Ramona Băluțescu March 28, 2022

 

Suntem la doi ani de Covid. Am recitit materiale mai vechi ale mele, replici de pe rețele de socializare, însemnări cu temeri și nedumeriri. Ce mare încercare pentru omenire! Ce încercare și în microcosmos, – dincolo de a țării – a noastră, personal… Totuși, noi, cei care scriem și citim acum, suntem cei care am supraviețuit. Cei care ne-am vaccinat (cei mai mulți dintre cei care mă citesc), cei care am trecut sau n-am trecut deja cu bine prin boală (se întâmplă că pe mine deocamdată m-a scutit). Dar am ajuns până aici. Și cam cu ce gânduri, cu ce concluzii am ajuns până aici?

#newTogether

Am văzut, acum două săptămâni, la Teatrul Național Timișoara, filmul documentar „#newTogether – gânduri despre un nou Împreună”, realizat după o inițiativă a Forumului Cultural Austriac din București. Cei de aici au invitat, în perioada stării de urgență, artiști din România și din Austria să vorbească despre arta lor, despre felul cum cred că vor lucra în pandemie, despre ce se va schimba cu noi în timpul acesta, din cauza aceasta, cu izolarea, cu primejdia bolii. Răspunsurile lor de acum doi ani, doi ani fără ceva au dus la crearea unui film documentar, realizat de regizoarea Carmen Lidia Vidu și produs de Forumul Cultural Austriac din București.

Am fost, la prezentarea din Timișoara, împreună cu Ada Hausvater, directorul general al Teatrului Național Timișoara, cu regizoarea Carmen Lidia Vidu, cu Andrei Popov, director adjunct al Forumului Cultural Austriac, cu alte persoane implicate în această producție. Am văzut gândurile unor artiști, de acum o vreme. Și… m-am cutremurat. Acum, la doi ani de Covid, CÂND PANDEMIA ÎNCĂ NU A TRECUT, în primele zile de „fără obligativitatea de a purta mască, în spațiu închis”, când lumea își închipuie că am scăpat de Covid. Vedeam mesajele unor oameni care, acum doi ani, vorbeau despre cum ne va uni această problemă, despre cum vom învăța să comunicăm mai bine, să dăm atenție mai mare lucrurilor mici și apropiate, despre cum ne vom ajuta înntre noi.

Și mă întrebam ce aș fi răspuns eu, atunci… Și îmi păreau de o copilărie pe care o priveam, acum, cu zâmbet amar, răspunsurile celor prinși pe peliculă. Și despre asta am și vorbit la finele prezentării. Despre faptul că mi se pare frapantă diferența dintre ideea generală ce transpare din film, și ce am văzut că s-a întâmplat. Într-o țară de imbecili. Statistic, asta este. Vedem rata vaccinării din România. Vedem că oamenii nu au reușit să înțeleagă grija față de persoana proprie, nicidecum față de celălalt. Și mi-am pus problema… de unde optimismul ăsta. Și m-am întrebat care ar fi fost acum, în martie 2022, răspunsurile acelorași oameni…

Pornind de la acest documentar, care e excelent că există (și mă bucur mult că Forumul Cultural Austriac a avut ideea aceasta, a lui), mi-am pus problema cât de repede uităm prin ce am trecut, ce capacitate de a înțelege ce se întâmplă în jurul nostru, și ce trebuie să facem, avem, și ce rămâne în sită, ca demn de a fi menționat, acum, după doi ani de trecere pandemică.

Suma de morți

Primul a murit Mircea. De prostia lui aia idioată, că mai bine nu i-aș zice, că și acum mi-e ciudă, deși nu am fost apropiați. Ne știam. Colaboraserăm. Dar era primul „meu” mort de Covid, dintre cunoscuții mei, și îmi era ciudă. Că făcuse tâmpenia să treacă peste tot ce se anunța, ce se cerea deja, că l-a mâncat în fund să plece în vacanță, și l-au întors rece, peste vămi, în pardesiu de lemn…

Apoi a plecat Florentin, apoi, Liviu – nici nu mai știu cine a plecat primul, dintre ei, era deja ianuarie 2021, toți ar fi trebuit să știm mult mai mult, să ne grijim… Am trecut, atunci, pe lângă frigiderul ce îl conținea, cum cred, și pe Liviu, înainte de a fi pus în pământ. Ca să scriu despre cei din saloanele de Covid, ca să explic, ca să fie mai mulți trași în barca noastră, a înțelegerii. Dar nu s-a terminat.

Apoi au murit Adi și Gică, în martie. Pe Adi l-a plâns tot orașul, Cargo erau cunoscuți, și o jumătate de țară – pe Gică, vreo câțiva apropiați. Era deja de o vreme vaccin. Și încă se mai murea de Covid…

Au mai murit, dar nu de Covid, în timpul ăsta blestemat, alții, și la unii nu am putut merge la înmormântare, sau, la alții, am fost foarte puțini. Ne-am văzut, toți, tributari ai aceluiași ciur, să ne-mpărțim morții: Covid, ne-Covid… A murit tatăl prietenei mele Diana, prietena mea cea mai bună, și am vrut să merg la înmormântare, în orașul acela, și nu m-a lăsat, ca să nu mă expun, cu trenul, și mi-am plâns ochii până i-am secat, și am făcut afte la gură de supărare că nu am fost cu ea…

Prietenii care au făcut boala, și care chiar au ajuns la spital, au fost mult mai mulți. Cu unii vorbeam zilnic la telefon, cu alții mai răruț, despre alții am aflat abia după. Prietena mea cea mai bună, cea cu înmormântarea la care am absentat, medic, a făcut și ea. Și m-am temut pentru ea, m-am speriat urât. Cândva, în jur era atâta boală și moarte, că… nu mai știai ce să faci…

Apoi mai erau prietenii mei de prin spitale. Medici, asistente – infirmieri cred că nu cunosc. Dar și ei sunt importanți! Îi auzeam, tot mai sleiți, tot mai irascibili, se plângeau de circuitele de rahat pe care DSP-urile din județele lor îi puneau să le folosească (evident, și în Timiș), se îmbolnăveau din cauza asta, se speriau… Nu am avut nici un apropiat medic-de-oameni care să fi murit până acum. Doar un medic veterinar, care a vrut să facă pe deșteptul, că el nu se vaccinează. Iar acum e la doi metri sub pământ. Dar unii dintre medicii-de-oameni au fost bolnavi, și m-am temut, și mi-am apucat lumea asta imaginară, în care ființam, cu două mâini, și am zguduit-o, în disperare… Ce puteam să fac mai mult? Am explicat, în articole, chestii ce țineau de medicină, după cum le-am citit și eu – și am săpat în publicații de specialitate, și am filtrat știri și studii cu parfum de credibilitate, față de cele false, ca și cum aș vântura sită cu pietricele și nămolul din Arieș, acum niște sute de ani…

Eu am spus că va ține doi ani, alții au spus că va ține săptămâni. Și uite că încă nu s-a terminat… Azi îmi amintesc, trecând prin articole vechi, panica începutului, timpul în care nu știam specificități, contagiozitate, schemă de tratament. Dar cel mai mult mă gândesc la prietenii mei, medici. Unii nu ați avut cu ce să lucrați, la început. De alții îmi amintesc cum vă căzneați să obțineți ce e necesar, și am făcut pe detectivul să vă ajut, ca firmele cu care trebuia să vă intersectați să fie ok – nu era de scris, dar un jurnalist poate ajuta și așa. S-a răspândit boala, am devenit toți expuși. Voi, în primul rând. Ați trecut inclusiv prin vânătoarea de vrăjitoare, când o colegă din ATI a fost linșată public, național, pentru că a renunțat la job, simțindu-se periclitată. Dar unii din voi știați care erau circumstanțele ei, și nu ați condamnat-o. Și eu aflasem. Și am explicat, privat, cerând înțelegere – pentru că, public, nu e ok să te bagi în viața omului și să spui ce nu e de spus, chiar de ar fi absolvit.

Au urmat zig-zag-uri înnebunitoare, între stigmă socială, atunci când cineva dintre voi lucra într-un spital Covid, până la exaltarea eroismului vostru. Dar mi-au rupt sufletul toate valurile acestea viciate de opinie publică, ce vorbeau despre medicii plătiți să spună că există Covid, când nu există, despre „marea ticăloșie a sistemului sanitar”, despre, mai apoi, medicii care omoară pacienții cu oxigen. E groaznic să îți vezi prietenii sleiți, în vria burn out-ului, și să auzi aberațiile astea, și să vezi tot felul de cretini care nu-și știu a scrie nici numele fără greșeli cum acuză medicii, cum lansează afirmații despre genetică, despre virusologie, despre orice.

Am obosit. Cândva nu mai știam dacă scriu să mai explic, sau pur și simplu din solidaritate cu cei din sistemul sanitar. Ceva s-a rupt în mine, în una din dăți, când am plecat din Unitatea de Primire a Urgențelor (UPU) de la Spitalul Județean, cu lacrimi în ochi, după ce șeful UPU, prietenul meu, Mihai Grecu, colaborator pentru atâtea articole, mi-a spus: acum nu mai are rost să scrii nimic, chiar nu mai are rost. Și atunci mi-am dat seama de ce trebuie să existe volumul pe care îl pregătesc, cu materialele pe medicină din timpul ăsta – ca să nu uităm cum i-am chinuit, umilit și lovit pe medici, pe asistenți, pe infirmieri. Să nu uităm cum a curs și încă mai curge. Ca un zâmbet trist pentru ei.

Sânge. Multă lipsă de sânge

Altceva, din anii ăștia de capă și spadă față de Covid, e că s-au făcut îndeajuns de multe șmecherii încât să se facă dotări și să se spargă bani pentru orice, nu numai pe ce trebuia – puteai lua și trompă de elefant, dacă știai cum să pui problema. Dar sunt și lucruri pe care banii nu le-au putut cumpăra. Unul este sângele. S-au făcut și lucruri bune cu el, și lucruri ciudate, dar ce e important e că e mereu nevoie de el, așa că e bine să nu ignorați ideea de a dona.

A existat perioada în care se căuta sânge de la cei care trecuseră prin boală, astfel încât să se facă transfuzii cu anticorpi. Nu știu cât de etic e, dau au apărut public, pe rețelele de socializare, cereri cu prețuri clare, pentru sânge cu anticorpi. Deși se spune că, în România, donarea e liberă și neretribuită, ba chiar constituie infracțiune să vinzi sau să cumperi un organ. Despre sânge nu știu dacă intră aici. Știu că nu îmi pare firesc să îl cumperi sau să îl vinzi.

Cu toate astea, s-a cerut sânge cu anticorpi, și pe bani și fără bani, pentru că, în anumite locuri din țară, spitalele au recurs la transfuzia cu sânge de acest gen pentru bolnavii cu Covid. Interesant este că, de întrebai pe cei din domeniu, adică exact cei care lucrau cu recoltarea acestui sânge, în baza a ce se folosește sângele cu anticorpi, ridicau din umeri, și spuneau că așa ar fi o decizie de la Minister. Oamenii încă nu sunt obișnuiți să fie întrebați „de ce”, în țara asta. Nu sunt obișnuiți să își pună întrebări legat de legitimitatea unui procedeu. Nu au exercițiul gândirii critice. Și sunt nedumeriți, de parcă le-ai da un pumn în față, atunci când îi întrebi de ce fac ceva ce a devenit parte din rutina lor.

Doar că povestea cu sângele cu anticorpi, dincolo de ce a spus sau nu Ministerul, mi s-a zis neoficial că s-a încercat în baza unnui studiu din Italia, la care participaseră sub 40 de persoane, și cu rezultate nu foarte clare… Nu am ajuns să primesc vreun răspuns clar, legat de asta, niciodată. Și totuși, cum s-a spus că ar ajuta, m-a bucurat că s-au găsit oameni care să doneze, să încerce să-și ajute semenii, iar unul dintre aceștia este colegul meu Andrei Andó, jurnalist arădean.

Au existat, în schimb, alte studii, și mă bucur că am participat și eu, cu sângele meu, la așa ceva. Inițial, am trecut doar printr-o încercare documentată de a vedea din ce zi apar anticorpii, între doza 1 de vaccin și doza 2, verificând, împreună cu câteva cadre medicale de la Spitalul Municipal, un studiu publicat de BBC pe tema asta. Apoi a fost un studiu serios, pe care l-am propus Municipalului, de verificare a felului în care scade răspunsul imunologic al organismului, după boală sau după vaccin. Au fost zile în care mă înțepam și în trei ture – vaccin – test – donare de sânge – ca să știu că pot ajuta undeva. Și prin a vorbi despre ce văd, direct, nemijlocit, prin și pe sângele meu, dar și pentru a fi parte dintr-un studiu unde contează numărul participanților, pentru a avea și cercetarea timișoreană locul ei în a se ști ce e cu noi, ca și colectivitate, unde mergem cu boala asta, și ce e de făcut.

Citește și:  Daruri de război

Dincolo de orice, rămâne, totuși, îndemnul acesta: mergeți și donați. Este nevoie de sânge. Mereu. Spitalele oricum au avut o povară mult mai mare de purtat, în ultimii doi ani – să facem și noi, din afară, partea noastră, pentru a ajuta sistemul… Ultima dată când am donat sânge, acum două luni fără câteva zile, fusesem sunată că nu mai au O negativ. Oricum îmi venea timpul să donez, așa că m-am dus cu bucurie să ajut. Doar că e extrem de trist să vezi că sistemul ajunge la perioade de criză, când trebuie să se sune donatorii ca să li se spună că nu e sânge, și ar fi fain să poată ajuta. E prag de criză. Și e foarte trist…

Încrederea cea mai mare e în militari

Am mai învățat ceva în anii ăștia doi, legat de încredere socială. După întâmplări cu popi mincinoși, zeflemitori și nepăsători la ecuația pandemică, după ce au ajuns să ardă spitale, după ce oameni au încercat să-și facă treaba în spitale, deși DSP-urile au închis ochii flagrant la multe nereguli, dintre care și circuitele precare au fost de vină pentru îmbolnăviri, după ce chiar și Timișoara a avut un profesor universitar cu declarații bizare despre „vaccinul lui”, furat de chinezi, după presă care a aruncat tone de bune și rele despre sistemul sanitar, din care mintea nerodată cu alegerea surselor nu știa ce să ia, îți puneai problema ce fras se întâmplă în mintea omului „de rând”, și în cine va avea încredere el, de va fi nevoie să parieze pe cineva, din tot amalgamul ăsta.

Și, pentru mine, eu am ajuns la un rezultat. Văzând cum se mișcă toți actanții ăștia, pe scena Covidului, ca pe un cadran de ceas cu zodii de neînțeles. Cea mai mare încredere oamenii îmi pare că o au în militari. Și nici nu e de neînțeles.

Da, au avut și militarii niște dume, la început, legat de vaccinare. Când și-au trecut nevestele, amantele, și frizerii animalelor de companie în rândul lucrătorilor esențiali, în centre construite pe principiul turnurilor de fildeș. Dar derapajele s-au reglat pe parcurs. Personal, eu m-am bucurat, în ziua în care am luat eu doza 1 de vaccin, la Spitalul CFR Timișoara, să văd cum umblă militarii cu cutia cu dozele de vaccin. Îmi dădea încredere că treaba se face serios.

Apoi, pentru că deja pornise acțiunea celor de la Spitalul Militar de Urgență Dr. Victor Popescu din Timișoara, de a ajuta cu vaccinarea, l-am contactat pe colonelul Sorin Homeag, care conduce acest spital, care m-a pus în legătură cu maiorul Cosmin Jian, purtător de cuvânt, pentru a mi se explica despre cum se lucrează, legat de Covid.

Maiorul Jian a fost primul om cu care am dat mâna după vreun an. Un an în care am dat cotul, sau piciorul, sau m-am înjurat de la distanța legală cu lumea, când a fost cazul. Poate de aceea pentru mine a și rămas momentul de cotitură în evoluția Covidului, în Timișoara. Lucrurile începeau să meargă spre bine. Era primăvara anului trecut. Așteptam, în holul de intrare al Spitalului Militar, colegul meu (cum se ocupă de relațiile cu presa, e firesc să-l consider coleg) mi-a întins mâna, firesc, i-am strâns-o, și atunci mi-am spus că, finalmente, reîncepem să ne întoarcem la cele firești. Mi-a explicat despre colaborarea cu decidenții județeni, mi-a spus despre cum se întâmplă lucrurile atunci când sunt solicitați pentru câte o localitate. Și am vrut să văd și eu.

Undeva în vară am ajuns să văd cum e cu „Sistemul medical modular de izolare și tratament” adică, mai simplu, spitalul de pe Stadionul CFR. Și m-au luat și la Comloșu Mare. Am văzut și am înțeles lucruri. Mi-am tot spus că vreau să înțeleg mai mult din situația națională, să văd unde e rolul Armatei în povestea asta, am tot amânat să scriu despre ce am văzut. Dar am vorbit, în timp, cu prefect, subprefect, decidenți din grupurile ce promovează vaccinarea. A venit timpul să introduc la concluzii și această experiență.

Adevărul e că, după toate șulfăriile și ciudățeniile întâmplate cu toți cei implicați, național, în vaccinare, oamenii par a avea cea mai mare încredere în armată. De aceea, în mai multe discuții avute cu actualul subprefect Ovidiu Drăgănescu, om implicat și pertinent în tot ce înseamnă strategie de vaccinare, pe județ, deseori am menționat că, de există zone cu un număr mai mare de nevaccinați, zone cu primari ce descurajează vaccinarea, grupuri religioase ce au dificultăți a înțelege necesitatea vaccinării, atunci cei de la Spitalul Militar pot salva situația. Lucru cu care am fost amândoi de acord, aflând de la subprefect, mereu, când am întrebat, ce acțiuni s-au mai realizat, și cu ce implicare din partea militarilor din Timișoara.

Pentru început, pentru a ajunge la o idee despre ce se oferă populației, am intrat în mai multe zone ale Spitalului de la Stadion (să-i zicem așa). Știu ce înseamnă o zonă militară, am stat luni de zile în tabere ale Națiunilor Unite, în Bosnia și Croația. Am regăsit și în acest spital o grijă aparte pentru ideea generală dar și pentru detaliu. E greu să explici cuiva care nu are ochiul format. Dar logica unei astfel de desfășurări se simte dintr-o mie de detalii, de la grija pentru utilarea camerelor pacienților și până la dalele care unesc locuri, pregătite pentru timp de ploaie.

Și mai e ceva, ceva care curge altfel, la militari. Care ține de punctualitate, de rigurozitate, de înțelegerea și executarea unor ordine, așa încât totul să fie, bine, în matca sa. Să nu mă înțelegeți greșit, nu e vorba de tâmpenia și scorțozitatea din legendele nu-tocmai-doar-legende cu sergentul ce te punea să cureți nu știu ce mizerii cu periuța de dinți. Nu. Ci de faptul că militarii știu când e timpul de luat o cafă sau de spus un banc, dar știu și extrem de bine când și cum e de făcut treaba. Pur și simplu lucrurile curg altfel. Aici nu au oamenii idei extravagante, nu trag de timp, nu plimbă hârtii, degeaba, între birouri. Toată lumea pune mâna când e ceva de făcut, simți rigoarea bună a unui stup în care toată lumea contribuie, și toată lumea e conștientă de rolul său.

Eram într-o vreme când nu era nevoie să se folosească paturile din Spitalul de la Stadion, era nevoie să se facă vaccinări. Și aici a apărut ca utilă „magia militară”. Care magie (luați-o la modul bun, desigur) este cea care a convins să vină la vaccinare oameni care, altfel, nu s-ar fi vaccinat.

Mai fusesem la Comloș, mai fusesem chiar în sala aceea de spectacole unde am fost găzduiți pe timpul când personalul de la Spitalul Militar oferea localnicilor doza 1 de vaccin. Dar nu mai fusesem pe motive medicale. Îmi fredonam, din Vara la ţară, de Topîrceanu, partea cu „Acolo, când n-are treabă,/ Orice babă/ Este medic comunal”, și „Când se ia câte-o măsură,/ Lumea-njură/ Pe agentul sanitar/ Şi-l întreabă fără noimă:/ Ce-ai cu noi, mă?/ Pentru ce să dăm cu var?…” Cam așa e și aici. Sunt hârtii, în localitate, care anunță prezența militarilor, dar primarul n-are timp de noi, pretextează trebui urgente, apăsate și grave, și pare că, de fapt, preferă să stea departe de poveste.

Unul din medicii de familie locali are doze de vaccin, vorbesc cu el, dar uite că oamenii nu vor să meargă la el, frasul știe de ce. Dar vin (unii) la militari. Și ne povestesc de una de alta, și ne spun că e altceva când se bagă armata. Foarte bine. O experiență ce a fost replicată, mai apoi, și pentru alte localități, și a contribuit simțitor la îmbunătățirea (cât s-a putut) ratei de vaccinare pe județ. Cred cu tărie că este bine să se țină seama de posibilitatea de a se folosi iar personalul de la Spitalul Medical, pentru valurile următoare de Covid, care, fără îndoială vor exista, pentru a se continua vaccinarea – precum și în cazul unei eventuale doze 4 de vaccin.

Strategii de vaccinare și voluntari

Pe lângă Maratonul Vaccinării, de care am scris, am găsit extrem de util un proiect al doctorului Dorel Săndesc, șeful ATI de la Spitalul Județean din Timișoara, care a implicat medici cunoscuți, care să vorbească oamenilor, în biserici, despre vaccinare. Campania aceasta s-a întâmplat nu doar în Timișoara, în decembrie 2021, ci și în Lugoj și în localități din județele Arad și Bihor.

La Oradea am avut bucuria colaborării episcopilor de acolo, al celor trei ne-ortodocși, și astfel, în catedrala romano-catolică, în cea greco-catolică și în una din bisericile reformate din Oradea, medicii Béres Zsolt, Carmen Pantiș, Simona Mârț și Daniela Jovrea au vorbit oamenilor despre faptul că trebuie să ne aducem aportul nostru la binele societății.

Chiar dacă unul dintre episcopi îmi spusese că oamenii lui sunt aproape în totalitate vaccinați, s-a optat pentru a se recurge la a se vorbi înainte și după terminarea liturghiilor, exact ca nimeni să nu rămână fără șansa se a i se fi explicat direct.

Au fost momente impresionante, în care Bisericile au arătat că le pasă cu adevărat de binele enoriașilor lor, și că se poate colabora cu medicii, care sunt cei care știu mai bine ce trebuie să facem, și de sfatul cărora trebuie să ascultăm.

Barometrul meu

Prin toate astea, am avut mereu oameni pe care să îi întreb și de care să ascult, când venea vorba de soluții, de temporizări, de abordări legate de Covid. Am știut unde e barometrul. Cel mai ades l-am întrebat pe doctorul Mihai Grecu, șeful UPU de la Spitalul Județean. Dacă mi-a zis că peste 2 săptămâni se ajunge la platou, s-a ajuns, cum a fost acum o lună.

Am povestit puțin, ultima oară când ne-am văzut, în februarie, despre ce va mai fi. Mi-a spus că e clar că vaccinul oferă protecție mai mică, la Omicorn, dar că nu sunt cazuri grave, că numărul de pacienți ce se întorc acasă după o vizită la spital e mult mai mare.

Vaccinarea are impact pe următoarea perioadă de risc epidemiologic, o să ai o probleme cu tulpinile care nu vor mai fi acoperite de vaccinare, dar producătorul va reveni cu o variantă îmbogățită a vaccinului. Acum nu s-au făcut forme grave – ele puseseră pe butuci sistemul de sănătate. E vorba nu doar pacienții de Covid, ci și pacienții care aveau alte patologii, și care nu mai aveau loc să fie tratați de pacienții cu Covid. Că e mai mult de lucru pentru noi, nu e problemă. Câtă vreme nu fac forme grave, care să necesite internarea în spital – spune Grecu.

L-am întrebat atunci un lucru simplu pe doctorul Grecu:

– Te enervează când te-ntreabă lumea când se va termina minunea asta? Eu nu te întreb când, ci de mai suporți întrebarea.

– Nu mă enervează pentru că spun că nu știu. E clar că nu ai cum să știi ce o să se-ntâmple cu mizeria asta de virus. Dac-o să facă sau n-o să facă o altă variantă, care să fie mai patogenică, mai virulentă. Astea sunt lucruri care nu țin de o predictibilitate. Virusul nu are așa ceva.

– Dar tâmpenia românului ținea de o predictibilitate? Bănuiam, oare, că suntem așa de jos?

– E descurajant.

Asta e nota cu care îmi termin materialul. Covidul nu s-a terminat. Medicii au învățat să lucreze mai eficient, noi, unii, ne-am vaccinat. Dar nu destui. Iar eu am obosit, măcar deocamdată, să tot explic. Dar scriu în continuare, pentru ca ei, prietenii mei în halate să nu se simtă singuri în încercarea asta ciudată prin care trec. Mergem mai departe…

Foto: arhiva personală și Lovas Brigita

Ramona Băluțescu

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*