Virgil Simonescu este fotojurnalist experimentat, cu peste 12 ani de activitate în domeniu, colaborator al mai multor publicații și agenții de presă și mereu aflat în prima linie de desfășurare a evenimentelor. Este singurul fotojurnalist timișorean care a obținut acces să fotografieze și să transmită din spatele frontului ucrainean.
Întors de curând din zonele afectate de conflict, fotojurnalistul a acceptat să ne vorbească despre ce a surprins prin obiectivul aparatului său de fotografiat, despre luptele, distrugerile și situația din țara vecină:
– Virgil, cum ai ajuns să fotografiezi războiul din Ucraina? Prin ce circumstanțe, să zic așa.
– Am fost sunat de un coleg de breaslă (Mircea Barbu – corespondent de război) și m-a întrebat dacă vreau să fac împreună cu el un material în Ucraina, pentru cel mai mare ONG de întrajutorare după Crucea Roșie. Cam după o lună și jumătate de când i-am zis că da, am reușit să ajung în Ucraina.
– Cu ce ai ajuns acolo? La transport mă refer.
– Cu o mașină primită donație de către Mircea, o Dacia Duster.
– Tot s-a vehiculat prin România că acolo combustibilii sunt mai ieftini, chiar dacă e penurie și război. Cum e, de fapt, treaba cu benzina și motorina în Ucraina, sunt mai ieftine, mai scumpe, se dau la liber sau?
– Prețul într-adevar este mai mic decât în România. Marea problemă, însă, este partea de distribuție a carburanților, dar și lipsa lor. Am văzut cozi mari la fiecare benzinărie funcțională, pentru că o mare parte din stațiile de carburant sunt închise sau distruse. La benzinăriile care încă funcționează nu găsești mereu toate cele trei sortimente de combustibil: benzină, motorină sau gaz, iar unde găsești, de obicei se dau pe rație, 20 sau 30 de litri. Atât.
– Ok, te-ai apropiat de zonele încă fierbinți ale bombardamentelor și sunt curios cum se face accesul acolo pentru presă, ai întâlnit multe puncte de control, ai avut escortă de soldați ucraineni tot timpul cu tine, puteai să fotografiezi orice sau cum?
– Da. Pot să spun că am fost destul de aproape de aceste zone, chiar dacă nu am putut intra efectiv acolo. Ca să ajungi în zonele cu adevărat fierbinți trebuie să faci parte din marile trusturi media. Altfel nu intri. Puncte de control sunt peste tot în Ucraina, în marile orase, la intrări și ieșiri, dar și pe măsură ce te apropii de zonele periculoase. Treci de ele pe baza unei legitimații pe care o primești de la Ministerul Apărării din Ucraina și care îți conferă dreptul de a fotografia/filma pe teritoriul țării, cu niște excepții: puncte de control/militari/echipamente militare. Escortă ai în momentul în care ești în zonele fierbinti, altfel nu ai nevoie, cu toate că în unele sate eliberate intri doar însoțit de un reprezentant local al comunității respective.
– În orașele și localitățile bombardate, cum e viața oamenilor acum și ce te-a impresionat cel mai mult acolo?
– În primul rând nu mai prea sunt oameni în localitățile bombardate. Mă refer la cele mai mici. Puținii rămași sunt persoane în vârstă care nu au vrut să plece sau nu au avut unde și la cine. Încearcă să trăiască la fel ca la început, cu lipsurile de rigoare din cauza războiului. M-au impresionat determinarea și dârzenia cu care se încăpățânează să rămână acolo și să reconstruiască ce a fost distrus.
– Pentru tine, efectiv, cât de periculos a fost să documentezi realitatea într-o țară aflată în război? Au fost momente când au zburat rachete sau obuze și a trebuit să te adăpostești?
– Chiar dacă nu ești în prima linie, unde există riscul mai mare să fii rănit, fiind într-o țară în război, pericolul există și în celelalte zone. Nu pot spune că nu am avut momente mai tensionate. A trecut o rachetă pe deasupra mea în timp ce pozam niște case distruse într-un sat, am auzit focuri de artilerie, am auzit tancuri trăgând. Dar în rest a fost safe. Nu a fost cazul de adăpostit.
– Știu că la un moment dat ați fost reținuți pentru câteva ore de poliția ucraineană și ați fost duși la ceva ofițer din serviciile secrete pentru verificare. Poți să povestești ce s-a întâmplat?
– Da. A fost un moment interesant și oarecum comic. Colegul meu Mircea Barbu lucra în paralel la un material pentru Deutsche Welle despre exportul de grâne și agricultură, din cauza situației din portul Odesa și blocadei impusă de Rusia asupra exporturilor de grâne. Pe scurt, ne-am oprit pe marginea unei șosele să filmăm din dronă niște cadre cu un lan de rapiță, ca încheiere la material. Lângă noi a oprit o mașină de poliție din care au coborat doi domni care ne-au legitimat și ne-au întrebat ce facem. Noi le-am spus că filmăm cu drona un lan de rapiță. Moment în care ne-au rugat să ștergem imaginile pentru că este interzis să filmăm. După ce le-am explicat că avem voie pe baza acreditării primite și a faptului că suntem jurnaliști, au început să dea telefoane să ne verifice și să ceară lămuriri dacă e voie sau nu să filmăm cu drona. Toată această verificare a durat cam o oră și jumătate, timp în care am stat pe marginea drumului și am așteptat.
Într-un final au venit la noi și ne-au spus că trebuie să mergem la sediul SBU (n.r. securitatea ucraineană) pentru mai multe verificări. În acel moment Mircea a anunțat Ambasada Română la Kiev cum că suntem reținuți pentru întrebări și am plecat spre sediul SBU dintr-o localitate la 40 de minute distanță de locul unde ne aflam noi. Ajunși acolo am făcut cunoștință cu doi ofițeri, cred, SBU și am fost invitați să urcăm în mașina lor și să le mai explicăm încă o dată ce făceam și să le arătăm filmările. După ce s-au convins că într-adevăr este în regulă ce am filmat și după ce ne-au spus și ei că este în regulă să filmăm cu drona, ne-am strâns mâinile și ne-am continuat drumul. Toate astea cu prețul a trei ore pierdute din lipsa comunicării între autoritățile statului de la ei.
– Cam câți kilometri ai străbătut, așa în total, cât timp ai fost acolo?
– Bună întrebare. Ucraina este imensă în comparație cu România. De la plecarea din Chișinău și până la întoarcerea după opt zile tot la Chișinău, am făcut aproximativ 3100-3200 de kilometri. Distanța parcursă între patru orașe mari și câteva localități din jurul lor. Strict pe teritoriul Ucrainei, am făcut cam 3000 de kilometri.
– În toată nebunia asta cu războiul, ai văzut și ceva care să te facă să fii optimist și să speri că situația va reveni cândva la normalitate în Ucraina?
– Într-un final, se va termina și războiul ăsta, cum s-au terminat și celelalte. Ce va rămâne în urma lui se va vedea la final. De văzut… am văzut optimismul soldaților și încăpățânarea oamenilor de rând care își reiau încet-încet viața sau care au acceptat că orice ar face nu au cum să schimbe acest război. Din păcate, doar partea politică poate pune capăt conflictului din Ucraina. Personal, nu sunt optimist că se va termina prea curând acest război.
– Tu ai fost și la graniță când a început fluxul de refugiați, ai fost și în Ucraina la fața locului, iar acum urmează întrebarea de o mie de puncte, mai mult una retorică, cu răspuns pentru cei care încă nu cred: E real, domnule, războiul din Ucraina?
– Da, într-adevăr am fost la granița cu Ucraina, la Sighetul Marmației, când a început războiul. DA, este cât se poate de real acest război.
Fotografii: Virgil Simonescu – Inquam Photos
