Ziua mondială a bolnavului a fost ieri. Unele biserici, unii preoți au marcat-o, alții nu. Unii preoți își bat joc de măsurile sanitare și contribuie la îmbolnăvirea credincioșilor lor, alții, dimpotrivă, îi ajută să se ferească de boală și îi încurajează. Pentru a vedea cum se putea face acest lucru (precum și altele, în pandemie), decent, l-am contactat pe episcopul romano-catolic al Oradiei, PS Böcskei László, cu care am avut un dialog.
– Când se face sfințirea caselor la romano-catolici, și cum s-a făcut acum?
– În tradiția noastră, după sărbătoarea Crăciunului și după Bobotează se merge la sfințirea caselor, care este totodată o vizită a familiei. Vizita preotului făcută la familii. Nici în acest an nu am renunțat la această vizită, dar am făcut-o doar acolo unde s-a cerut acest lucru. Deci am rugat preoții să rămână disponibili și, acolo unde se cere, să meargă respectând anumite reguli, pe care de asemenea le-am comunicat. În sensul că trebuia adoptată formula cea mai scurtă de rugăciune, trebuia evitat să se facă prea multă conversație și trebuia să evite statul în spații închise. Au fost experiențe foarte interesante unde, în locuințe mici, cum sunt multe blocuri, preoții s-au oprit în fața ușii, credincioșii erau înăuntru, preotul era în fața scării, s-au rugat împreună, a binecuvântat casa și după două trei propoziții schimbate a plecat mai departe. Sau au fost și cazuri la țară unde s-a ținut în față, în curte. S-au adunat într-un cerc și au spus rugăciunea, și lumea era bucuroasă că a fost această vizită, și în aceste condiții. Pe de altă parte, am dat această circulară în care am rugat preoții să comunice credincioșilor că cei care poate acuma nu doresc, din anumite considerente, și din precauție, pot să apeleze oricând, pe timpul anului, și preotul e dator să facă această vizită, adică să meargă să îi viziteze să le binecuvânteze casa.
– Și desigur s-a purtat și masca. Am văzut că ați insistat – în ultima circulară pe care ați dat-o scria foarte clar nu doar să se poarte mască, ci și faptul că ea trebuie să acopere și gura și nasul.
– Asta tot spunem, și insistăm ca la orice celebrare să se poarte masca, inclusiv de cei care celebrează. Pentru că este acea situație când cel care celebrează, în unele momente, nu poartă mască, pentru că ori se împărtășește, ori face altceva, vorbește. Dar, cât se poate, să fie toți cu mască.
– La romano-catolici e ca la ortodocși, trebuie să se plătească atunci când vine preotul cu sfințitul casei?
– Nu. Oamenii pot să doneze ceva, dar nu este nici o taxă, și nu se adună bani pentru alte scopuri. Inclusiv taxa de cult insistăm să nu se colecteze cu această ocazie.
– Ați avut, vi s-au adus la cunoștință cazuri de neascultare, din partea preoților sau a celorlalți din biserică, din dieceza dumneavoastră, legate de indicațiile sanitare?
– Eu pot să vă spun că încă de la începutul pandemiei am urmărit să comunicăm cât mai clar normele ce trebuie respectate. Acuma și în cadrul comunității catolice, să zic așa, sunt unii care doresc să știe mai mult decât se poate ști. Adică pun întrebări, și… Dar, în general, nu cred că sunt probleme, și preoții sunt conștienți că trebuie să aplice aceste norme, să fie prudenți, și oamenii cred că deja și-au însușit această măsură, și cei care vin se conformează, deci nu pot să spun că am probleme de acest gen.
Sunt și la noi oameni care își pun problema că nu are nici un rost, că… sunt talibani și la noi, dar nu e caracteristic. Și asta e foarte important, că trebuie să vadă exemplul. De pildă și ieri seara, când am avut maslu, în introducere am făcut, cum se spune, salutul cuvenit, și am rugat ca toți să poarte masca cât se poate de reglementar, pentru că și eu fac acest lucru, suntem solidari deci nu poate să spună nimeni că uite, că episcopul spune să poarte masca ceilalți, dar el nu poartă.
– Exemplul personal e extrem de important. Tot de exemplul personal ține și următoarea întrebare. De multe ori, dumneavoastră personal, de când sunteți episcop, ați adus mângâiere în spitale și în cămine de bătrâni. Ați găsit o cale, pentru anul acesta care a trecut, să faceți lucrul acesta în continuare? Preoții dv au continuat pastorația din spitale?
– Da, am încercat să ne organizăm. În primul rând, este preotul responsabil pentru pastorația bolnavilor din spitale. Și el a fost cel care, atunci când a fost cazul, a mers și personal să viziteze pe cei bolnavi care trebuiau să fie vizitați. Pe de altă parte am încercat să contactăm acele persoane, inclusiv din domeniul sanitar, cei care lucrau ori la UPU ori ca și infirmieri, ori ca și medici, pentru a putea avea o legătură și pentru a avea informații despre oamenii pe care nu-i puteam vizita fizic.
A fost, zic eu, o colaborare foarte bună, dar era nu doar pentru a afla noi câte ceva despre unul sau celălalt bolnavi, ci inclusiv de a încuraja personalul implicat în activitatea sanitară. Și apoi era linia aceasta telefonică. Eu, în perioada Paștelui, am făcut pe telefonistul, pe centralistul…
– Foarte bine.
– Și am sunat în special persoanele bătrâne, bolnave.
– Dumneavoastră personal?
– Eu personal. Și am cerut de la fiecare parohie patru-cinci numere, și i-am sunat ca să îi ascult, ca să le spun un cuvânt de încurajare, știind totuși că preoții, și în perioadele mai grele, respectând normele pe care le-am trimis și le-am formulat, cu restricțiile care s-au impus, s-au îngrijit de bolnavi. Și acolo unde a fost au mers și cu sacramentele, au mers și cu ungerea bolnavilor, dar ținând cont întotdeauna de prudență, adică nu intru peste oameni. Acolo unde oamenii au spus că mai bine să nu vină preotul, s-au mulțumit doar cu o rugăciune spusă pe telefon, împreună.
– Și cum au primit oamenii pe care i-ați sunat telefonul dumneavoastră?
– Oh, aș putea povesti multe… Au fost surprinși, eu m-am prezentat, le-am și spus de unde am numărul, ca să nu fie nici o suspiciune…
– A fost cineva care nu v-a crezut că sunteți episcopul Böcskei?
– Nu. Nu! Au fost surprinși și au fost foarte recunoscători pentru încurajare, dar mie mi-a plăcut că nu a fost o atmosferă… așa… apăsătoare… Erau oarecum încrezători în ziua de mâine și… da… am reușit să ne încurajăm reciproc. Asta e important…
– Și unii dintre ei au și murit, la capătul bolii?… Dintre cei cu care ați vorbit.
– Au fost și din aceștia, da…
– Am înțeles… De altfel știu că ați ținut legătura și cu cei care au ajutat bolnavii, și ați dorit să-i aveți alături atunci când s-au aprins luminile de Advent. Cine au fost aceia pe care i-ați invitat la Catedrala Romano-Catolică din Oradea, să participe la aceste patru momente în care se aprind luminile Adventului?
– Ar fi de spus, înainte de toate, că la intrarea în grădina noastră este un banner foarte mare, frumos făcut de secretarul meu, în care sunt acolo diferite figuri, amintind de medici, de personalul sanitar, de polițiști, de oamenii de ordine, de oamenii din comerț, de voluntarii care duc mâncarea la oamenii bătrâni, de cei care fac curățenie, asigură serviciile și în acest banner sunt aceste cuvinte: Vă mulțumim / Köszönjünk. Cine trece pe acolo vede că este un gest de mulțumire pentru cei care sunt activi în frontul 1.
Apoi, înainte de Crăciun a fost această inițiativă, și am apelat în primul rând personalul sanitar și cel de ambulanță și UPU, era prima ocazie când am avut medici, asistenți, cei care lucrează pe ambulanțe și ne-am rugat pentru ei, pentru familiile lor, și ei au fost cei care au aprins prima lumânare, în fața catedralei. În piața din fața catedralei este un loc suficient de mare și am putut respecta toate condițiile.
– Dacă nu mă înșel, a fost de la Ambulanță persoana care a aprins prima lumânare – era un reformat, nu?
– Da, era un domn doctor de religie reformată. Nu conta religia, și nici limba. Am celebrat în trei limbi – maghiară, română și engleză.
– Și în engleză? Cum de?…
– Da, pentru că sunt mulți studenți la Medicină care vin din țări africane sau asiatice, dar care fac parte din comunitate. Atunci și lor le-a picat bine gestul acesta de mulțumire pe care l-am adresat și lor, știind că și ei sunt implicați în această activitate.
– Deci o întâlnire interetnică și interconfesională.
– Da. Apoi am avut a doua ocazie când am chemat personalul din învățământ. Am avut mai multe școli care au fost reprezentate de cadre didactice și chiar și de părinți. Pentru că și activitatea în școli, respectiv activitatea online, cum se desfășura, a fost o provocare, și rămâne în continuare, și a fost iarăși un moment de suflet când oamenii au văzut că ne gândim la ei și că îi apreciem, le mulțumim pentru munca lor și ne rugăm să îi ferească Dumnezeu de boală și de alte încercări.
În a treia duminică am avut reprezentanții oamenilor care asigură ordinea publică. Am avut polițiști, jandarmi de aici de la Inspectoratul Județean, am avut reprezentanți ai voluntarilor, cei pe care îi vedem de multe ori pe bicicletă cu cutiile în spate, care duc și livrează alimente. Au fost aici, de asemenea, în uniformele lor. Le-am explicat că acuma sunt aici pentru a ne exprima mulțumirea pentru ceea ce fac. Au fost foarte impresionați. Oamenii aceștia sunt oarecum de altă factură, ei sunt obișnuiți cu alt tip de dialog, dar aici a fost un moment de suflet, și cred că nu a fost rău să fie așa.
Iar în a patra duminică au fost reprezentanți ai căminelor de bătrâni, unde ne-am gândit la personalul din aceste cămine, care de asemenea a trecut prin perioade grele. Atunci când existau perioadele de carantină, când 14 zile nu puteau să meargă acasă, fiind nevoiți să stea în cămine, au fost momente grele. Eu am vorbit cu mulți dintre aceștia, și am înțeles că este chiar o provocare mare când de exemplu soția ca și îngrijitoare în căminul nostru a mers la geamul imobilului, și prin geam a făcut cu mâna ca și salut, către soțul care era pe partea cealaltă a străzii, dar mai mult nu puteau să se întâlnească. Deci erau momente grele. De asemenea ne-am gândit și la bătrânii pe care îi îngrijim, care nu au putut fi vizitați de apropiați și de rudele lor. Și da, a fost de asemenea un moment în care am apreciat implicarea, munca și curajul acestor oameni, dar și răbdarea și dăruirea cu care își împlinesc ei datoria.
– O întrebare care se leagă de lumea catolică, lângă celelalte lumi cu care conviețuiește această lume a dv. Papa Francisc și-a oferit exemplul personal legat de vaccinare, de respectarea condițiilor sanitare, de fapt ambii papi s-au vaccinat. Avem fotografia aceea a lui de la sfârșitul lui martie, în fața unei piețe goale din care se vedea până departe pe Via della Conciliazione, goală. Nu are probleme să apară în poze cu mască. Ce credeți că face să fie așa greu ca exemplul ăsta să treacă de lumea catolică? Întreb asta fiind aici, într-o țară ortodoxă. De ce este așa de greu cu granițele exemplului bun?
– Hmm. (N.n: O răsuflare adâncă. Foarte adâncă.) Este destul de dificil să vă răspund…. Eu cred că e foarte important să conștientizăm că lumea în care suntem noi acuma are o problemă. Deci această pandemie este o problemă serioasă. Și, oricât de evoluați am fi, iată că nu reușim să o stăpânim. Și avem fiecare o responsabilitate în a face ceva, în a face partea noastră pentru a stopa sau a diminua efectele acestei pandemii. Vedem că efectele se arată. Deci sunt lucruri reale. Oameni care mor, apoi sunt oameni care trec peste boală și rămân cu sechele, cu urmări. Nu putem spune că nu este un pericol, și nu se întâmplă mai nimic în jurul nostru.
Aici aș aminti un exemplu când unul din preoții mei, într-o discuție, și-a dat cu părerea despre toată situația. Era mai în toamnă. Și era el mai așa… nu prea credea…
– Mai sceptic.
– Mai sceptic, da. Și atunci i-am zis: tu ai acum părerea ta. Poți să o formulezi, ești liber. Dar l-ai sunat pe vecinul tău preot, care este deja de trei săptămâni în spital, și ai vorbit cu el? Păi nu, că nici nu știam că… Na, zic, de aici începe. Te rog să îl suni. Vorbește cu el. Ascultă-l. Și atunci poate că îți schimbi părerea, pentru că el este în situația concretă, și suferă de trei săptămâni, este sub oxigen. Păi că el nu a știut. Na, zic, uite atunci să fim mai reținuți cu declarațiile. Și când a avut loc un astfel de dialog, atunci răspunsul era că… păi nici nu m-aș fi gândit că este atâta de periculos.
Deci responsabilizarea este foarte importantă. Avem o problemă, sunt anumite mijloace prin care putem să diminuăm efectele pandemiei, trebuie să ni le asumăm. Asta este părerea mea. Și chiar dacă simt că aceste măsuri îmi îngrădesc libertatea mea de mișcare, sau confortul meu, sau oarecum drepturile mele, trebuie să-mi asum această situație și să încerc să nu provoc mai multă suferință decât este până acum.
Pe de altă parte, ori de câte ori se poate, eu explic celor din jurul meu că în momentele pe care le trăim acum misiunea noastră nu este de a găsi răspunsul la toate întrebările. Nu putem să dăm răspuns la toate întrebările. Dar trebuie să facem ceea ce depinde de noi, să nu crească numărul celor care sunt expuși, al celor vulnerabili, care să sporească numărul celor care ajung în spitale. Deci eu în asta văd o responsabilizare, chiar dacă la anumite întrebări care mi se formulează și mie nu pot să dau un răspuns.
Referitor la vaccin, eu am dat de Anul Nou o circulară în care am explicat cam care este poziția Bisericii și care este poziția noastră în general față de vaccinare.
– Înțeleg ce spuneți, că nu pentru orice lucru există răspunsuri, sau că nu există acum răspunsuri. Dar dumneavoastră încercați diplomatic să ocoliți un răspuns în care există, poate, ceva ce s-ar putea spune. Vedeți că întreb cu niște cuvinte care nu-mi sunt caracteristice, mult mai frumoase decât felul meu de a mă exprima pe subiect. Haideți să reformulez – și totuși, de ce exemplul catolic nu poate să ajungă mai eficient la ortodocșii din țara asta? De ce?… La Oradea poate s-a întâmplat lucrul ăsta. Pentru că-mi vorbiți de acțiunile pe care le-ați avut. Dar de ce nu se poate întâmpla național? De ce trebuie să avem în continuare discuții de un nivel de grădiniță sau de Ev Mediu legate de lucruri medicale care nu se înțeleg? De ce e așa de greu să se știe cine e medicul?
– Aici vă mai spun încă un lucru pe care îl tot repet. Și nici prin asta n-o să dau un răspuns la ce ați întrebat, pentru că… Dar totuși… e o frază pe care eu o tot repet. Și o spun în primul rând preoților mei, și celor care sunt mai sceptici. Noi ne confruntăm cu ce ni se spune ca recomandare din partea unor autorități care vrem nu vrem sunt mai competente decât noi în a spune ce este bine și ce nu este bine, ce poate fi dăunător în situația de față. Și sunt medicii, și sunt cei care cunosc problematica mai bine decât noi, cei care nu suntem de specialitate. Lăsând deoparte alte scenarii și alte speculații.
Eu tot spun oamenilor mei că noi, ca și preoți, de multe ori punem sub semnul întrebării ceea ce spune medicul în domeniul lui. În ceea ce cunoaște. Dar, în același timp, eu, ca și preot, aștept de la credincioșii mei să creadă ceea ce spun eu ca și preot. Nu sunt eu chiar competent să cântăresc ceea ce spune un medic în domeniul lui. Nu? Și aici este oarecum o situație că ne dăm cu părerea despre tot. Inclusiv este și media, care inoculează practic tot felul de informații. Și Vaticanul, și Sfântul Părinte sugerează că trebuie să avem grijă de unde ne informăm. Nu orice informație este de crezut și este de urmat.
– Da. Atunci să lăsăm încheierea la modul frumos… Să știm că pentru unele felii ale sufletului există preotul. Dacă este dorit de om. Iar pentru alte felii ale sufletului, și mai ales pentru trup, este medicul.
– Da, și ideal este dacă cei doi se întâlnesc. Dacă preotul poate să ajute la echilibrarea sufletească, atuncea și echilibrarea trupească merge mai ușor. Acolo unde un om are îndoieli, are rețineri, are frică, asta este știut că și refacerea fizică merge mai greu. Dacă un bolnav renunță la a mai lupta, nu se vindecă așa ușor. Trebuie să ai voință să treci peste asta, și ăsta este mesajul meu pe care de asemenea îl tot repet și cu care insist la toți cu care vorbesc – spun eu, când mă adresez credincioșilor, că noi creștinii trebuie să ducem mai departe un mesaj de speranță și de încredere. Fiecare avem temerile noastre și fiecare se teme să nu fie infectat, să nu aibă o boală grea. Nu se pune problema că la mine nu se poate întâmpla. Dar nu trebuie să-l încarc pe celălalt cu temerile mele, ci să duc speranța și încrederea la celălalt. Și asta este deja un pas înainte.
– Să nu uităm că ați avut un coleg din Conferința Episcopală Catolică ce a murit din cauza Covidului, PS Florentin Crihălmeanu.
-Da, din păcate… Deci nici noi nu suntem feriți…
– Nu e așa de greu să vedem că se întâmplă. Lângă noi. Ați avut și cunoștințe apropiate care au murit?
– Da. Oameni nu chiar din anturajul direct. Dar oameni cunoscuți care pur și simplu au plecat… Dar am avut preoți care au făcut cazuri grave de boală. Și care și acuma resimt efectele bolii pe care au parcurs-o. Deci trebuie să vedem aceste lucruri și să avem în noi această solidaritate. Că e imposibil să spunem că asta este un fleac. Și că uite că nu e așa de de luat în serios. Nu se poate. Lumea de azi are o problemă cu virusul, și aici nu se poate aștepta așa, că să se rezolve de la sine. Aici fiecare are o responsabilitate.
Am discutat cu un episcop catolic, adică minoritar într-o țară în care aproape nu trece o zi să nu găsim știri despre netrebniciile omologilor ortodocși. Nedumerirea mea rămâne. De ce ajungem să ne mirăm de normalitate… De ce nu se pot prelua exemplele bune… Episcopul romano-catolic al Oradiei a dat chiar și o circulară referitoare la vaccinare (probabil este singurul din țară). A explicat clar, pas cu pas, cum să aibă loc slujbele, cum să fie miruiți cei care vin la Ziua Bolnavului. Chiar a folosit bețișoare de unică folosință ecologice.
Și la Timișoara, loc unde PS Böcskei László fusese vicar ani de zile, Ziua Bolnavului a fost marcată cu grijă față de normele sanitare în vigoare. Am primit poze de la Parohia romano-catolică din Iosefin, unde Pr. Szilvágyi Zsolt, vicar episcopal pentru pastorație și paroh acolo, împreună cu capelanul Pr. Szabó Tiberiu, au avut grijă să respecte și distanțele cerute dar și să gestioneze apropierile cu cei care au participat la slujbă cu mare grijă.
Ramona Băluțescu
Foto: Reuters, Cristian Micaci, Vákon Zsolt
