Anton Kovacs December 15, 2019

 

Nimic nu arăta că va fi o zi deosebită.

Dimineață m-am dus la serviciu, la un mare depozit de materiale din partea de nord a orașului, chiar lângă UMT, mi-am făcut treburile curente, după care m-am dus la sediul central al întreprinderii, care era în fostul hotel Bega, unde împreună cu o contabilă urma să verificăm dacă nu există diferențe între evidențele operativă și cea contabilă.

Ajuns la “centrală” aflu că doamna care se ocupa de gestiunea mea este bolnavă, așa  că weekendul meu a început mult mai devreme decât mă așteptasem.

Următoarea zi se nimerise să fie zi liberă, una din cele două sâmbete libere pe lună de care beneficiam cei care lucram la acea întreprindere.

Cândva după ora 14 trebuia să merg la Spitalul Județean de unde soția mea urma să fie externată în acea zi.

Nu avea rost să mă mai duc acasă așa că mi-am propus să merg până în centrul orașului, trecând prin librăriile din drum în încercarea de a găsi niște cărți bune, aveam o librărie în Piața Küttel, după care în centru, în fața Farmaciei 2 era tonela lui ‘nea Minda și în final Librăria Eminescu.

 

Procurarea cărților bune era o adevărată provocare în 1989.
Apăreau ceva cărți, dar foarte puține și în marea lor majoritate acestea erau reeditări ale unor romane vechi ale lui Alexandre Dumas & Comp.
De obicei cărțile bune se vindeau sub formă de “pachet cadou”, o carte bună împreună cu o carte care nu se vindea erau băgate într-o pungă de nylon, din aceea transparentă în care se vindeau și produsele alimentare, și astfel, dacă doreai cartea bună, trebuia să cumperi și cartea cealaltă.
Asta nu ar fi fost o problemă, puteai chiar să te alegi cu niște cunoștințe folositoare, cumpărai de exemplu Forsyte Saga, dar învățai și cum se cultivă ciupercile Pleurotus.
Problema însă era că nici la pachet nu găseai prea multe cărți bune, iar când apăreau vestea se răspândea repede și de multe ori dacă nu o cumpărai la o oră-două după ce a fost așezată pe raft, cartea dispărea.
Țin minte că la începutul anilor ‘80 apăruse o carte a lui Dan Verona care se numea “Îngerii chilugi”. Am cumpărat-o seara, în drum spre casă, în aceeași noapte am terminat-o și a doua zi dimineață i-am povestit unui coleg despre ea, după care ne-am dus împreună să și-o cumpere și el. Cred că am bântuit în acea zi prin toate librăriile orașului, toată lumea îi spunea “da, bună carte, nu o mai avem”.
Ca orice lucru care se găsește greu, cărțile deveniseră foarte scumpe, o carte polițistă, din acelea cu securistul frumos și inteligent care îl prinde pe spionul fost legionar parașutat de trustul Gehlen, care avea pe copertă prețul de 5 lei se vindea în talcioc cu 100 de lei.
La un moment dat un prieten mi-a povestit de Nea’ Minda, un bătrân care vindea la o tonetă de cărți aflată chiar pe Corso, lângă intrarea la Farmacia 2. Omul ăsta putea fi corupt.

Într-o zi trecând pe acolo, am stabilit primul contact.

– Bună ziua, nu vă supărați, caut o carte, cu amplificatoare operaționale, groasă, verde…
– Daaa, îmi răspunde el, o știu, dacă veneai mai repede încă o aveam, nu știu dacă o mai au în depozit, nu cred, că astea se caută…
– Păi știți, dacă mai găsiți vreuna, eu sunt electronist și cunosc Legea lui Ohm, ești om cu mine sunt om cu tine.
– Ia să văd, îmi răspunde, cred că mai am una, am ținut-o pentru fiu-miu da’ ți-o dau că îmi ești simpatic.

Am primit cartea, a zis să-i dau cât doresc, i-am dat cu vreo 50% mai mult față de prețul de pe coperta din spate și astfel am stabilit o relație valoroasă pentru mine.
Nu am cumpărat niciodată carne la suprapreț, nu am dat niciodată șpagă cuiva (cu excepția a două săpunuri pe care le-am dat unor dentiste care mi-au scos o măsea), dar lui Nea’ Minda îi dădeam întotdeauna ceva în plus față de prețul cărților cumpărate de la el.
Când treceam pe acolo nu uitam niciodată să-i cumpăr un citro de la o tonetă din apropiere, sau îi cumpăram câte o înghețătă din apropiere, dar și Nea’ Minda îmi punea întotdeauna deoparte cărțile despre care credea că m-ar interesa.

 

După ce am ieșit din librăria din Piața Küttel urma să merg spre centrul orașului. Cred că era în jur de ora 10.

Și îmi aduc aminte de o chestie, ia să văd eu unde e biserica omului ăla despre care vorbesc ăia de la Europa Liberă.

 

În acea vreme aveam în casă 3 aparate de radio, un Bucur, radio serios, stereo, un Gloria și un radio cu lămpi.
Toate legate la o imensă antenă întinsă de la blocul meu până la un bloc din apropiere, peste intersecția străzilor Naturii cu Versului.
Și bineînțeles că în fiecare zi ascultam Europa Liberă, Vocea Americii, scurta emisiune în limba română de la BBC și emisiunea în limba română de la DW.
Uneori mai ascultam și Radio Tirana, albanezii ăia cât erau de săraci aveau emisiuni în 27 de limbi, inclusiv română, 24 de ore din 24.
Știam despre László Tőkés, dar așa cum știam și despre Doina Cornea, de la radio.
Nu aveam nici cea mai mică idee unde este biserica acestuia, nu mă interesa nici cultul reformat, la fel cum nu mă interesa niciun alt cult religios.
Dar chiar în seara zilei de 14 decembrie se vorbise din nou despre el, se spunea ceva despre ferestre sparte…

 

Citește și:  Cum se „descurcau” românii înainte de Revoluție - Episodul 1

Pe aici ar trebui să fie.

Și când mă uit în dreapta văd un grup de oameni, majoritatea femei în vârstă care stăteau în mijlocul străzii cu lumânări în mână.

Nu strigau nimic, stăteau liniștite și se uitau la o clădire.

În apropierea lor câțiva cetățeni stăteau și ei liniștiți și se uitau când la ele, când la clădire, când unii la alții.

Era și o fereastră care era acoperită cu scânduri, aici trebuie să fie, mi-am spus și pentru că tot nu aveam nimic important de făcut m-am oprit acolo și am așteptat să văd ce se întâmplă, dacă se întâmpla ceva.

În acea perioadă oamenii se adunau doar când “se dădea” ceva.

Nici nu se gândise vreodată cineva să se adune într-un grup pentru a protesta, așa ceva era de neimaginat. Nici măcar ideea de protest nu putea fi imaginată.

Au fost proteste, la Brașov, minerii, dar astea erau proteste nu împotriva regimului, ci împotriva unor persoane din conducerea întreprinderilor.

 

Oamenii ăia nu doreau căderea comunismului, asta se spune acum, ei doreau de fapt ca să vină “cineva mare” de la partid și acesta să rezolve să li se dea leafa, sporurile sau ce mai doreau ei să primească.
Protestele acelea fuseseră ca filmele cu muncitori, difuzate duminica în acea vreme, unul din personaje avea o problemă existențială, făcuse o invenție sau dorea eficientizarea producției, existau niște șefi care împiedicau realizarea acestei idei, uneori personajul pozitiv avea chiar probleme mai grave provocate de către acești șefi, dar până la sfârșitul filmului apărea un personaj înțelept și sfătos, la apariția căruia se căcau cu toții pe ei de frică, mai puțin tânărul cu probleme, și ăsta, secretarul de partid pe județ, rezolva toate problemele, cei răi erau destituiți iar cei buni câștigau un autoturism Dacia la CEC și se căsătoreau cu laboranta șantierului.

 

În rest protestele erau individuale, Doina Cornea, Radu Filipescu, Liviu Corneliu Babeș, cel care și-a dat foc pe pista de la Brașov, Scrisoarea Celor 6, Mircea Dinescu, László Tőkés, cam astea erau cazurile despre care auzeam la radio aproape zilnic.

Ceea ce făcuse László Tőkés era ceva ieșit din comun.

Dar ceea ce era cu adevărat extraordinar era ce se întâmpla în stradă în acele momente, niciodată nu se pomenise ca lumea să se adune pentru a apăra pe cineva care a criticat regimul.

În general oamenilor le era frică.

 

Era tot cândva în ‘89, în vară parcă.
Împreună cu colegul Fonat ne urcăm în tramvaiul 1, care pe atunci mergea de la UMT spre Gara Mică și apoi spre centrul orașului.
Era la câteva minute după ora 15, oră la care ieșeau din schimb cei de la UMT, motiv pentru care întotdeauna tramvaiele erau ticsite.
De această dată jumătatea din spate a vagonului era goală, nici măcar pe scaune nu era nimeni.
În schimb, în jumătatea din față oamenii se înghesuiau.
Nedumeriți ne așezăm pe scaune și ne uităm în jur încercând să înțelegem fenomenul, după care amândoi începem să râdem: pe partea din spate a unui spătar era scris cu cretă “Jos Ceaușescu”. Toți cei care văzuseră acel text s-au dus în fața acelui scaun, pentru a nu putea fi acuzați că l-au văzut și în acest fel au complotat cumva împotriva regimului.
Colegul meu a coborât în Piață Traian iar eu am fost singurul călător care a stat în jumătatea din spate a vagonului de tramvai până când am coborât și eu la Continental. Nu a venit nimeni să mă aresteze.

 

Dacă numărul oamenilor în vârstă rămânea neschimbat, încet încet grupul nostru, al celor care așteptau să se întâmple ceva, se mărea.

La fel cum mi s-a întâmplat și mie, trecătorii se opreau să vadă ce se întâmplă acolo, după care se alăturau grupului.

Pe la 11 pe stradă erau deja probabil peste 200 de persoane, cam de două ori mai mulți decât cei din poza de jos.

 

Mulțime în fața bisericii unde slujise László Tőkés, probabil în 22 decembrie 1989. Foto colecția Lucian Muntean

 

Era cândva prin 84-85, după amiază, când într-un camion încărcat cu marfă condus de șoferul Gavrilescu ne întorceam pe șantierul unde lucram, la Giulvăz.
În Calea Șagului auzim că cineva claxonează. Gavrilescu se uită și vede că dintr-o Dacie neagră cineva îi face semne cu o paletă de circulație să oprească.
Miliția, spune el și oprește camionul.
Nu aveam nici o problemă, transportul era legal, luasem tot felul de materiale de la depozitul central al întreprinderii, existau acte pentru tot ce era în camion.
Coboară Gavrilescu cu actele mărfii, foaia de parcurs, permis și ce mai avea el acolo, coboară și cei doi din Dacia neagră. Unul din cei doi, un brunețel pe care îl știam din vedere, locuise la un moment dat în Mehala, râdea tot timpul. Cred că amândoi erau beți.
Cel care fusese la volan, un tip blond cu ochi albaștri, se uită la acte, după care strigă la mine să cobor și eu. Îmi cere buletinul, i-l dau, se uită la el, mă întreabă ce caut în camion, le explic că eu sunt delegatul care a ridicat acele materiale, după care ne aruncă un “să nu vă mai prind” aruncă actele pe jos, inclusiv buletinul meu, pe fâșia de pământ și praf care mărginea asfaltul, se urcă în mașină și pleacă.

 

Citește și:  Despre interdicții și cum idioțenia unora ne afectează pe toți

Pe stradă, în fața casei lui László Tőkés, aproape lipit de mine, este un tip îmbrăcat ca un muncitor ieșit din fabrică ca să-și cumpere o conservă de fasole pentru masa de prânz.

Are pe el o pufoaică uzată, descusută la umăr, prin ruptură se vede vatelina din căptușeală, și niște pantaloni de salopetă, nici aceșția foarte curați. Dar în picioare are însemnele specifice ale uniformei celor care făceau parte din MI, niste pantofi Otter noi nouți.

Era tipul blond cu ochi albaștri care îmi aruncase buletinul în praful străzii.

În acel moment m-am gândit că ar trebui să-mi rad barba și să mă tund, dacă mă ține minte tipul ăsta, am pus-o.

După o lună-două aveam să văd la TVT’89, un post local de televiziune, un reportaj în care era vorba despre bișnițarii din fața hotelului Continental.

Apărea și blondul meu cu ochi albaștri în reportaj, era șeful poliției economice postrevoluționare.

La un moment dat se deschide una din ferestre și în cadrul ei apare chiar László Tőkés.

Femeile în vârstă, cu lumânări se agită, una din ele merge până sub fereastră și încearcă să îi dea un sufertaș, probabil se gândise că preotul și soția sa fiind sechestrați în biserică nu au ce mânca.

Vorbește oamenilor, le spune să fie liniștiți, că a primit asigurări că nu i se va întâmpla nimic rău, că ar fi bine să plece acasă.

După care spune în maghiară “Isten nem alszik” (Dumnezeu nu doarme”).

 

15 Decembrie 1989 – László Tőkés în fereastra bisericii se adresează mulțimii.
Captură din documentarul 1978-Decembrie Roșu

 

În acest moment din interiorul clădirii se aude o femeie care țipă “dar nu mai terminați cu porcăriile astea!” și o mână îmbrăcată în blană, aproape sigur tot a unei femei, apare din dreapta lui Tőkés și trântește fereastra închizând-o.

În timp ce căscam gura acolo m-am întâlnit cu mai mulți cunoscuți, ei mă întrebau ce se întâmplă, eu le spuneam ce știam și ce văzusem și eu până atunci, cineva mi-a spus că ar urma să vină acolo și ambasadorul SUA, în general ne distram tare bine și ne plăcea că se întâmplă ceea ce se întâmplă.

Nu era important pentru noi că omul acela care crease probleme regimului este ungur sau că este preot.

 

Acum toți cetățenii României sunt credincioși, unii trecând chiar de limita dintre normal și patologic.
Pe atunci oamenii erau, unii din ei, credincioși la nivel intim, ei credeau într-o forță superioară, dar nu își ridicau poalele în cap.
Erau și unii, mai puțini,  care erau credincioși practicanți, aveam un prieten și coleg catolic care în fiecare dimineață pleca de acasă mai devreme cu jumătate de oră pentru a se duce la biserica din Piața Bălcescu, mai erau și neoprotestanții, pocăiții cum le spunea lumea, care mergeau la “adunare” în fiecare duminică și respectau destul de strict anumite obiceiuri.
Dar oamenii erau în general destul de puțin atașați de credință sau de biserică, indiferent care din ele.
Sărbătorile care acum sunt numite “religioase” pe atunci erau tradiționale.
Tinerii mergeau la înviere nu pentru ca să-și curețe sufletul de păcate, ci pentru a socializa, era și o ocazie pentru cei mai tineri să lipsească de acasă în noaptea aceea.
Stăteau în fața Catedralei cât stăteau după care unii din ei, cei care trebuiau să ajungă totusi acasă în acea noapte, se duceau la statuia aceea a lui Eminescu, de lângă cinematograful Capitol, și cântau muzică folk, iar ceilalți mergeau la câte un chef unde beau câte 10 inși dintr-o sticlă de vin cu 11 lei/litrul sau dintr-o sticlă de “triple sec” după care și-o trăgeau ca iepurii până dimineața.

 

Dacă în locul lui Tőkés ar fi fost mitropolitul Nicolae Corneanu, sau caricaturistul Popa’s (da, acesta era deja o celebritate și atunci) oamenii ar fi reacționat la fel.

Era o chestia care nu se mai întâmplase, un om despre care se spunea la Europa Liberă că a criticat regimul spunând întregii lumi că în România este frig și foamete și întuneric, “le-a tras-o” și a mai făcut-o și în public, într-o emisiune a unui post de televiziune străin. Ce fain, ne spuneam.

Ulterior un securist a spus că din cauza asta László Tőkés a fost un trădător.

Părerea mea este că a fost un erou, nu prea au existat mulți români care să fi spus public că regele este gol.

Citește și:  CUM AR TREBUI SĂ FIE ADMINISTRAT ȘI AMENAJAT ORAȘUL. Episodul 12 - Piața Traian. Partea a doua

 

László Tőkés

 

Adevărul era că toți oamenii cam erau cu capsa pusă, dar nu prea aveau curaj să facă ceva.

Mai târziu, când urgia trecuse, s-a vorbit despre un imens protest care fusese organizat în 14 decembrie parcă, la Iasi.

De fapt cine va căuta și va urmări știrea până la capăt va afla că niște băieți de la un liceu, vreo 4, s-au gândit să împrăștie într-o piață un fel de manifeste scrise cu pixul pe niște foi de caiet, dar până la urmă au lăsat-o baltă pentru că unul din ei își pierduse curajul, sau ceva de genul acesta.

Câteodată mai existau unele mici sclipiri de revoltă, dar minore și fără alt efect în afară de faptul că ne mai descrețeau frunțile.

 

Amplificatorul de antenă pentru VHF pe care îl proiectasem împreună cu prietenul Dietmar era aproape terminat.
Mai aveam să lipim mufa de antenă, după care urma să îi facem ultimele reglaje pentru “a-l trage în bandă”.
Am apăsat pe trăgaciul pistolului de lipit, mai dura două trei secunde să termin când…
S-a oprit curentul.
Tot cartierul era într-un întuneric mai negru decât iadul.
Numai un electronist poate înțelege sentimentul care ne-a cuprins pe amândoi, se strică ceva exact la ultima lipitură.
Dietmar, cuprins de o clipă de nebunie, sare la fereastră și strigă în noapte “Ceaușescule, să-mi bag p..a în mă-ta!”.
La care de undeva din noapte vine răspunsul cuiva “Și eu!”.

 

Pe la ora 14 pe strada Timotei Cipariu, cea pe care este biserica în care a slujit Tokes, se strânseseră deja o mulțime de oameni.

Totuși nu am auzit nici măcar o dată ca cineva să strige ceva, fie împotriva regimului sau a autorităților. Oamenii stăteau de vorbă unii cu ceilalți, dacă se recunoșteau se salutau, râdeau, dar deveneau tot mai mulți. Și urmau să devină și mai mulți deoarece la ora 14 începeau să iasă de la serviciu cei care au lucrat în schimbul 1.

Din păcate eu intram în criză de timp.

Trebuia neapărat să ajung la Spitalul Județean unde soția mea fusese internată timp de o lună, timp în care se adunaseră o mulțime de boarfe care trebuiau duse acasă, nici ea nu prea era în stare să meargă pe propriile picioare, cu toate că de la spital până acasă nu erau decât 600-700 de metri.

Pe de altă parte eram deja obosit de atâta stat în picioare într-un singur loc, mi se făcuse și foame, începusem să mă și plictisesc.

Și încă nu îmi dădusem seama că în față mea se scrie istoria. Așa că am plecat din fața bisericii și m-am dus să-mi iau nevasta din spital.

Imediat ce am intrat în salon am încercat să-i povestesc soției mele ce se întâmplă în oraș.

– Sss – m-a oprit și m-a scos din încăpere – ai grijă ce vorbești, mi-a spus! În salon cu mine au adus-o pe una care e soție de ofițer…

 

Așa era societatea fără clase sociale de pe atunci.
Exista un strat din care făceau parte cei cu uniformă, militari sau milițieni. Din stratul ăsta făceau parte și securiștii.
Exista un alt strat format din avocați, procurori, judecători.
Alt strat era format din activiștii de partid, chiar și mărunții secretari de partid pe secție.
În fața acestor oameni nu criticai nici partidul, nici pe Ceaușescu, nici țara, nici nu spuneai că nu e căldură la bloc.
După aceea urma un strat intermediar, directorii și inginerii șefi care erau și ei numiți de către partid (și pe atunci, ca și acum, în astfel de funcții de mare răspundere se ajungea prin numire, nu prin concurs, concursurile erau pentru ăia mai mititei). Cu ăștia mai puteai să vorbești dacă erai în relații apropiate cu ei, dar te limitai la bancuri politice sau mici bârfe și numai dacă abordau ei subiectul.
Și în final eram noi, restul poporului, cei care nu ne feream să vorbim între noi și să îl înjurăm și pe Ceaușescu și pe regimul cui l-o făcut.
Totuși, și în aceste cazuri era necesară puțină prudență.
Când prietenul meu Dietmar a fugit “dincolo” eu am știut că fuge, îmi lăsase cheia de la apartament și înțelegerea era că atunci când primesc o carte poștală din Ungaria pot să le spun și altora.
Dar prietena lui nu știa nimic. Nici părinții lui. Era mai sigur așa.

 

Profesorul Drăgulescu, cel care se ocupa de monitorizarea stării de sănătate a soției mele nu era la serviciu așa că nu avusese cine să-i facă externarea din spital. În schimb a beneficiat de o “învoire” pentru perioada weekendului.

Așa că soția mea a plecat acasă în pijama și cu capotul acela gros, maro, de spital, urmând să se întoarcă luni pentru externare și pentru a-si lua hainele “civile”.

Ne-am dus acasă și abia când am ajuns pe stradă i-am povestit ce văzusem.

A doua zi urma să fie o zi grea, își anunțaseră vizita mama soției mele, fratele ei, mai urmau să vină și cele câteva persoane care erau aproape nelipsite seară de seară de la noi, mai erau și lucruri de făcut prin casă…

Așa că în 16 decembrie 1989 urma să stau acasă…

 

Citește și: Înainte de 15 decembrie 1989

 

 

 

 

3 thoughts on “15 decembrie 1989 – Începutul

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*