Există un paradox în istoria omenirii pe care rareori îl luăm în serios: din cele mai sumbre instituții ale civilizației — armatele — s-au născut unele dintre cele mai luminoase și înălțătoare forme de expresie artistică.
Printre ele, muzica militară ocupă un loc special.
Născută din bătaia tobelor care marcau pasul de marș, crescută în sunetul alămurilor ce anunțau atacul sau retragerea, această muzică are darul unic de a însufleți masele, de a uni oamenii sub același ritm, de a transforma teama în curaj și durerea în demnitate.
Și totuși, poate tocmai pentru că a fost creată ca un pansament pentru absurditatea războiului, muzica militară merită să fie păstrată atunci când armele vor fi aruncate definitiv în muzeele rușinii.
Să dispară puștile, tancurile, paradele și ordinele rostite cu glas de tunet. Generalii să fie trimiș la munca de jos.
Dar să rămână fanfara. Să rămână cornul de alamă care răsună la apus, toba care bate calmul inimii unui popor, clarinetul care înalță visul unui soldat de demult — nu de a cuceri, ci de a se întoarce acasă.
Una dintre cele mai emoționante piese ale acestui repertoriu este It’s a Long Way to Tipperary.
Scrisă în 1912 ca o melodie de cabaret, a devenit în mod neașteptat imnul sufletesc al soldaților britanici din Primul Război Mondial.
Nu era o piesă despre glorie militară, ci despre dor.
Tipperary — un orășel din Irlanda — a devenit simbolul întoarcerii, al vieții de dinainte, al unei iubiri rămase în urmă. Versurile, aparent simple, au traversat tranșeele noroioase și au rămas în amintire mai puternic decât orice discurs patriotic.
Când auzi melodia, chiar și astăzi, parcă vezi coloana de soldați mergând prin ceață, încă sperând că totul va trece. Refrenul, fredonat printre dinți sau cu glas tare în cor, nu e triumfător, ci uman: „It’s a long way to Tipperary, it’s a long way to go…”
Nu vorbește despre cuceriri, ci despre drumuri lungi și grele, despre răbdare și speranță. A fost cântată cu zâmbete, dar și cu lacrimi.
Așa ar trebui să rămână armata viitorului: fără uniforme, dar cu instrumente.
Fără comandanți, dar cu dirijori.
Fără ordine de luptă, dar cu partitura în față.
Când omenirea va fi destul de matură încât să-și rezolve conflictele fără sânge, poate vom mai păstra o ultimă relicvă a militarismului: fanfara.
Iar acolo, printre partituri, va fi și It’s a Long Way to Tipperary, amintindu-ne că cel mai lung drum al omenirii nu este spre front, ci înapoi spre umanitate.
