Dacă Rodos a avut colosul ei, avem și noi unul, la Timișoara. Eugen Marian Căpățână este colosul de pe Bega. Și nu datorită staturii, ci a rugby-ului, disciplină în care excelează. Ca să vă faceți o idee, trebuie să vă spun că echipa de rugby a Timișoarei are în palmares 14 trofee cucerite de-a lungul istoriei. Ei bine, la 13 dintre acestea a contribuit și Eugen Căpățână.
Veteranul din lotul campioanei României la rugby, Eugen Căpățână, a declarat, în interviul acordat în exclusivitate pentru infotimisoara.ro, că Timișoara reprezintă oaza lui de liniște, orașul care l-a format ca om și sportiv; rugby-ul a fost șansa de a scăpa de sărăcie, dar recunoaște că nu ar fi ajuns la nivelul de astăzi fără ajutorul soției, Adriana, dar și a unor oameni ca Ovidiu Țepurică, Dan Dinu sau Dănuț Borza.
O bătaie încasată în cartier i-a îndrumat pașii spre sport. A practicat karate, box, lupte, fotbal, caiac, dar căutările s-au oprit la întâlnirea cu balonul oval.
A început cu câteva schimburi de pase, cu prietenii de la Liceul Auto, apoi s-a îndrăgostit de acest sport. A strâns din dinți, a muncit – și pe teren și în afara lui – iar destinul lui a fost să crească împreună cu echipa. Peste vreo două luni se fac 21 de ani de când Eugen Căpățână joacă în tricoul Timișoarei. Nu în același, să ne înțelegem. A câștigată 6 titluri de campion al României, 5 Cupe ale României, O Cupă a Regelui și o Cupă a Europei Centrale și de Est în peste 200 de meciuri pentru SCM, peste 50 de meciuri în echipa națională a României, cu care a participat la Cupa Mondială.
Vă invităm să citiți interviul cu Eugen Căpățână, acordat în exclusivitate pentru infotimisoara.ro:
Cum a început aventura ta în sport?
– Într-o zi, eram la un ping pong în cartier și au venit niște băieți dintr-o altă zonă. Cei mai mari din grup s-au luat la ceartă. Fiind cel mai mic, am încasat-o. Părinții m-au trimis să fac taekwando, apoi am ales box și lupte. Dar fiecare disciplină m-a ajutat. La karate m-am dus cât să învăț să mă apăr, la box să atac, iar la lupte să știu cum să cad. La box nu m-a mai lăsat mama, pentru că i se părea ei că mă lovesc prea tare la cap, la lupte la fel. Am mai încercat și fotbal, și caiac, dar să ne înțelegem, nu am făcut de performanță, ci maximum două veri.
La rugby cum ai ajuns?
– Aveam niște prieteni care făceau rugby la Liceul Auto și, într-o zi, m-au chemat și pe mine. Cum am fost o fire combativă mereu, am zis să mă duc. Am schimbat câteva baloane, mi-a părut interesant, apoi a început să îmi placă și, în cele din urmă m-am îndrăgostit iremediabil de acest sport. Am început să muncesc din ce în ce mai mult căci nu poți realiza nimic fără muncă, să-mi creez idoli și să perseverez. Cu ghilimelele de rigoare, în rugby mi-am găsit vocația, ceva ce era pe calapodul meu.
A fost greu la început?
– Când eu m-am apucat, în rugby nu erau lucrurile cum sunt astăzi. Era foarte greu: veneai pe jos, cu burta goală, dar te luai cu colegii și mai uitai de foame, de greutăți. Poate o să vă surprind, dar asta m-a ajutat. Am simțit că rugby-ul e chemarea mea și șansa de a scăpa de sărăcie. Poate e prea mult spus sărăcie, dar a fost una cu lipsuri. După antrenamente, veneam acasă și simțeam că nu e de ajuns. Eu stau undeva în zona Casei de Pensii, unde se face acum o biserică, și alergam de acasă până la podul de fier din Plopi, mă întorceam prin Ghiroda și făceam roată. Prin față pe la Rudolf Walter erau niște stâlpi de fier și între doi stâlpi făceam sprint, apoi între următorii doi stălpi era o alergare ușoră. Erau niște targeturi pe care mi le impuneam în mintea mea de copil. Acea pregătire cred că a fost baza la tot ceea ce am construit după.
Au fost oameni care te-au ajutat?
– Categoric. Fără ajutorul lor nu reușeam să fac asta și nu aș fi ajuns unde sunt astăzi. Unul dintre ei a fost domnul Ovidiu Țepurică, fost jucător și el. Așa cum v-am spus, la Timișoara a fost foarte greu și nu îți permiteai să stai, să trăiești din sport. Provenind dintr-o familie modestă a trebuit ca, pe lângă sport, să muncesc. Am muncit și la înghețată și în construcții, încărcam și descărcam paleți, la mine nu s-a putut fără muncă. Dânsul (n.r. – Ovidiu Țepurică) avea un magazin cu telefoane mobile și am lucrat acolo. Avea și un fast-food și îmi dădea să mănânc acolo, mă ducea la sală. Îmi aduc aminte că, după acea pauză a rugbyului la nivel de seniori, la Timișoara a început să se pună bazele unei noi echipe. Atunci, dânsul a venit la mine și mi-a zis că nu poate să mă mai țină la magazin și o să îmi spună când o să ajung la echipa națională. Mi s-a părut că mă ia puțin la mișto. Când am prins lotul național, m-a sunat și mi-a zis că dacă nu renunța la mine nu mai făceam performanță, pentru că aveam un salariu bun și îmi pierdeam motivația pentru marea performanță. A fost și este un om extraordinar, m-a ajutat enorm și pot spune că este unul dintre oamenii care mi-a schimbat viața. Apoi au fost domnii Dinu (n.r. – Dan Dinu, fost finanțator al echipei), domnul Borzaș (n.r. – Dănuț Borzaș, managerul general al secției de rugby). Domnul Borzaș m-a crescut de mic. Și sunt mulți cei care m-au ajutat și au avut grijă de mine.
Cum a început drumul de la o echipă mică spre marea performanță?
– Am stat aici agățat ca un scai. M-am agățat de fiecare șansă și am crescut împreună cu echipa. Am avut răbdare și, chiar dacă au fost momente când nu am fost pus pe primul plan și meritam mai mult, am strâns din dinți, dar am știut că o să ajung aici și să fac ce nu o să poată face nimeni.
Printre atâtea greutăți, au fost momente în care ai vrut să te lași?
– Nu. Cu o singură excepție, acum, de curând, când am suferit mai multe comoții. Am avut o comoție destul de urâtă, îmi era greu să pronunț și numele copiilor, iar soția mea a spus că ajunge, pentru că ea credea că nu o să mai pot. Dar m-am întors chiar și mai puternic. Din punct de vedere fizic nu am o problemă și cred că dacă îți pui mintea și corpul pe aceeași direcție se poate îndeplini orice. Asta le spun și băieților mei.
Ai amintit mai devreme de lot, cum a fost prima convocare?
– Eram la Gara de Nord, unde era o clinică medicală, și m-a sunat domnul Dan (n.r. Dănuț Borzaș) să-mi spună că va fi un meci cu Ucraina și e nevoie de mine acolo. M-am simțit în al nouălea cer. Am plecat la București, am jucat în meciul cu Ucraina și cred că am debutat cu eseu. M-am simțit în altă lume. Mulți o să spună că vorbesc în clișee, dar să îmbraci tricoul echipei naționale și să îți cânte imnul e ceva extraordinar, de nedescris.
Ești ca un Everest pentru rugbyul din Timișoara… Din 14 trofee ale echipei, la 13 ai contribuit în mod direct…
– Ooo, mulțumesc pentru complimente. Da, așa este, am câștigat tot ce se poate câștiga cu această echipă pe plan intern. Păcat că l-am ratat și pe cel din 70 (n.r. – râde cu poftă), dar cred drumul meu nu se oprește aici și pot câștiga mult mai mult alături de echipa… Pot veni cu câteva chestii care mi-au lipsit la început de drum și îi pot face pe băieți să strălucească, așa cum eu am strălucit la rândul meu.
Aș vrea să clarificăm un lucru, în unele biografii apare că ai jucat la Steaua…
– Nu, nu știu de unde a apărut această informație, dar este eronată. Eu am jucat numai pentru Timișoara, deși am avut posibilitatea să merg să joc în alte păr. Posibil să fie confuzia cu selecționata Lupilor, un proiect din care am făcut parte și m-a ajutat foarte, foarte mult în carieră. Dar, ca să eliminăm orice dubii, eu am jucat, de la aproape 18 ani, doar pentru Timișoara și nici nu mi-am dorit să merg în altă parte. Timișoara a fost oaza mea de liniște, m-a ajutat să mă dezvolt din toate punctele de vedere, atât profesional, cât și sportiv. Aici am făcut facultatea, la UVT, apoi am făcut un Master, după care, la București, o școală de antrenori. Aici sunt oamenii care m-au ajutat și familia mea.
Ce rol a jucat familia în cariera ta?
– Pfff… esențial. Ca eu să pot face performanță, soția mea a trebuit să se sacrifice. Ea a stat cu băieții, a avut grijă de ei, m-a încurajat mereu. A fost unul dintre stâlpii carierei mele. La primul copil eu nu am fost acasă, în 2017, eram la națională pentru un meci cu Georgia, când am devenit campioni europeni (n.r. – Cupa Europei pe Națiuni), al doilea s-a născut în pandemie și iar nu am putut să fiu lângă ea, i-am văzut când au ieșit din spital. Poate și de aceea ne-am oprit (n.r. – râde din nou). Eu am strălucit datorită sacrificiilor făcute de ea și pentru asta nu ratez niciun prilej să îi mulțumesc.
Ai plâns ca un copil după semifinala cu Steaua…
– Da, a fost o descătușare a sentimentelor, pentru că știam că a fost ultimul meci pe teren propriu din carieră, în campionat, și îmi doream enorm să ne calificăm. Intrarea în finală ne asigura o medalie și depindea doar de noi din ce metal va fi și, până la urmă, ne-am pus soarele la gât. Am fost așa de încărcat emoțional încât a fost nevoie să mă descarc, iar când v-am văzut și pe voi, cei din presă, nu am putut să mă mai abțin.
Există o vorbă „Niciodată să nu spui niciodată”, nu e posibil să mai joci un sezon, poate nu pe toată durata meciurilor?
– Exclus așa ceva. Am mai fost întrebat, am mai discutat, dar eu nu sunt construit așa. Eu ori dau totul, ori nimic, nu mă antrenez cu jumătăți de măsură. Mă retrag pentru că așa simt și așa e bine să fac, nu să mă retrag că nu mai pot sau să mă arate cu degetul unul și altul. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu prima opțiune nu o variantă de avarie. Eu sunt foarte competitiv, inclusiv cu mine, dar și cu ceilalți. Uneori sar calul, recunosc, dar am tăria să mă analizez și să-mi cer scuze față de cei cărora le-am greșit. Important este că la echipă există băieți care mă pot înlocui cu succes.
Cum a fost ultima ta finală de campionat din carieră?
(Zâmbetul afișat până atunci dispare instantaneu, lasă capul în jos iar privirea devine tristă. Nu lăcrimează, dar pe față i se citește regretul)
– Cum poate să fie o finală pe care o câștigi? Trebuie să spun că erau puțini cei care credeau că o să câștigăm. În ultima lună ați venit aproape de noi și ați văzut că băieții au crezut că putem câștiga. S-au pregătit exemplar și au demonstrat în finală, chiar și atunci când eram conduși la 12 puncte.
Chiar, mai credeai că puteți întoarce soarta acelui meci?
– Păi dacă nu mai credeam, lăsam brațele jos și acceptam înfrângerea. Am strâns rândurile… (își face apariția și antrenorul Mugur Preda), iar la pauză Mugur și Popi ne-au spus exact ce trebia să facem. Au făcut acordurile fine. Dacă rămânem la fel de uniți, nu cred că ne poate bate nimeni. Noi știam că nu vor putea duce ritmul până la final. Și asta o spun fără să diminuez cumva valoarea și meritele echipei din Baia Mare, despre care cea mai bună mărturie o reprezintă cele 15 finale de campionat și 14 de Cupă. Consecutive. Noi trebuie să rămânem la fel de uniți, pentru că forța grupului, unitatea și valoarea ne-au dus unde suntem astăzi. Sezonul acest am avut un meci de referință, cel din deplasarea de la Baia Mare, unde noi am respectat tot planul tehnic și tactic făcut de antrenori. Și am câștigat 38-21 în fața principalei contracandidate șl una dintre forțele acestui campionat. Să câștigi în maniera aia nu e la îndemâna oricui.
Urmează Cupa. Ce se va întâmpla după?
– Cupa este un alt obiectiv și vom încerca să-l ducem la îndeplinire, pentru că este un trofeu important pentru echipă, pentru oraș. Gândiți-vă ce frumos ar fi să luăm ambele trofee în același an… Săptămâna aceasta ne-a prins bine liberul, pentru că a fost timp pentru recuperarea unor băieți. Oricum, vom da șansa băieților care au evoluat mai puțin în acest campionat să joace în Cupă și este un prilej pentru a vedea pe cine ne bazăm sezonul viitor. În ceea ce mă privește, voi rămâne lângă echipă, alături de ceilalți băieți din staff, Mugur, Popi, Cipi și Nea Dan, dar și lângă domnul Bogdan Almăjan, ca preparator fizic.
Cum vă împăcați cu condițiile submediocre de la stadion?
– Sincer nu este treaba noastră, chiar dacă, cel puțin pe mine mă doare. Încerc să nu-mi depășesc atribuțiile. Noi suntem la echipă pentru a juca și a aduce rezultate pentru club. Și, după cum vedeți, o facem bine. Dacă eu mă uit la ce face magazionerul, cel care tunde iarba, șeful de la club sau primarul nu mai sunt 100% concentrat pe ce trebuie să fac eu. În plan financiar nu avem ce să reproșăm, de când este domnul Fritz salariile nu au mai întârziat. Important e ca restul să-și facă treaba fiecare.
Făcând o retrospectivă, a meritat?
– Da, fără doar și poate. Dacă aș mai avea ocazia să mă nasc încă o dată și să fiu pus să aleg, tot rugby-ul l-aș alege și cred că aș fi mult mai aspru cu mine în unele momente.
Nu-mi rămâne decât să-ți mulțumesc pentru timpul acordat.
– Eu vă mulțumesc, tuturor celor care mediatizați sportul, indiferent de disciplină.