Anton Kovacs September 8, 2019

Mulți nu știu, dar armata este un organism foarte complex, o lume a cărei funcționare necesită nu numai bărbați care trag cu pușca, dar și medici, strungari, croitori, instalatori, bucătari, electricieni, furieri.
În perioada în care am făcut armata, 1978-1980, furierul era un fel de funcționar militar selectat din rândul militarilor în termen.
Trebuia să fie cât de cât curățel, să aibă scris frumos, să îi umble mintea, să știe să vorbească, trebuia chiar și să știe să facă cafea.

Întocmea situația de efective, un fel de evidență cifrată în care se înscriau mișcările militarilor din unitate, câți veneau, câți plecau, de unde veneau și unde plecau, totul împărțit pe grade și funcții, întocmea “Ordinul de zi” (pe companie, unitate etc), în unele cazuri furierii transmiteau și primeau notele telefonice și multe alte lucruri.

La anumite nivele furierul, cu toate ca era doar un militar în termen, avea acces la tot felul de informații destul de sensibile, la care uneori nu aveau acces nici măcar toate cadrele militare.

În calitate de furier la Statul Major al batalionului șeful meu direct era șeful de stat major, omul numărul 2 din unitate, după comandantul acesteia, comandantul fiind mai mult o figură reprezentativă.
Bineînțeles că și eu, la fel ca orice alt militar în termen, trebuia să respect regulamentul de disciplină militară, asta însemnând să salut primul și regulamentar orice persoană cu grad mai mare decât al meu, să ascult ordinele oricărui cadru militar (cadrele erau ofițerii sau subofițerii, ceilalți care făceau armata “normală”, cum eram și eu, erau numiți militari în termen), dar existau niște cutume, nu raportam decât șefului de stat major și numai acesta îmi dădea ordine.

Într-o zi, cred că aveam deja vreo 7-8 luni de armată, mă trezesc în biroul meu minunat la ușa căruia până și cadrele militare băteau dacă doreau să intre, cu un civil.
Se întâmplase ceva ce mi se părea de necrezut.

Deoarece munca pe care o făceam implica lucrul cu niște documente secrete, accesul la biroul meu era destul de limitat și în mod normal soldatul care făcea de gardă la câțiva metri de ușa mea ar fi trebuit să-l oprească pe omul ăla.

Să intre un civil la mine în birou, sau un marțian mic și verde, era cam același lucru.

Era un bărbat mărunțel și bondoc, în vârstă de vreo 40-45 de ani, îmbrăcat ca un șmecheraș din acea vreme, cu bluejeans, cu o geacă din piele și avea niște perciuni mari ca ai lui Isaac Asimov.

Individul a dat mâna cu mine și s-a prezentat, X.
Colonelul X, de la contrainformații militare.
Adică de la securitate, direcția IV-a, Contrainformații Militare.
CI-stul, cum i se spunea.

Nu am uitat cum îl cheamă, dar nu vă așteptați să vă dau numele real, poate omul mai trăiește, ar trebui să aibă acum vreo 85-90 de ani și poate nepoții săi știu că bunicul a fost cosmonaut sau căpitan de navă, nu securist.

Știam că va veni, bineînțeles că știam și ce vrea, superiorii mei mă preveniseră că acest lucru se va întâmpla la un moment dat, altfel nu se putea, așa era sistemul.

Părea tare simpatic omul ăsta cu perciunii mari, nu mi-a permis să mă trag de nasturi cu el, dar avea aparența unui om cumsecade, un fel de frate mai mare de la care poți să ceri sfaturi.

M-a întrebat de una, de alta, părinții, casa, despre Timișoara, dacă am o prietenă, dacă îmi plac cărțile polițiste și de spionaj, și încet a trecut la lucrurile mai serioase. Mi-a povestit cum dușmanii țării doresc să ne facă rău, cum spionii doresc să ne fure secretele, mi-a explicat că din moment ce fac armata acolo unde o fac înseamnă că patria a avut încredere în mine și că la rândul meu ar trebui să răsplătesc încrederea acordată făcând tot ce pot pentru a servi patria și poporul român.

În armată, dacă ți se dădea un ordin îl îndeplineai fără să discuți sau să comentezi ceva.
În folclorul cazon circula o vorbă, dacă ți se dă ordin să te culci în fața tancului, îndeplinești ordinul fără să comentezi și după ce acesta a trecut peste tine te ridici și raportezi.

Atunci când erai lăudat de un superior sau acesta îți cerea un serviciu, dar nu era vorba despre un ordin, spuneai “servesc patria”, asta era formula standard și nu exista vreo alternativă, fie că te chema Băsescu și urma ca peste câteva zeci de ani să ajungi președintele țării, fie că te chema Florea Cioacă și nu erai decât un nimeni.

Citește și:  Cum ar trebui să fie amenajat orașul - Episodul 2 Corso, prima parte

După ce am fost și eu de acord că patria trebuie apărată de dușmani, omul ăla mi-a pus în față un angajament scris la mașină pe care trebuia să-l completez în locurile unde erau puncte, numele și prenumele, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, lucruri uzuale.
Și un nume conspirativ pe care mi l-am ales singur și pe care urma să-l folosesc în continuare pentru semnarea notelor informative.

Scria acolo despre apărarea țării de dușmani, despre slujirea patriei și a poporului, lucruri de genul ăsta.
Niciunde în acel angajament nu scria că mă oblig să-mi torn colegii sau pe altcineva.
Nici despre Partidul Comunist Român nu se pomenea pe undeva.

Angajamentul ăla era astfel întocmit încât nu puteai să nu îl semnezi, nu puteai să spui că nu dorești să-ți aperi patria de dușmani, mai ales dacă erai îmbrăcat în verde.

După aceea am fost instruit în privința amănuntelor, care este forma unei note informative, de exemplu se începea cu “Sursa raportează”, hârtia trebuia îndoită la vreo 7 cm de marginea din stânga, astfel încât în partea stângă să rămână un spațiu pe care ofițerul de informații (sau poate altcineva, nu știu) să scrie acolo niște notițe, nota informativă fiind scrisă în partea dreaptă a colii..

Cinci minute după ce CI-stul a plecat din unitate, șeful de stat major m-a chemat și m-a pus să-i povestesc cum a decurs întâlnirea cu CI-stul.

De fapt, toată povestea era mai mult decât ridicolă, pe de o parte ofițerii se fereau de CI-st, pe altă parte chiar ei erau informatori, ofițerii știau care soldați sunt informatori și soldații raportau ofițerilor ce au scris în notele acelea informative.
CI-stul probabil știa și el că soldații spun superiorilor ce au scris în notele informative.

Cred că și CI-stul dorea doar să ia o leafă, lucrurile care îl interesau erau minore, de exemplu la un moment dat mi-a cerut să mă informez ce literatură străină citește unul din soldații din corpul de gardă, probabil un alt militar îl turnase.
Omul citea fără să se ascundă și oricine putea să vadă ce citește, era vorba despre niște fascicule cu romane de dragoste, de obicei primite de cei care aveau rude în Germania, pe care le citeau inclusiv mama, bunica și mătușa mea de la București, “Silvia Roman”.

 

 

Altă dată m-a întrebat despre ce părere au militarii despre situația din Polonia.

Cu acea ocazie eu, militar în termen care nu a fost acasă în ultimele nouă luni, izolat din punct de vedere informațional, fără radio și cu acces la TV doar duminică dimineață când era o emisiune despre militari, am aflat că se întâmplă ceva în Polonia.
Și nu am aflat asta de la Europa Liberă sau de la cine știe ce agenți străini, ci de la un ofițer de contrainformații a cărui sarcină era să țină departe de militari acest gen de informatii.

Bineînțeles că toată lumea știa că omul ăla lucrează la securitate, de fapt a și venit de câteva ori îmbrăcat în uniformă și am văzut că avea semne de armă ale securității.

 

 

Nimeni nu avea nici o îndoială în această privință, ceea ce a afirmat Băsescu, că el nu știa că CI-știi sunt tot securiști, e o prostie pe care nu o poate crede nimeni care a trăit în acea perioadă.

 

 

E adevărat că după revoluție a apărut o legendă care spunea că securiștii ceilalți erau răi, iar cei de la contrainformații militare nu erau securiști, sau erau niște securiști buni.
Primul care a lansat această poveste a fost Pavel Coruț, un fost securist care scria cărți despre securiștii urmași ai zeilor aduși de extratereștrii care ne doreau binele.

 

 

Probabil sistemul funcționează și acum la fel, sunt convins că și acum serviciile de contrainformații au informatori în rândul celor care își pierd timpul mirosindu-și reciproc ciorapii în unitățile militare, nu e un secret pentru nimeni că polițiștii își pierd jumătate din timp turnându-se unii pe alții și probabil la fel se întâmplă și în cazul celorlalte instituții de forță.

Se pare că doar în rândul judecătorilor nu există turnători, în sistemul de justiție aceștia sunt înlocuiți de lifturi.

Citește și:  Și cât ar fi de simplu - Curățenia pe malurile Canalului Bega

 

 

Așa ca o paranteză, vă dați seama ce oameni împart dreptatea în țara asta?

 

***

 

În rarele ocazii când venea CI-stul în unitatea noastră, mă distram copios. Toate cadrele, militarii în termen care aveau o funcție oarecare, sanitari, soldații din corpul de gardă, bucătarii, furierii, cu toții veneau să îmi ceară câte o coală “ministerială” (așa se numea pe atunci hârtia de scris) și profitând de suprafață dreaptă unuia din birourile care se aflau în încăperea în care îmi făceam serviciul, o îndoiau frumos lăsând în stânga o margine de 7 cm.
– Să scriu acasă, îmi spuneau.

 

 

***

 

Toți turnau.

Și când spun că toți turnau nu mă refer numai la militarii din acea unitate.
Militarii aveau cel puțin o scuză, într-un regim militar nu poți să faci ce vrei, ci faci ce ți se ordonă.

Dar în societatea civilă fenomenul depășise orice și-ar putea închipui cineva născut după revoluție.
La fel cum în armată dacă aveai o funcție oarecare, erai recrutat, la fel și în viață civilă, dacă erai cineva, trebuia să colaborezi cu ei.

Nu puteai să te adresezi unei mulțimi de oameni, prin scris sau în calitate de actor sau muzician fără să prezinți încredere. Și prezentai încredere numai dacă colaborai cu sistemul.
Sistemul verifica tot ce scriai și urma să apară în public, existau oameni care erau special pregătiți pentru a înțelege sensul textelor scrise și eventualele “șopârlițe”.
Dacă totuși mai apărea din când un text care părea subversiv, acesta fusese scris cu aprobarea sistemului și la indicațiile acestuia.
Nu puteai să conduci un colectiv de oameni fără să prezinți încredere.
Directorii de întreprinderi, de școli sau de spitale erau numiți de partid, adică de ei, și erau de-ai lor.
La fel și ceilalți care aveau funcții de conducere, inginerul șef, contabilul șef etc.
Șeful serviciului personal din întreprindere era un om de încredere, adică un colaborator, în timp ce, de obicei, adjunctul acestuia era ofițer de securitate acoperit.
Te fereai de șeful cel încruntat și te confesai adjunctului simpatic.

O altă legendă postrevoluționară este că membrii de partid nu puteau fi racolați de către securitate.
Să fim serioși, ei erau partidul, nu milioanele de oportuniștii care se înscriau în partid în speranța că vor primi o butelie sau dreptul de a merge în excursie în URSS să-și cumpere radio VEF.
Dacă ați citit amintirile de la revoluție ale celor care au fost de cealaltă parte a taberei, veți vedea că securitatea și conducătorii de partid erau împreună, în aceleași încăperi, când au hotărât să ne împuște (bine, varianta lor este că la revoluție oamenii s-au împușcat singuri).

Să nu credeți că informatorii erau aleși din rândul strungarilor și al țesătoarelor, în fond ce ar fi putut să spună strungarul sau țesătoarea, că nu se găsește mâncare și se oprește curentul, sau că lumea nu e mulțumită?
Securiștii știau aceste lucruri, nu aveau nevoie de informatori ca să le afle.

Orice persoană care până în 1989 a fost în excursie sau în vizită în străinătate, altundeva decât în țările frățești din lagărul socialist, sigur turna la securitate, nu ajungeai să primești aprobare de a pleca în altă țară dacă înainte nu ai semnat un angajament din acela.
Orice țăran care vedea un necunoscut în zona de frontieră fugea să-l toarne.

Preoții, bărboșii îmbrăcați în negru care acum fac pe sfinții, erau fie ofițeri de securitate acoperiți, fie informatori.
Unii, cum a fost Nicolae Corneanu, au recunoscut și s-au căit, alții au rămas în continuare niște ticăloși.
Pastorii neoprotestanți nu ar fi primit în veci aprobare să plece la America dacă nu și-ar fi turnat frații, la fel cum nici studentul la teologie nu ar fi putut să plece în Elveția dacă nu ar fi povestit securității ce îi spuneau credincioșii la spovedanie.
Nu existau programe Erasmus pe atunci, dacă cineva a plecat la studii în Vest și a făcut-o făra a fugi din țară, înseamnă că l-a trimis sistemul.

 

 

Despre cei care au ajuns politicieni după revoluție nu mai are rost să vorbim, așa cum s-a aflat de-a lungul timpului majoritatea partidelor, inclusiv cele istorice, erau infestate de securiști sau informatori.

Dacă părinții sau bunicii voștri v-au povestit că ei au fost niște eroi cărora li s-a propus, dar ei au rezistat și nu au acceptat să devină turnători probabil v-au mințit, sistemul era astfel creat încât nu puteai să refuzi.
Poate ocoleai răspunsul la o întrebare, sau mințeai pur și simplu, poate dădeai informații fără valoare, puteai să spui de exemplu că pâinea nu e de cea mai bună calitate sau că e frig în apartamente, dar colaborarea în sine, dacă îți era propusă, nu o puteai refuza decât dacă renunțai la privilegiile de care beneficiai.
Și, din păcate, în România nu prea s-au născut sfinți, iar cei care s-au născut nu au prins revoluția.

Citește și:  CUM AR TREBUI SĂ FIE AMENAJAT ORAȘUL - Episodul 6 Pe strada care desparte Iosefin de Elisabetin

 

***

 

De-a lungul timpului s-au creat două imagini opuse ale securiștilor, una a torționarului încruntat, un fost țăran îmbrăcat în uniformă, rău, care vâna opozanții sistemului și îi bătea cu ciomagul, iar cealaltă, a tipului extrem de inteligent care căuta să prindă dușmani nu chiar la fel de inteligenți ca și el, un fel de James Bond combinat cu Sherlock Holmes.

Ambele imagini erau la fel de false.

De fapt, securișții erau în marea lor majoritate niște șmecherași care și-au ales această profesie pentru că era bine plătită și, mai ales, le permitea să profite de sistem.

Nu erau neapărat inteligenți, dar erau șireți ca niște vipere.

În anii ‘80 nu era puțin să poți să-ți faci rost de o geacă de piele, sau niște pantofi Otter, sau o butelie, sau o Dacia 1310 după care să nu mai aștepți, un televizor color sau un apartament de stat confortabil și amplasat într-un cartier frumos.

În Timișoara securiștii își făceau geci de piele la Fabrica de Mănuși, se încălțau cu Otter de la Jimbolia, aveau apartamente pe Aleea Trandafirilor sau pe străzile din apropiere, soțiile lor aveau mantouri de blană de la IRP.
Mobila și-o comandau la IPL, secția din calea Sagului, acolo unde e acum avionul ăla cocoțat la înălțime, lucra aproape în exclusivitate pentru milițieni, securiști și activiști de partid, bineînțeles la prețuri preferențiale.
Nici mâncarea nu era o problemă pentru ei cum era pentru restul populației, mai un miel de paște de la CAP Diniaș, mai o pâine de la Sânmartin, mere de la Topolovăț, carne de la Comtim, la desert Eurocrem confiscat de la sârbii cu micul trafic…

În privința spionilor, să fim serioși, în România nu s-a inventat nimic semnificativ pentru omenire în ultimii 100 de ani. Ce să ne fure spionii, foamea și frigul din locuințe?

Tot sistemul a fost o imensă risipă, ca și acum.
Dovada ineficienței sistemului este că ne-a fost furată țara de sub cur, uneori chiar de cei pe care îi plătim ca să ne păzească.
Dacă s-ar elimina toate serviciile astea neosecuriste care se calcă pe coadă unele pe celelalte în viața de zi cu zi și i-am păstra doar pe cei care într-adevăr sunt utili, probabil sub 5% din total, nici nu s-ar observa, am merge sau nu am merge la serviciu ca în fiecare zi, ca și până acum, ne-am întoarce acasă unde am mânca mai bine sau mai rău, ne-am plimba prin parcuri, ca și până acum.
Dar țara ar economisi sume enorme care ar putea fi folosite pentru lucruri mult mai importante decât salariile unor oameni care nu prea fac nimic.

Toți tinerii absolvenți ai instituțiilor de învățământ superior visau să devină securiști, din păcate pentru ei concurența era cam mare.
Din fericire pentru ei după revoluție la un moment dat au început angajările pentru înlocuirea vechilor milițieni, cu acea ocazie o mulțime de tineri absolvenți care nu reușiseră să intre în securitate s-au înghesuit la poliție sau la alte servicii postrevoluționare iar acum, la vârsta de vreo 50 de ani, sunt cu toții niște fericiți pensionari.

 

***

 

După ce am terminat armata nici ei nu m-au mai căutat și nici eu nu nu le-am trimis felicitări de ziua lor.
Era și normal să se întâmple așa, eram din nou o cantitate nesemnificativă într-o mulțime de anonimi.

Dar, după revoluție, la o ședință a parlamentului în care se dezbătea legislația referitoare la agențiile de pază, securitate și detectivi particulari, l-am văzut și pe colonelul X de la securitate luând cuvântul în calitate de patron al unei astfel de firme.

Era neschimbat, dar, spre amuzamentul meu, îl chema altfel.
Probabil că acum, împreună cu niște foști colegi, construiește vreun mall sau un ansamblu rezidențial pe undeva.

 

 

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*