Anton Kovacs January 19, 2020

 

– A spus francezul că nu înțelege, îmi povestea mama care lucra la Modern, cum se face că în ciuda faptului că în România nu se importă Adidas, toți timișorenii umblă încălțați cu așa ceva, nu cine știe ce făcătură de la Drăgășani, din mușama, ci adidași originali, din piele și cu 3 dungi.

Era adevărat, o mulțime de oameni umblau încălțați cu pantofi Adidas.

Toți milițienii și securiștii purtau pantofi Otter care se fabricau la Jimbolia. Mai purtau și geci din piele fină care se produceau la fabrica de mănuși, bluejeans de contrabandă, iar nevestele lor, dar și alte neveste, umblau îmbrăcate în haine de nurcă, care se produceau la IRP.

 

 

***

 

 

Sună cineva la ușă.

Te uiți pe vizor, e un necunoscut.

Deschizi și omul te întreabă dacă nu vrei carne.

1 Kg, două, trei. Mai scumpă de 2-3-4 ori decât prețul oficial.

Din păcate nu se prea găsea carne la preț oficial. În măcelăriile patriei carnea era doar un element de design în vitrinele în care se puteau vedea niște pulpe frumoase de porc, mușchi și felii de ceafă numai bune de pentru un grătar, rude de mezeluri.

Singura problemă era că erau confecționate, cu mare artă, din ipsos de modelaj.

 

Măcelărie în anii ‘80. Foto din colecția Lucian Muntean

 

– Nu știți, vecinul nu dorește?

Cei de la Comtim primeau săptămânal, bineînțeles contra cost, 2 kilograme și jumătate de carne. Restul pe care îl mânca populația întregului oraș, dar nu numai, era furat, fie cu mașinile întreprinderii, fie își înfășurau muncitorii de acolo carnea pe picioare și pe restul corpului.

Spunea la un moment dat un tânăr că nu e adevărat că nu se găsea carne, părinții lui i-au spus că pe vremea lui Ceaușescu vânzătorul îți aducea carnea acasă.

Este adevărat, tinere, așa cum am spus și eu mai sus vânzătorul îți aducea carnea acasă.

Atâta doar că vânzătorul era un hoț, iar părinții tăi erau complicii hoțului, un fel de hoți și ei.

 

 

***

 

 

Altcineva îți aducea detergent.

Omul mergea pe Calea Buziașului, la Azur și la o oră dinainte stabilită aștepta lângă gardul lateral. La un moment dat peste gard zbura un sac de rafie plin cu detergent.

Acolo la gardul fabricii de detergenți sacul era transferat în niște plase și începea plimbarea din bloc în bloc, din apartament în apartament. În 2-3 ore scăpai de tot sacul.

Altădată te trezeai la ușa apartamentului cu un individ care scotea din plasă un cârnat de câțiva metri de “perinițe” cu șampon.

 

 

Unii cumpărau, că altundeva nu se găsea șampon. Alții se spălau pe cap cu săpun Cheia, se spunea că te scapă de mătreață și de păduchi (toți copiii erau plini de păduchi în anii ‘80). Probabil fugeau mătreața și păduchii de mirosul de carne stricată amestecat cu miros de sodă al săpunului Cheia.

 

Vreți să cuceriți femeia? Folosiți săpunul Cheia!

 

 

 

***

 

 

Cei care au locuit înainte de Revoluție în cartierele de case, Elisabetin, Fratelia, Freidorf, Mehala, Blașcovici, își aduc probabil aminte că în fața fiecărei case exista o grămadă de nisip sau de balast.

Nu știai când ai nevoie să mai repari tencuiala casei, pe atunci drumurile din aceste cartiere nu prea erau asfaltate așa că poate mai împrășriai balastul ăla prin fața porții ca să nu calci în noroi…

Într-o dimineață mă cheamă șeful de brigadă al șantierului pe care lucram, “îl iei pe Gavrilescu și mergeți la Timișoara, cumperi niște tapet să punem în birouri, vezi să fie frumos”.

Merg la Gavrilescu, îi spun ce trebuie să facem și îl întreb dacă șeful i-a dat lui banii pentru tapet, că mie nu îmi dăduse nimic.

Râde șoferul de naivitatea mea și îmi spune că o să îmi arate el cum se face.

Ajungem la groapa de gunoi de la Parța, dar în loc să o luăm în stânga, spre Timișoara, o luăm în dreapta, la Șag.

Acolo, aproape de pod, era o draglină.

Soferul a tras camionul pe malul râului, se amenajase acolo un fel de drum de șantier, i-a dat draglinistului 50 de lei și ăla i-a încărcat Raba cu 8 mc de nisip.

Ajunși în Timișoara ne-am dus pe Rebreanu și a doua persoană întrebată, chiar cel care locuia în locul unde acum e acea pensiune de la intersecția cu Drobeta, vis-a-vis de restaurantul Valahia, a cumparat balastul cu 800 de lei. Atât de simplu era.

 

 

***

 

 

Existau tot felul de curente în decorațiunile interioare pe atunci, holul apartamentului trebuia să fie lambrisat (al meu e și acum), baia era un element deosebit de important care trebuia decorat corespunzător, cu garnitură Lavinia, modelul acela unde lavoarul avea picior și care mai târziu a fost înlocuit de garnitura “Ocean” unde lavoarul imita forma unei scoici iar piciorul lavoarului avea solzi de pește.

Citește și:  Reabilitările domnului Robu – Parcul Central

Conform acestui curent blatul biroului trebuia să fie gros, cel puțin de vreo 5 cm.

Încă nu apăruse moda cu mobilierul de birou minimal, de culoare neagră.

Mă trimite șeful de brigadă la IPL să îi aranjez cumva un birou cu blatul gros.

Ca să pot începe o discuție cu cei de la IPL am trecut prin Diniaș și am luat vreo 10-15 pâini, făceau pe atunci oamenii ăia de acolo niște pâini imense și minunate care erau renumite în tot județul, dar nu se dădeau decât pe bon.

Ajungem la IPL, în Calea Șagului, unde e acum avionul ăla cocoțat pe fosta moară de deșeuri. Prima piedică, o poartă solidă.

 

Locul în care era fosta secția a IPL din Calea Șagului

 

Iau o pâine, merg la cabina portarului, era acolo o doamna Cerber. Îi spun ce treabă am, îi dau pâinea și ca prin minune doamna portăreasă îmi zâmbește și poarta se  deschide larg lăsând camionul nostru să intre în incinta fabricii.

Am întrebat în stânga, în dreapta și până la urmă am ajuns la un tip simpatic, era unul din gestionarii de acolo, bineînțeles că i-am dat și lui o pâine. I-am explicat ce doresc, că dacă nu o rezolv mă dă șeful afară, mi-a spus că nu e nicio problemă, rezolvă el cu biroul ăla. I-am dat dimensiunile și asta a fost tot, peste o săptămână  m-am dus și am luat biroul.

După aceea timp de doi ani cred că am fost zilnic în fabrica aia, dimineața mergeam pe șantier, luam camionul încărcat cu tot felul de verze, saci cu cartofi, saci cu mere sau ce se mai găsea în împrejurimi, întotdeauna luam și niște pâini și mergeam la IPL. Când ne vedea portăreasa deschidea poarta și striga la ceilalți “faceți loc că au venit băieții de la legume și fructe”.

Până și pompierul de acolo își primea partea, altfel nu m-ar fi lăsat să fumez în curtea fabricii.

Ne-au făcut oamenii ăia nenumărate mese de birou, scaune, rafturi pentru dosare, i-au făcut șefului vreo 4 corpuri de bibliotecă, totul fără niciun ban, noi le duceam saci cu mere și verze din proprietatea statului și ei ne dădeau mobile din proprietatea statului.

Cred că fabrica aceea lucra numai pentru ciubucuri din astea, zilnic vedeam tot felul de milițieni și securiști care bântuiau pe acolo, ne spuneau oamenii din fabrică “ăla cu dulapul în spate e maiorul C de la securitate care are un frate procuror și altul avocat”, unul ieșea cu o măsuță de telefon cu intarsii în mână, altul căra în spate o ușă de stejar pe care o punea apoi pe portbagajul de pe acoperișul daciei parcate în fața fabricii.

Până și eu mi-am făcut rost de niște deșeuri de melamină pe care le-am folosit pentru a-mi lambrisa holul, ca să fiu în rândul oamenilor.

 

 

***

 

 

Comercianții ajunseseră să își formeze o rețea paralelă.

Doamna C, șefa librăriei de la Splendid, nu scotea niciodată pe tarabă cărțile cu cotoare frumoase, cărțile lui Alexandre Dumas cu mușchetari și pardaliani care aveau un cotor pânzat pe care era frumos inscripționat cu auriu numele autorului și titlul cărții.

Erau puține și oricum nu ar fi ajuns la toată lumea.

 

 

Dar, ca o bună colegă, le anunța pe doamna de la dulciuri și pe doamna de la mezeluri despre apariția cărților frumoase.

Aceste doamne ca să se recompenseze o anunțau și ele pe doamna C în rarele ocazii când primeau cafea cu năut în loc de cafea cu orz (care era numită în glumă “Nechezol”), când venea ciocolată chinezească sau salam Victoria.

Măcelarul le punea tuturor deoparte câte un kilogram de carne, iar aprozaristul i-a pus deoparte măcelarului 5 sticle de Pepsi în data de 24.03.1986, singura dată când s-a adus Pepsi la acel aprozar, se încurcaseră niște acte.

Astfel aceste doamne își asigurau cele necesare, mâncare sau cărți care aveau cotoare frumoase (acesta era criteriul , nu conta ce scrie în cărțile alea, cotorul să arate bine).

Dar făceau și un bănuț din când în când, că inelele alea din aur pe toate degețelele alea grăsuțe și lanțurile de la gât nu erau din naștere și nici din leafa de 1500 de lei.

V-am povestit în alt articol despre Nea’ Minda, bătrânul care vindea cărți la o tonetă în fața farmaciei 2, vechea farmacie de pe Corso și de la care cumpăram cărți pe care le ținea sub tejghea.

Uneori îi dădeam în plus 15 lei, alteori mai mult sau mai puțin, probabil vreo 20-30% în plus față de prețul cărților cumpărate.

Nu cred că eram singurul care cumpăra cărți de la el cu suprapreț, locul avea vad, era chiar lângă librăria Eminescu și cine căuta cărți acolo mergea.

Citește și:  Astăzi mama mi-a spus

Poate erau numai 10 inși/zi care îi dădeau în plus 15 lei. Dar chiar și așa omul făcea peste 3000 de lei/lună, încă două salarii. Per total câștiga ceva mai mult decât un cardiolog de la Ascar.

Chestiile astea se întâmplau la orice magazin.

Mama unei cunoștințe îi dădea vânzătoarei de la pâine câțiva lei în fiecare zi ca să-i rețină două cornuri. Alta primea o atenție pentru ciocolată sau câte o punguliță de cafea cu orz.

 

Brutărie, anii 80. Foto din colecția Lucian Muntean

 

 

 

***

 

 

Într-o zi, tot cândva în anii ‘80, mă invită Tibi Molnar la o înghețată. La Cofetăria Mihaela, undeva pe Bv. Circumvalațiunii, mai spre capătul din nord.

Intrăm și Tibi îi cere vânzătoarei de la tejghea, într-un fel pe care nu îl auzisem să fie folosit de către altcineva:

– Vă rog să ne dați două cupe cu câte 100 de grame de înghețată.

Vânzatoarea ia cleștele ăla și pune câte o semisferă de înghețată în fiecare cupă și ni le întinde…

 

 

– Cred că ați greșit, v-am cerut câte 100 de grame.
– Da, și?
– Vă rog să le puneți pe cântar

Între timp mă uit pe eticheta aflată pe tejghea, într-adevăr, acolo scria 100 grame =  2.50 lei, nu o porție = 2.50 lei.

Le pune vânzătoarea pe cântar, dar uită să pună o cupă goală în partea cealaltă și de aceea Tibi îi atrage atenția.

Până la urmă s-a dovedit că o semisferă din aceea avea vreo 50 de grame.

Câte înghețate să se fi vândut la cofetăria aia zilnic, era cartier de blocuri, cu mulți copii, era vară, cel puțin câteva sute. Câteva sute cu 2.50 lei în plus în fiecare zi.

 

Cofetărie prerevoluționară. Foto din colecția Lucian Muntean

 

 

 

***

 

 

Existau nenumărate modalități de a fura la tejghea.

O vânzătoare de aprozar mi-a povestit de ce vânzatorii care erau rapizi și nu lăsau oamenii să aștepte la rând se îmbogățeau mai repde decât cei lenți.

Când puneai cartofii pe cântar trebuia să îi arunci grăbită puțin mai de sus și nu pierdeai timpul până când cântarul ăla se oprea din balans, luai oala aia din aluminiu și o și vărsai în plasa clientului.

 

 

 

 

***

 

 

Mai țineți minte ce bune erau la matematică vânzatoarele de la alimentara?

Nu aveau calculatoare, case de marcat și cititoare de coduri de bare, dar știau să adune și să înmulțească mai repede decât un computer actual.

– Vă rog să-mi dați bucata aceea de salam Victoria, puneți-mi și bucățica aceea de brânză, dați-mi și doi cârnați.
– 32.45, îti spunea vânzătoarea în secunda următoare.

Am cunoscut un tânăr student al cărui vis era să meargă la Miliția Economică.

Și se antrena.

Era chiar în ziua care a urmat după accidentul de la Cernobâl când am mers cu el la alimentara din Girocului, cea mare, de la intersecția cu Naturii.

A cumpărat niște chestii, dar în momentul în care vânzătoarea i-a spus valoarea totală a scos un calculator de buzunar, stați așa i-a spus femeii, și a început să socotească.

Bineînțeles că rezultatul a fost altul, nu știa tuta aia cu inele multe pe ambele mâini să calculeze repede, era pur și simplu hoață.

Am mai văzut șmecheria asta cu gânditul repede și memoria bună folosită de niște pastori protestanți.

În compartiment cu mine erau doi tipi, amândoi pricepuți la cele bisericești care se contraziceau.

– Stiți cum spune Cartea, în Corintieni 1.23, că balena…
– Da, dar la Marcu 2.15 spune că mai curând cămila…

Mi se părea ciudat ce memorie aveau oamenii ăia așa că am început să-mi notez pe cutia de chibrituri, Cor. 1.23 – balena, Marcu 2.15 – cămila…

Am în bibliotecă o Biblie, element de decor ca și Coranul, dar le mai foloseam uneori când încă nu exista internetul. Am căutat și am constatat că amândoi erau niște escroci, nici pe departe la versetele respective nu scria ce spuneau ei că scrie.

 

 

***

 

 

Era tinerică, blonduță și drăgălașă. Ulterior am aflat că avea 15 ani.

O vedeam zilnic când mă întorceam de la serviciu, vindea băuturi răcoritoare în stația lui 15, cea din spatele Poștei Mari.

În timp ce alte fete de vârsta ei mergeau la ștrand sau la mare, ea stătea în stradă, sărăcuța, fie că era soare sau era ploaie și își câștiga existența. Lucra și duminica, am văzut-o vânzând suc în față talciocului din Mehala.

Pentru că ne vedeam zilnic am început să ne zâmbim, iar la un moment dat am intrat în vorbă.

Am întrebat-o cam cât îi rămâne zilnic. Mi-a zâmbit dulce și mi-a spus: 450.

Citește și:  22 decembrie 1989 - Sfârșitul unei epoci

Cum poți să faci zilnic 450 de lei în afara salariului vânzând citro?

Simplu. Când clienții cumpau un citro plăteau 2 lei prețul sucului și 1 leu garanția sticlei.

Când venea troleibuzul oamenii lăsau sticla aia de suc, uneori pe jumătate plină, unde apucau și se repezeau la troleibuz, poate au norocul să prindă un loc pe scaun sau, la orele de vârf poate au norocul să prindă barem un loc pe scară.

Fetița asta, hărnicuță, imediat după plecarea troleibuzului aduna toate sticlele și le punea frumos în lăzi, să nu fie stația plină de sticle aruncate.

450 de lei pe zi pentru că oamenii nu au mai avut răbdare să vină pentru restituirea garanției. Fără să furi sau să superi pe cineva.

 

 

***

 

 

La Stere-n crasma-n cartier,
Cu curve, suti si mici cu beri
Mirosul acru de pisat
Din drum te ia, la Stere…

E fumul proaspat, vechi, oricum
Prea mare importanta n-are
La Stere este vadul bun
Si spală buzunare…
(Timpuri Noi, La Stere)

 

În două momente ale vieții mele am locuit pe Pop De Băsești, la numărul 43, la piciorul pasarelei. Chiar lângă bufetul Zorile.

Era o speluncă ordinară, care puțea de te trăznea de la zecile de ani în care fusese aburită cu vapori de bere și alcool. Exact ca în versurile de mai sus, doar micii lipseau, curvele erau înlocuite de căruțași și în locul șuților îi găseai pe cei care locuiau dincolo de pasarelă, în căminele de nefamiliști.

Nu aveau WC public, așă că “morosul acru de pișat” era în gangul de la poarta noastră.

Se consumau acolo strict două “specialități”, fie bere la halbă, fie „monopol” cu sirop. Nimic altceva, nu rom, nu vin, nu vermut.

 

Colțul în care era Zorile, mai curățel decât în anii ‘80

 

În anii ‘80, la celălalt capăt al ierarhiei TAPL-ului era restaurantul Pecotim, din Calea Lugojului.

Nou nouț, avea și vad…

 

Clădirea fostului Pecotim, mai urâtă decât în anii ‘80

 

Lenuța, vecina noastră de la etajul 2, era o fată venită de la țară. Se mai cizelase ea, învățase să se îmbrace, era avantajată și de fizic, învățase și să vorbească, dar unele lucruri nu se schimbaseră. De exemplu mentalitatea că locul câinelui e în lanț.

Ajunsese să lucreze la Pecotim, era ospătăriță.

Credea că face bine atunci când s-a certat cu un client, participant la o expoziție canină, care i-a cerut doi cârnați și când i-a primit i-a dat câinelui care-l însoțea (pe atunci, spre deosebire de acum, în Timișoara puteai încă să intri peste tot cu câinele de companie).

I-a spus omului, un străin care venise cu câinele la expoziția aia internațională de la ștrand, că în timp ce alții  nu au ce mânca el dă cârnații la câini.

Probabil greșeala cea mai gravă a fost nu că s-a certat cu un client, ci că a spus că unii nu au ce mânca.

Rezultatul a fost că superiorii au pedepsit-o, și au mutat-o disciplinar timp de o lună la Zorile, să se învețe minte.

Îmi povestea Lenuța că în prima seară, când și-a făcut monetarul, s-a speriat.

Avea un plus de 3.000 de lei. Era imposibil, pur și simplu nu a vândut cu lipsă la gramaj (ei, așa spus ea), nu a păcălit pe nimeni, 3.000 de lei era o leafă bună de inginer.

De fapt nu greșise cu socoteala.

Nu exista o rețetă de monopol cu sirop pentru că nu exista o astfel de băutură, asta era mai mult o tradiție decât băutură. Puneai în țoi monopol (de fapt se chema Rachiu Alb), puneai și niște sirop cât să o colorezi și să o mai îndulcești puțin, până când nivelul lichidului ajungea la semn. Dar Rachiul alb costa 36 de lei/litru, în timp ce siropul costa 9 lei/litru. Nimeni nu se supăra dacă puneai câteva grame de sirop mai mult, era chiar mai bun că era mai dulce. Într-o zi, în care au băut așa ceva sute de clienți, se aduna.

Procesul de spălare al halbelor de bere avea și el o contribuție la veniturile vânzătorului.

Practic, halbele folosite se aruncau într-o troacă cu apă, după care erau scoase câte 4-5 într-o mână și erau clătite la robinet. Imediat după aceea erau umplute cu bere, erau puse pe tejghea să se lase puțin spuma, se completa cu bere până la nivel și erau date clienților.

Procesul ăsta se desfășura cu mare viteză pentru că coada era până în stradă și oamenii nu aveau timp să aștepte că îi așteptau nevestele acasă.

Ce nu observa nimeni, nu observase nici Lenuța care la Pecotim nu vindea bere la halbă, este că în halbele alea mai rămânea 1 cm de apă când le clăteai, era cam greu să întorci mâna în care aveai 4-5 halbe mari din sticlă groasă în așa fel încât apa din acestea să se scurgă în totalitate.

 

 

 

Citește și: Cum se „descurcau” românii înainte de Revoluție – Episodul 1

 


Editorial realizat cu sprijinul Info KAM Technologies

Grupul  Info KAM  oferă  întreaga gamă de servicii de contabilitate și consultanță contabilă

 

1 thought on “Cum se „descurcau” românii înainte de Revoluție – Episodul 2

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*