Ramona Băluțescu February 1, 2022

 

Cred că a sunat puțin ciudat, în primul moment, când i-am spus mamei tale, ieri, că oricum merg azi la tine la mormânt, că am de vorbit ceva cu tine. Dar a înțeles. Ne-am potrivit din vorbe, cu Florin, ce aducem, ce luăm, ce facem, am vorbit cu Luciana să fie voie, și să putem intra, l-am întrebat și pe Silviu de cum se adună niște scrieri anume, am vorbit și cu soția ta, zilele trecute, de nepotul tău. Mă uit la numele astea. Tu erai liantul nostru. Și tu. Școala, Comunitatea, lucrurile pe care le făceam împreună, unde ne întâlneam. Apoi plecarea ta. Mâine, doi ani, deja.

 

 

Mă observ. Ne observ. Iau candela din frigider (don’t ask…), mă uit cum aleg brațul de trandafiri, cum șovăi la culoare, trandafiri sau lalele? – mai știi buchetul pe care l-am primit de la socrul tău, când am terminat corectura aceea? – cred că nu ți-am spus niciodată ce s-a întâmplat cu el, a avut o poveste, totuși trandafiri, un portocaliu-roșcat-cărămiziu, apoi felul în care parchează Florin, râd, îi spun ceva, spun că e memorabil, uit, îmi reamintesc acum, îi spusesem, din cauza camionului ce îl stânjenea, să nu parcheze în modul în care s-a culcat Albă-ca-Zăpada în patul piticilor, de-a curmezișul, pleacă ăla cu camionul, Florin parchează iar, altfel, vrea ca lucrurile să fie bine, nu ne spunem, dar amândoi vrem ca lucrurile să fie cât mai bine, acum, avem grijă cu candela, cu pietrele, cu florile, cu pozele, cu absolut orice, adevărul e că realizez că ne căutăm rituri, chiar și acolo unde nu sunt, ai râde, ți-ar plăcea discuția asta, ai veni cu idei, încă ne sugrumă neputința, de aceea căutăm semnificații din orice, de aceea brodăm legenda micului nostru drum în Cimitirul Evreiesc, ca să te avem un strop mai mult, așa, cu noi…

În fapt, mai întâi rămânem la poartă, speriați, cu toate în mâini, e încuiat, câinii vor să ne pape, nu mi-e frică de câini, mă gândesc dacă e ok, totuși, să sugerez să ne cățărăm peste gard, sun, însă, la Luciana, ne ajută, vine omul, explică despre câini, vorbim cu el, îi aud vocea lui Florin, îmi aud vocea mea, nu suntem noi, parcă aleargă un cârd de vulpi speriate din gurile noastre, cu mare grijă, totuși, de cum le dă blana în cadru, ne căutăm altfel cuvintele, probabil amândoi socotiserăm că vom fi singuri cu tine, dar Ursu, care de fapt e o cățea, riscă să ne mănânce, ni se spune, pentru că pe ceilalți îi închisese, și atunci nenea vine cu noi, și totul e altfel, și totul e așa de foarte, foarte altfel…

 

 

Îi arăt lui Florin trunchiurile retezate ale coniferelor, se îndoiseră atunci, în ziua când te-am dus pe tine la groapă, ce vânt a fost, și rumegușul acela șerpuitor, printre picioarele noastre… Ne arătăm mici detalii, în drum, pășind în spatele binevoitorului nene ce ne apără de Ursu, în caz că vine, vorbim ciudat, aud asta, aș fi vrut să fim doar noi și amintirile noastre despre tine, Roni, ca atunci, la Ziua Filosofiei, ultima pe care am petrecut-o împreună, la școală, toți, și eu stăteam în bancă lângă tine, și studenții conduceau seara, și noi NE râdeam între noi, de ale noastre, chiar deranjând puțin în jur, ca niște copii răi, și mi-ai arătat rana de la picior, și râdeam iar, că era ca în Lethal weapon, cred, și aia a fost ultima dată, și acum merg cu Florin spre locul unde te-am înrădăcinat, și, de atunci, lucrurile noastre nu se mai pot înmulți, ca apa Bobotezei – rămân doar ce se adunase, deja, în noi…

Aha, deci ăsta e monumentul, numele tău, însemnele, apoi candela pe care, oricât se străduiesc cele două caracatițe mici ale mâinilor noastre, nu o putem ține aprinsă, ne ajută nenea, Ursu încă nu apăruse, scot niște elastice din cozile trandafirilor, îi răsfir, și atunci Florin îți spune ce voia el să îți spună, nu e de scris aici, știm noi, ăștia mai apropiați, ce stă în cuvintele alea, mă uit instinctiv de nenea e, totuși, puțin mai departe de noi, nu prea e, oricum nu întreabă nimic, oricum nu știe despre ce e vorba, eu nu îți mai spun despre ce voiam să vorbesc cu tine, o să mă socotesc acasă legat de ce mi-ai fi răspuns, am lăsat lumina aprinsă în hol, acasă, pe când mă întorc – știu că ție ți-ar fi plăcut să știi că am de ce să găsesc lumina aprinsă acasă când mă întorc, lasă că știi tu…

 

 

În fond, nu știi nimic. Nici eu, nici tu, nici Florin nu crede(a)m în cele de după noi, altele decât binele făcut, și probabil exact de asta stăm acum, aici, stingheri, vegheați stânjenitor de ochi ce nu erau din cercul nostru, și ne cioplim rituri din ziua asta, pentru că ne îneacă neputința. Încă. Și, cumva, deși e apăsător, nici nu aș vrea să nu mai fie așa, nu aș vrea să ajungem, încet-încet, nesimțitori, deși probabil e în firea lucrurilor.

E și dragoste de prieten, și egoism în toată povestea asta, și, chiar de tu nu ai cum să știi ce scriu aici, și chiar dacă nu scriu ca să mă rup în figuri pentru alții, exteriori nouă, scriu pentru că e singura cale pe care o știu ca să rămână ceva frumos și onest din rana zilei de azi, din ce ne ești, din cum ne pasă. Are rost să se scrie despre prietenie? Habar n-am. Dar, poate, un strop va fi mai ușor tuturor celor ce te-au iubit, de unul explică, în felul lui, iar, cum se simte asta.

Mă simt egoistă pentru că îmi vine să spun „și totuși, ce trebuie să se întâmple cu toată frumusețea asta de dragoste mare pe care o avem pentru tine?”, și știu că o parte din mine s-a dus cu tine, cum se duce cu păstrătorii tainelor noastre, cu cei pe care îi întrebăm despre cum văd ei viața, și le spunem cum o vedem noi – și asta nu se face decât cu foarte puțini, cu adevărat.

Florin ți-a spus ce era de spus, eu ți-am tăcut, dar vorbim noi mai încolo, am discutat cu Florin, însă, puțin, după, uneori îl mai întreb când am dileme etice, în meserie sau viață, tu nu știi dar am ajuns să și lucrăm împreună, știu că ai fi mândru să afli că acum le vorbesc studenților, împreună cu el, despre Holocaust, pe aici se mai schimbă lucruri, mai creștem, ne mai înțelepțim, poate, și totuși, cât de mult ne lipsești, dragă Roni, profesor, cavaler, decan și ce-i mai fi fost tu, dar în primul rând prieten, și trece ziua, și mâine vor fi doi ani, și mă întreb cum să facem să te mai prelungim, și ușa Cimitirului Evreiesc se închide, și se încuie, și trecem privind-o pe Ursu aceea, acum apărută, și ne regăsim vocile firești, și pășim altfel spre mașina parcată exemplar, și, când îți rostim numele, iar, e deja cu vocile noastre, și…

 

 

… și frasul mai știe ce are sens… Unde se așază iubirile astea de oameni dragi? Scrisul, poate studenții, poate întâlnirea cu mama ta, planificată peste câteva zile, în Lugoj? – nu știu, rămâne, totuși, înainte să descui, acasă, și să dau de lumina lăsată ca un dar de la tine, marea bucurie că ne-ai fost…

Ramona Băluțescu

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*