle succesive la fiecare nod. N-are rost să cârâi, de la prima operație la care am fost la Cardio și până acum a trecut mai bine de un sfert de secol, s-au schimbat scule, și oameni, și abordări, doar nu pot să nu mă gândesc spre ce se va merge cu schimbările în alți 25 de ani.
Țuța de tăiat și cauterizat pare o armă dintr-un episod de Star Trek mai vechiuț, iar felul în care arată ficatul secționat mă face să mă gândesc, ca la un test de futurologie, care vor fi găselnițele viitorului în chirurgia hepatică, mintea mea de novice avansează idei, îmi țin gura, n-am chef să râdă oamenii ăștia de mine deși… cine știe, poate cândva exact spre chestiile respective o să ne îndreptăm. De m-ar întreba cineva pe mine, aș lucra la a inventa micro suprafețe de folii care să poată fi aplicate cumva pe secțiunea de ficat, chiar de cumva o să fie cusută toată povestea – secțiunea aceea îmi pare brutală, și mi-aș dori să existe ceva care să îmbunătățească felul în care rămâne, chiar și doar pentru acum, ficatul uman tăiat.
Remarc cerceii în formă de cruce ai unei asistente ce vine lângă mine, apoi îmi mut puțin poziția, cu tot cu simulacrul de scăunel, mă uit la mâna frumoasă, delicată, a femeii care e operată, la gesturile asistentei care îi ia sânge pentru analizele ce se fac de mai multe ori în timpul operației. De extrem de puține ori am ajuns să vorbesc cu pacienții înainte de operații majore. Și e bine așa, mi-e bine așa. Eu nu am capacitatea medicilor de a-și oțeli sufletul, prefer ca omul pe care-l pozez ca pe un crater în care se sapă să rămână abstract, și totuși… mâna aceasta mă înduioșează… N-am voie să o ating, dar aș vrea să o pot strânge în mâna mea câteva secunde…
Mă gândesc cu invidie la girafa de pe tricoul meu cu „Jos Iliescu” primit de la Mihai Stănescu, girafa spune chestia respectivă și Iliescu îi răspunde cu „Măi animalule, acum mă reped la gâtul tău” – un astfel de gât ar fi un avantaj și aici.
Nu știu cum trece timpul, totul se dilată și se contractă ciudat, în funcție de decizii, de ce este de scos, de cusut, de tăiat, doar genunchii mai punctează uneori minutele, cu durere ascuțită ce crește.
Suntem, în momentele de populare maximă a sălii ăsteia din blocul operator, vreo 13-15 persoane, îndeajuns pentru a răsturna un guvern, de ne-am pune mintea, sau pentru a popula planeta Marte. Cred că e și reconfortant și cumva nasol să ai atâția oameni în jur ca și chirurg.
Am mai spus asta de atâtea ori, dar există o anume frumusețe a gestului chirurgical în plagă. Nu eficiența, ci pur și simplu modul în care se aliniază gesturile, culorile, elementele ce apar câte o fracțiune de secundă – foarfeci, ace, fumul de la cauterizator. Sângele de pe mănuși, de pe tot ce este, inclusiv de pe lumini, e grupat în forme ca la ghicitul în cafea, doar că aici viitorul e dat nu de capriciile sorții, ci de cât știe medicul.
Zice Tavi ceva, unul dintre cei doi chirurgi cu care colaborează azi zâmbește pe sub mască, un sistem de riduri mai ceva decât stilizatul lotus al egiptenilor îi înflorește dinspre ochi spre tâmple, scap scurt o poză cu asta, niciodată cineva care nu are acces într-o sală de operație nu va putea înțelege cum sculptează riduri în fața unui chirurg așteptatea, deciziile, jocul ăsta cu moartea.
Mă uit la cei doi chirurgi de pe partea cealaltă a pacientului. Sunt mai tineri cu niște ani buni decât mine și profesor, le-am văzut CV-urile, dar nu sunt tineri, cel de lângă mine e cu ghiocei la păr și barbă, se potrivesc între ei ca două sferturi de nucă, întregind jumătatea, par oameni așezați și care au văzut multe, și totuși mai au de văzut și mai multe până la a ajunge să opereze pe partea profesorului de lucru, adică mâna întâi, la așa ceva. Și te gândești iar… meseria asta, pe care o laud ca pe prima din toate, cea mai importantă, cea mai frumoasă, ce mâncătoare de timp, și de viață, și de energie e…
După ce pleacă prima tumoră, mai mică și scoasă elegant și repede, lucrurile se complică. Se lucrează mai mult la a doua, e mai mare, deja mă întreb cât, din ficatul inițial, va rămâne,„ Zi-mi când o scoți”, bâzâi, sună ca într-un banc indecent cu Sir, dar nu vreau să fiu cu aparatul nepregătit cum, uneori, îmi îngădui și să respir, sau mai schimb coordonatele, și cum treaba e o chestiune de o fracțiune de secundă, nu vreau să o pierd.
Întreb și eu câteva chestii, încercând să nu fie total tâmpenii, să nu mă fac de rahat, se taie o altă chestie care pleacă, întreb ce e aia, mi se spune că e colecistul, zic și eu cu Fulga „ce vacă mi-s”, dacă nu reușesc să mă prind că aia e chestia pe care ne-o mai plimba Puiu Szucsik pe sub nas acum o mie de ani să ne arate mândreți de pietre, dar totul arată altfel acum, din unghiul pe care îl am.
Se întâmplă ceva. Se stă, se cugetă, se analizează, se prețăluiește. Tumora a treia e a dracului. E mai pitită, e mai greu de abordat, văd că oamenii caută varianta cea mai bună, până la urmă asta este bucata pe care se va lucra cel mai mult, dar timpul care strivește, care MĂ strivește și care trece probabil cel mai greu și pentru cei care lucrează cu acel ficat este cel în care se caută soluția pentru ultima tumoră.
Prima melodie de la radio-ul care lălăie în fundal, când începe să se taie, e „Relax, don’t do it”, ultima e „Let it be”, aș băga mâna în foc că sunt singura care are timp să analizeze metafore legate de îndemnurile astea. Sunt doar puțin mai sus decât toți, în timpul ăsta clisos, o tură de porumbei zboară pe lângă fereastra noastră, mă uit peste vârful copacilor la reclamele prinse în giratoriul de la Mărăști, de acum niciodată nu le voi mai privi la fel, de acum am ca amintire greu de uitat timpul acesta când încă nu se știe cum se va ajunge la tumora 3, și totul aici parte în stop cadru, în antiteză cu viața gureșă și veselă de doar puțin mai încolo de noi.
Mă gândesc la cele 20 de secunde, maxim, de care are nevoie profesorul, când îl suni, nu să ia o decizie referitor la problema cu care l-ai căutat, ci de totului tot, cum se spune: să proceseze, să găsească soluția, să îți spună cum se aplică și cine poate rezolva. Chestie care de regulă mă enervează puțin, că-s femeie și aș mai sta la troci. Dar acum înțeleg ceva mai bine de ce curge așa. Pentru că timpul e de drămuit, pentru că lucrurile la care cu adevărat se poate sta mai mult sunt altele.
Am mai spus asta: mă interesează mai puțin centrul, și mai mult marginea. În centru, lucrurile au autostrăzi și borduri, la margine te descurci cu ce ai. Atunci când e bătătorit totul, e pentru ageamii. Interesantul se întâmplă abia în marginea lucrurilor, acolo unde nu ești sigur despre ce și cum va curge, și trebuie să te gândești bine înainte de a decide, înainte de a tăia. Poate ar fi atras pe alții să meargă la o intervenție unde curge tot după ceas, și nu se oprește nimeni, și treaba se termină ca și cum nici n-ar fi fost. Dar e mult mai aparte să prinzi de coadă un semn de întrebare, și să vezi ce se întâmplă cu el.
Pauza aceasta de cugetare, ecografiile, variantele, un fel de exasperare mută a chirurgilor cum că anatomia face feste, dar trebuie și învinsă. Și nu anatomia normală, aia din tratatul clasic pe care îl ai de învățat la școală, ci chestia deviată, sofisticăreala în care tronează boala, CANCERUL, care mereu găsește resurse să fie ingenios… Nu știu cât a fost timpul ăsta, mie mi s-a părut mult, greu, strivitor, pentru că înțelegeam că suntem undeva la o margine, și de aici ceva poate strica totul, sau poate rezolva totul, în funcție de decizia de acum, de mână și de puțin noroc.
Și, până la urmă, decizia e luată, după ce Tavi întreabă pe cineva de acolo, sper că în glumă, dacă știe „Tatăl nostru” – dar asta înseamnă și că o mare parte de ficat pleacă, după colecist, și că povestea trebuie să meargă mai departe fără alte surprize, și că viața aceasta va avea anatomic de luptat cu mult. Dar nu și cu cancerul, să sperăm. Pentru că balanța aceasta este între a păstra cât mai mult din ficat dar a și elimina părțile care încurcă, laolaltă cu partea cu ultima tumoră.
După ce se ia decizia, lucrurile curg. O asistentă stoarce niște feșe de sânge, într-unul din containerele pentru material biologic. Se pierde mult la așa ceva. Și e util să existe. E sânge O negativ, ca al meu – să-mi pun în agendă să merg să donez iar, e, mereu, folositor.
Se termină destul de repede totul, după ce pleacă ultima bucată de ficat – imensă pentru mine. Le fotografiez pe tăvița de metal, aș vrea, aș vrea mult să pot înțelege un strop în plus, aș vrea să intre chirurgul și să secționeze și bucățile astea, dar tac, cel mai degrabă vor ajunge la laborator, să se citească în ele încă o iotă din viitorul corpului din care au fost îndepărtate.
Ne schimbăm, mergem în cabinetul profesorului, tragem pe gât cu sete un ceai de la gheață, e timpul pentru întrebările pe care nu le-am pus la sală, încerc să nu mă lungesc, chirurgul a terminat pentru azi, dar rectorul e așteptat la UMF.
Octavian Crețu se pune la birou. Cred că acum privesc toate puțin altfel. Am îmbătrânit amândoi, coane – constat. Nu e regret, e admirație. Acum știu mai mult despre cele cu care se umplu, se locuiesc anii ăștia trecuți. Îi dădusem acum câteva zile o poză de-a lui pe care o făcusem acum 18 ani, pentru alt material. Au trecut ani peste noi, dar au trecut cu rost, zic eu.
Și urmează cele pe care le întreb și le aflu, de final, în ritm alert – le parafrazez. Așadar, intervenții de genul acesta se fac aici vreo 40-50 pe an, iar în țară se mai fac doar la București și Cluj. Doamna de azi a fost operată anterior de cancer de colon, avea și metastazele, după prima intervenție a făcut chimioterapie, iar a treia tumoră de azi coafa vena hepatică medie (înțeleg că e termen acreditat). 65 la sută din ficat a plecat, dar cu ficat normal se poate trăi și cu 20 la sută din el.
Chirurgul trebuie să știe unde intră, se face un RMN, vezi unde sunt localizate tumorile față de vase. Ține minte ca un dentist cariile anterioare ale pacientului – RMN-ul doamnei era de acum două săptămâni, chirurgul păstrase în memorie poziționările, tot. Dar surprize pot interveni. Știa unde e tumora 3, și că nu stă bine, dar spera să poată să o abordeze prin plaga deja existentă.
S-a uitat pe ecograf cum ajunge la ea. Putea exista variantă să nu abordeze 3, dar nu era bine pentru pacient. Metastazele pot reapărea în 2-3 ani, și mai poți interveni dar e bine să rămână cât mai mult ficat, pot pleca clone din ce a fost până azi.
Aflu că trebuie făcute controalele pentru că există riscul să fie clone ce sunt doar stopate. Deci cinci ani faci RMN și markeri tumorali. De aceea e bine să păstrezi cât mai mult ficat – la cât ai scos acum, poți reinterveni o singură dată, în principiu. E ca și copacul, ficatul crește pe ramurile vasculare rămase, se hipertrofiază pe axul vascular.
Întreb de ce nu s-ar putea opera și la Lugoj treaba asta, cum nu implică scule deosebite, ci mai mult măiestria chirurgului. Aflu că e o chirurgie complet aparte, iar profesorul are supraspecializare făcută în Franța. „Nu o faci de nu vezi mult, sunt multe situații periculoase ce pot apărea. Singura soluție e să mergi afară, să vezi cât mai mult, acolo unde fac 2000 de intervenții din astea pe an. Stai un an-doi. De nu ai experiență, operezi ce nu se poate opera, și de regulă iese prost” – îmi spune.
Povestim puțin și despre pionierii transplantului de ficat, zic că cred că e mai ușor să faci un transplant decât să scoți tumori, dar chirurgul mă atenționează că partea chirurgicală a unui transplant e doar cam 20 la sută din poveste. Ne amintim de visele de mai demult, legate de transplantul hepatic – și profesorul Fluture îl avea, și el, dar profesorul Henri Bismuth i-a amintit că transplantul e o industrie și că e bine să meargă înapoi în țara lui pentru a aplica 90 la sută din ce a învățat de la el, pentru că România nu va putea susține nici măcar un centru în Eurotransplant. Iar asta o spunea prin anii 90 – și avusese dreptate. Mă uit dacă profesorul Bismuth mai trăiește – da, e în viață, și e activ, la cei peste 90 de ani ai săi.
„Aici ce se poate face serios e transplantul renal, dar îți trebuie și puțin romantism pentru asta” – explică Octavian Crețu. Mârâi ceva ce nu e de reprodus la ziar. Da, sper și eu că se va putea trece cândva de orgolii și sete de bani, și se va relua măcar transplantul renal la noi. La inimă nici nu mă mai gândesc…
Mai povestim puțin despre cum se conduce UMF-ul, de ai o echipă bună, despre cum își crește urmașii într-ale chirurgiei, despre posturile de conferențiari pe care așteaptă să le scoată, după ce a făcut deja doi profesori noi. Dar toată lumea trebuie să crească, să învețe. „Îți trebuie experiență, pot interveni situații cu risc vital, și te pierzi, și nu iese bine. Trebuie să vezi non-stop. Până la pensie înveți. Nu prinzi toate situațiile dramatice așa ușor. În chirurgia hepatică trebuie să vezi” – spune chirurgul.
Vrea să mă hâșâie, să plece la UMF, că are ședință de Senat, dar îmi mai vine o întrebare, și e aparte.
– Tatăl tău a fost tot chirurg. Cum îți spunea când era mândru de tine? Cum te făcea să simți asta?
– Nicicum.
– Nu ți-a spus niciodată asta?
– Nu. Lăcrima.
– Era și ăsta un semn, nu?
– Da! Taică-meu a fost și el pragmatic, și un om muncitor, devotat meseriei și comunității în care a trăit.
– Da, știi că am fost în spitalul din Ineu, știu că existența lui i se datorează.
– Da. A fost un om distant, dar foarte sensibil – știa să-și ascundă sensibilitatea, dar mai scăpa o lacrimă.
– Și nu ți-a spus niciodată „fiule, bine ai făcut?”
– Nu, niciodată.
Rândunica are coadă, voinicul are cruce, pământul are fiere, vaca are coadă, doamna are condur, țiganca are… în fine, diverse – toate, prinse în nume de plante, în nume de flori. Suntem spre martie, mărțișoare cu ficat nu face nimeni, îmi aduc aminte de mărțișorul cu o locomotivă aurie, din metal, pe care i-l ofeream în fiecare an bunicului meu de ziua ceferiștilor, în 16 februarie, dar legat cu șnur de mărțișor. Aș vrea să pot contribui cu un omagiu pentru oamenii aceștia, ce se căznesc să ne repare, și, pentru asta, învață mereu, până la pensie. Aș vrea să pot face să existe măcar o plantă, o floare cu numele ăsta puțin bizar – „ficatul-doamnei”. Și mă gândesc, reluând mental, în timp ce trec zebra de la Municipal, la Manuscrisul Voynich, cu plantele sale imaginare, și la cam cum aș vrea să arate planta asta, floarea asta. Acum știu mai mult despre cum arată un ficat chinuit, un ficat reparat, mai apoi. Cred că aș urzi-o cu petale roz, de un roz hepatic așezat și dătător de viață lungă și clară.
Ramona Băluțescu
