Îmi vântur creierul să văd de care dintre lucrurile teribile să-mi aduc aminte, pentru început de articol, cum voi discuta cu un chirurg specializat pe zona oncologică. Un prieten extrem de drag și apropiat se luptă acum cu un cancer de plămâni, o fostă directoare a mea, dragă-dragă, s-a dus de același cancer… Apoi, în jur, alți prieteni, amici, colaboratori, rudele lor, colegii lor – și realizez brusc că nu cred că există cineva care să nu aibă cunoscuți care să fi trecut prin așa ceva, sau chiar, și mai trist, care să fi murit de așa ceva…
Și atunci nici măcar nu-mi trebuie o poveste de început, ci mijlocul. Esența poveștii ăsteia. Locul de unde luptăm cu boala, fie cu medicația, fie cu cuțitul.
Recunosc, nu sunt prietenă cu zemurile. Deși pe undeva am și o diplomă de laborant în bio-chimie. Ador, în schimb, zona chirurgiei. O înțeleg mai bine. Îmi place mai-puțin-abstractul, manualitatea, dansul acela de culori și gesturi din jurul plăgii, chirurgul care trebuie să hotărască apucatul, tăiatul, închisul.
Doar că povestea cu dansul din jurul plăgii nu se întâmplă fără plagă. Acolo, sub câmpuri, în blocul operator, e un om care suferă, care poate va muri în nu foarte mult timp, care – și asta e extrem de important, poate cel mai important – e speriat. Durerea înjosește, macină și alterează. Dar, după mine, teama o face mult mai rău.
Așadar, chirurgul acela, care trebuie să îndepărteze bau-bau-ul din corpul respectiv, nu e doar „omul cu cuțitul”. E și cel care trebuie să explice pacientului ce se întâmplă acolo, și… uneori… cât mai are de trăit. Și abia atunci începi să înțelegi diferența dintre un an și o lună. Dintre o săptămână și doi ani, sau zece. Timpul e un material al dracului, relativ, gumilastic, și, în același timp, extrem de important, atunci când e aproape să fie pierdut.
Și îmi spune șeful de lucrări Adrian Cărăbineanu, medic primar la Spitalul Municipal Timișoara, care sculptează în relele cele mai de jos ale corpului uman, cele mai perfide și versatile, că studenții lui, tineri, nu înțeleg, la început, ce mare brânză e să mai dai cuiva doi ani. Am lucrat în război, știu importanța zilei, a clipei. Zâmbesc trist când aud ce spune chirurgul, despre cei mici. Vor învăța și ei diferențele astea. Cu prețul unui cimitir. Toți ajungem acolo. Dar abia când suntem aproape de el, pe o stradă din zonă, aflăm că și aceste fracțiuni de timp, câștigate, contează.
Iar ele cresc. Poate cândva, în o sută de ani de acum, se va râde de sculăria și metodele cu care întâmpinăm și ne luptăm cu această boală, acum, așa cum facem noi când privim telefoanele sau computerele străvechi. Dar să ne uităm și în spate – doctorul mă asigură că cercetările duduie, peste tot în lume, pe linia asta, și că lucruri se încearcă, se găsesc, se practică. Dacă fiecare din aceste cuceriri ale științei ar reprezenta un segment pe o axă, atunci se poate spune că progresul fiecărui an aduce zile, luni, ani în plus în viața fiecărui pacient.
Iar aici este și munca celui care migălește în chirurgie. Deschizi pacientul, ca și cum ar fi mișcarea a doua după ce ai bătut la o poartă, scotocești, încerci să readuci funcționalități, Doar că… aici vorbim de cancer, și înăuntru poate fi, TEORETIC, orice, oricum. Pentru că exact asta e definiția cancerului – o proliferare aberantă de celule. Adică niște celule ce, într-o zi, se pun să crească. Să se înmulțească, să devină altceva decât trebuia să se întâmple, anatomic, acolo. Desigur, cel care lucrează în chirurgie oncologică e ajutat și de imaginști, și de colegii specialiști pe organele… în care a bătut cineva înaintea ta… Iar tu trebuie să îl scoți. Cum, când, cum e când e prea târziu, cum se întâmplă lucrurile – despre toate astea, cu chirurgul Adrian Cărăbineanu.
– Ce se operează pe secția dumneavoastră, aici, la Municipal?
– Aici, cancere ginecologice (după sistemul german, ginecologii le operează, după cel francez, chirurgii oncologi, generaliști). Și tot ce e abdomen. Pâna acum câțiva ani, în România un chirurg generalist opera tot. Un cancer ginecologic poate invada și intestinul, de exemplu. În ultimii ani, ginecologii de la noi își iau și ei partea lor, dar avem părți comune. Vine cam așa: eu sunt cancer de ovar dar metastazez unde vreau eu – cancerul nu are nici o regulă. De e și altceva prins, pe lângă cancerul genital, se cheamă un coleg. Au venit la mine și cu prostata, dar îi trimit la urolog. Pentru un cancer endometrial trebuie chiuretaj bioptic, uneori ginecologul cere tratament hormonal, mai întâi, alteori ginecologul vrea histerectomie lărgită – o facem noi, iar acum încep să o facă și ginecologii. Ne consultăm și cu oncologii. În protocoalele noastre spune că trebuie să ne consultăm cu ginecologul, cu oncologul. Cancerul mamar, pe sistemul german, îl face tot ginecologul. Noi facem și hernii. Când e vorba de pacienți care ajung la UPU cu probleme chirurgicale de urgență, sunt internați la Clinica de Chirurgie de Urgență, de la etajul II, nu se operează pe secția noastră. De sângerează cineva la noi, noaptea, mergem la sala operație pentru urgențe, se sună și medicul curant.
– Cum se ajunge aici?
– Medicul de familie examinează pacientul. Îl trimite pentru consult de specialitate, cu hernie, la un chirurg generalist, el poate tăia, sau considera că e un ganglion – vedem de necesită și părerea unui coleg – urolog, oncolog. Pentru esofag, uneori echipa e comună. Nu ne băgăm la cap – la membre, zona în care ne băgăm e de părți moi. Apoi, la dermatolog, după dermatoscopie, pot fi suspiciuni de malignitate, se diferențiază, formațiunea se excizează și analizează, și ce rămâne trebuie să fie sănătos. Deci chiar la chestii aparent de dermatologie intervenim tot noi.
– Facem destulă educație legat de cancer?
– Dimineața, cât eram în Anglia la hotel, prezentau chestii educaționale la televizor, arătau, pe felii, cum se lucrează la UPU, are asta, trebuie să facem asta, în altă zi arăta strict pe Salvări, în alta era emisiune cu Poliția.
– Cât de variată e formațiunea de cancer?
– O tumoră canceroasă la început invadează local, apoi metastazează prin diferite căi, limfatică, sanguină, nervoasă. Avem etapa locală, cea regională și cea la distanță. Cu tratamentul nostru chirurgical și cu radioterapie acționăm local, regional de cele mai multe ori, și la distanță când sunt metastaze rezectabile. Poți să faci o excizie din prima, dar, de multe ori, când boala este mai avansată, este mai bine după tratamentul citostatic. El distruge celulele tumorale, restrânge tumora – dar răspunsul la chemioterapie e diferit, doi pacienți cu aceeași boală și cu același tratament reacționează diferit. Substanțele astea toxice nu fac diferența între celule, omoară toate celulele ce se divid haotic și rapid, dar și celulele părului se divid rapid – de aceea cade părul. Apar efecte secundare la citostatice.
– De unde apare cancerul?
– La unele, se cunoaște, la altele, mai puțin. La unele există factori genetici, hormonali. La sâni, factori genetici, se nasc cu gene schimbate. La colon, la zona gastrică există factori alimentari. Există factori determinanți și favorizanți. Dar chiar și cu aceste gene, unele persoane nu fac boala – nu se știe de ce, poate și datorită stilului de viață.
– Lucrând cu așa ceva, vă grijiți mai mult cu ce mâncați sau cu alți factori ce ar putea avea legătură cu apariția cancerelor?
– Eu țin cont de informațiile medicale, și mă și uit când iau ceva copiilor de mâncare – la mezeluri, că un copil mai face sport, îi mai trebuie proteine. Eram în magazin cu copilul, trebuia să iau ceva, el voia salam, i-am spus că nu îi iau că i-am luat și ieri și cu o zi înainte, se uita lumea. Dar ne ferim de afumături, de ce are nitrit de sodiu – nu pot face abstracție că învățăm în facultate că nitriții dau cancer. Rosiile le iau pe cele ce îmi inspiră cea mai mare încredere, de văd roșii din UE sau din Turcia, iau din UE, unde e producția reglementată. Copiii îmi cer deodorante rolere, și mi se pare că le-au terminat prea repede, sunt soluții chimice, nu poți să-ți dai cu tonele. Printre factorii favorizanți de cancer de sân erau și deodorantele – am învățat despre asta.
– Cum începe cancerul?
– Cel de col uterin e știut că începe prin modificarea celulelor de col din cauza virusului HPV. Pe măsura maturizării fetei, celulele se maturează, se apără mai bine la acești factori. Celulele nematurate receptează virusul mai ușor, dar se poate întâmpla și mai târziu.
– Lucrați din 2001 ca specialist. Încă vedeți ceva nou?
– Tot timpul pot fi situații impresionante. Și acum. Din păcate, încă avem pacienți care vin cu tumori foarte avansate. Și aici e o discuție, de ce se întâmplă.
– De am prezenta cinci dureri cpmune, credeți că un adolescent știe ce medicamente să ia? Așa ajungem și la folosirea nejustificată a antibioticelor…
– Așa cum se face educație financiară în școli, ar trebui să se vorbească și de sănătate, nu știu cine ar trebui să facă asta… Probabil școala și, undeva, medicul școlar.
– Cum se colaborează în domeniu?
– Există oameni în sistemul medical ce dau senzația pacientului că ei văd discul (N.n.: de la RMN) și știu tot. Partea noastră bună e că în momentul în care facem intervenții, coroborăm ce s-a spus (dinspre imagist) și ce s-a găsit. Cu toate astea, eu cred că e mai bine să te bazezi pe ce zice imagistul, și pe colaborarea ta cu el.
– Cum arată „foarte complicat” în lumea dumneavoastră?
– E greu de spus, ține de experiență, intuiție și de ce trebuie să-ți fie clar ca să nu-i faci pacientului mai mult rău. În dorința ta de a scoate o tumoră din om, să nu faci o complicație – poate cu tumora mai trăia câteva luni, așa, moare în câteva zile. Poate poți gestiona tu complicațiile ce pot apărea, gen lezarea unui intestin. De îți pare că tumora e neexcizabilă, pe vas mare, nu riști. Sunt situații în care nu ai ce să mai faci, de are o tumoră abdominală între intestine și vase, aici e problema, trebuie să știi până unde te duci. Tu să încerci să faci procedura de excizie până tu în sinea ta ești conștient că până aici ține, de aici nu mai merge. E important să ceri și o părere. Mie îmi pare că nu știrbește cu nimic, cu toate că nu toți gândesc așa, de îl întrebi pe cel cu care operezi ce părere are. Poate cel ce vine din afara echipei operatorii, căruia îi ceri o părere, vede ce tu nu vezi.
– Frământări?
– Când începi să fii mâna întâi. La început aveam o mare problemă când stabileam că un pacient e neoperabil, mă trezeam noaptea și mă întrebam de am făcut bine că nu am forțat să se întâmple rezecția, sau mai avea o șansă. De aia e bine să mai fie o opinie. A fost o mare problemă în primii ani, la oameni cu boala avansată.
– Sunt două categorii mari de pacienți – cei ce vor să știe cât timp mai au, cei care nu. Cum faceți?
– Unii vor să știe pe săptămâni. Acum, cu tratamentele oncologice noi, a crescut mult supraviețuirea cu boala, pacienții pot trăi ani. La unii îți dai seama, important e să îl percepi foarte bine pe pacient, să îți dai seama de îi poți spune realitatea în față sau… nu să i-o ascunzi, dar să i-o spui… să fii între ele, și să vezi psihologic cum reacționează. Mulți acceptă mult mai bine de știu exact ce au. La alții roagă familia să nu i se spună. Găsim mereu căi să explicăm. Oamenii noștri nu-s ca-n UK, acolo li se spune foarte clar, poate contează foarte mult și actele. Timpul rămas îl apreciem statistic, spunem că în situația dumneavoastră, la 5 ani 18% din pacienți mai ajung – e foarte greu să îi spui că dumneavoastră nu veți ajunge…
Dintre lucrurile pe care le mai povestim, pe lângă acest dialog, este amintirea despre un pacient care, înainte de a fi operat, i-a spus doctorului că soția lui murise, decenii bune înainte, de cancer, în patul unde fusese și el pus să stea, acum… Discutăm și despre faptul că mulți români refuză să spună celor din jurul lor că au cancer, de parcă ar fi o boală venerică. Venim amândoi cu ipoteze pentru acest lucru – ce îi face pe oameni să se ferească. Doctorul spune că poate oamenii consideră că vor fi condamnați pentru stilul de viață, sau că nu vor să primeasă milă, sau că ar putea fi văzuți ca deja terminați. Eu cred că ține de imensa versatilitate a bolii, cum ne sperie tot ce nu înțelegem. Cine știe…
Important este că la orice vestă anti-glonț există și glonț anti-vestă… Și că, dincolo de faptul că boala aceasta poate veni oricând și la oricine, avem și medici specializați, să ne apere de ea.
Ramona Băluțescu
