…și mă întrebam, înainte de a ajunge la Lugoj, în ziua cu pricina, cam ce o fi de scris la așa un eveniment, dincolo de faptul că e un prilej excelent pentru o mână de poze bune, cum am luat și fotograf aghiotant cu mine. ”A venit lume, s-a bifat, toiag, speechuri, ne-am bucurat, ne-am pupat (în cazurile bune) unii cu alții” și cam atât. Și totuși, ca de fiecare dată, ceva apare, e altfel față de ce credeai, și tot se lasă cu mai multă materie de scris, și pozele tale nu vor fi doar un pomelnic ilustrat, suspendat fără text.
Pentru că au fost câteva momente care mi-au atras atenția. Ar fi putut să nu fie, dar uite că au vrut ele să facă parte din ceea ce s-a întâmplat.
Ca-ntr-un buchet de garoafe de mai demult, m-am oprit la cinci fire, cu bune și rele, din Lugojul înscăunării PSS Călin Ioan Bot, episcop greco-catolic.
Sigur, e ciudat să se facă dimineață, și să mergi în Gara Timișoara spre trenul de Lugoj, zâmbind puțin trist. Pentru că același tren l-am luat, în primăvară, pentru înmormântarea PSS Alexandru Mesian, de care mă legau atâtea momente aparte… E ciudat ca de data asta să reușești să nu ajungi chiar în ultimul moment, doborâtă de munca și drumurile ce se legau de decesul ierarhului anterior. E ciudat să gândești, deja de dinainte de a ajunge, acea biserică plină de cel-mai-degrabă-prieteni, după ce ultima ceremonie pentru care ai intrat în ea era cea a înmormântării unui om drag…
Dar, de ne luăm după Eclesiast, este un timp pentru toate, iar acum, cu toată strângerea de inimă pentru cel plecat, e un timp de bucurie pentru cel care vine.
Iar ”care vine” e o formulă câta improprie, cum PSS Bot e deja de o vreme în Banat. Dar de azi (ziua furtunilor, adică 20 iulie) va fi episcop plin, al greco-catolicilor, pentru, să zicem, următorul sfert de veac din Banat.
Dincolo de cele cinci puncte, vreau să remarc în mod special ordinea desfășurării ceremoniei. Ca, de altfel, și la înmormântare, au existat oameni care să explice, să îndrume, să știe rostul și ordinea tuturor celor care se cereau a fi făcute. Din unghiul presei, cu atâta mai mult, s-a anunțat public procedura de acreditare, timpii, felul în care ne ridicăm acreditările, și am primit și o mapă ce, deși o să spun că a fost făcută ca pentru idioți, nu are, în această definire, nimic rău – dimpotrivă. Vorbesc serios. Pentru că trăim în România. Și pentru că nu ai cum să te aștepți să știe prea mulți (dintre jurnaliști – nu dintre participanții la ceremonie, cum, desigur, cei mai mulți de acolo erau catolici) cum e cu Biserica Catolică.
Și pentru că, în felul acesta, afli amănunte esențiale, să nu mai stai tu, Măria Sa Jurnalistul, să cauți pe goagăl, și uneori tot prost să găsești (reamintesc că, atunci când PF Lucian Mureșan a fost creat cardinal, la posturi considerate serioase au apărut chestii ca ”Ioan Mureșan” sau ”Biserica Ortodoxă Unită”.
Felicitări echipei de comunicare, felicitări colegului meu într-ale pozatului Raimondo Mario Rupp, care, de când ne cunoaștem, a mai băgat și niște școli la Roma pe comunicare catolică, pentru informațiile oferite, explicând bizonului ce e Biserica Catolică, vorbind despre felia catolică a României, despre Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică (”grecii ăia”, cum mai auzeai de la unii parlamentari), despre organizarea BRU, conducător, rolul acestei biserici în istoria românească și trista istorie din vremea comunistă, cu interzicerea ei, cu martiriul episcopilor ei. E prezentat istoricul Eparhiei de Lugoj, episcopii anteriori și câte ceva despre mai noul episcop al locului.
Nu vă temeți de situațiile în care mesajele trebuie luate de la zero – e mai bine așa decât să ajungă public informații eronate. Și eu, când sun la vreun minitehnicus, pentru când mi-e bolnav laptopul, cer ”explică-mi ca la idioți”. Pentru că trebuie să știi ce nu știi și când trebuie s-o iei de la zero, de nu te pricepi. Poate și asta ar fi trebuit să existe ca linie distinctă în Eclesiastul. Dar oamenii de comunicare de la Eparhia Lugoj au umplut acest gol. Cu brio.
Primul punct – mai puțin bun – e că strada ce înconjoară catedrala lugojeană nu a fost blocată pentru ieșirea în procesiune a episcopilor, spre catedrală. Mi s-a servit clasicul ”s-a vorbit”. Dar nu ajunge. Tot pentru că… România. Așadar, Poliția, care își are fieful exact ușă în ușă cu catedrala a considerat că, deși ”s-a vorbit”, e prea mult să țină blocată o stradă zece (ZECE!) minute pentru un eveniment care se întâmplă, să zicem, la un sfert de secol în liniștita urbe, cum de a doua zi urmau să curgă niște zile de bairam (ceva festival al berii) unde iar se bloca strada. Nasol. Chiar era o chestie de zece minute. Ce se putea face civilizat – am văzut asta la Bruxelles, când s-a adus corpul Reginei Fabiola la Palatul Regal (cum coloana întârziase vreo 10 minute, s-a redeschis circulația ca, la apropierea coloanei, să se închidă iar preț de vreo trei minute, și asta a fost tot).
Apoi avem, în timpul ceremoniei, două discursuri pe care vreau să le menționez. Unul cu date care zgârie istoria reală pe auz, altul, de aplaudat. Și a și fost. Aplaudat.
Legat de primul discurs ce mi-a captat atenția, pentru început mă intrigă că vorbitorul a fost prezentat drept primar al Lugojului. Și asta după ce tocmai spusesem unuia dintre preoții prezenți la ceremonie că Lugojul nu are primar. Înțeleg că domnul este primarul interimar. Are rost să stric hârtia să prezint diferențele? Ar fi trebuit să fie clar. Cum tot neclar e și ce a spus acest domn, Bogdan – Ștefan Blidariu, cum găsesc pe portalul Primăriei, despre istoria lugojeană a BRU. Îl asigur că ierarhul Ioan Ploscaru nu a reintrat în 1989 în catedrala greco-catolică pentru simplul motiv că retrocedarea ei a fost bifată, grație mitropolitului ortodox de pie memorie Nicolae Corneanu, în 21 ianuarie 1990. E frumos să ne închipuim lucrurile așa cum ar fi trebuit să fie, dar parcă e mai util să nu înghesuim istoria, cu genunchiul, în corsetul nefiresc al închipuirilor noastre.
Al doilea discurs, care ne-a făcut pe mulți, din catedrală, să îl privim, brusc, atent pe cel care ne vorbea, și să ne întrebăm de unde a venit și, mai ales, cât va mai fi lăsat pe locul acela, cum – știți deja! – România…, este al secretarului de stat Ciprian Vasile Olinici, și, după discursurile de ani de zile, frecătoare de mentă și împănate cu bla-bla-uri ale secretarului de stat anterior, al Cultelor, Victor Opaschi, am auzit o mărturisire legată de istoria reală așa cum nu aș fi crezut să ni se ofere vreodată. Mai simplu, îl reproduc integral. Merită.
”Înaltpreasfințiile Voastre, Preasfințiile Voastre, Preacucernici Părinți, stimați reprezentanți ai cultelor, onorați reprezentanți ai autorităților de stat, doamnelor și domnilor,
Sunt onorat să particip, în calitate de secretar de stat pentru culte, la întronizarea Preasfințitului Părinte Ioan, un eveniment de o deosebită importanță pentru întreaga comunitate a credincioșilor greco-catolici din eparhia de Lugoj, îndoliată după trecerea la Domnul a Preasfințitului Părinte Alexandru Mesian, un model de mărturisire a credinței în anii de prigoană comunistă și un adevărat promotor al dialogului interconfesional din țara noastră.
Eparhia de Lugoj este continuatoarea unei tradiții spirituale și istorice speciale prin devotamentul față de credință și vocația martiriului de care au dat dovadă atât vrednicii de pomenire Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Bălan și Ioan Ploscaru, episcopi ai eparhiei de Lugoj, cât și mulți alți clerici și mireni în anii totalitarismului comunist. Istoria nu este doar timp, ci este reprezentată de oamenii care au trăit în acel timp, este un spațiu temporal populat de nume proprii. Astfel, în victoria asupra uitării, ne aducem aminte de biografiile persoanelor care au suferit, au mărturisit, au luptat, au sperat. Astfel, amintirea trecutului devine nu doar rememorare, ci și comemorare.
Se împlinesc anul acesta 75 de ani de la trecerea forțată în ilegalitate a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, care a reprezentat unul dintre primele acte abuzive ale regimului comunist din România. Statul totalitar a desființat un cult menționat de prima Constituție a României Mari, o Biserică ce a contribuit decisiv la Unirea din 1918 și la modelarea istorică a identității românești din Transilvania, Maramureș și Banat. Prin acest act s-a încălcat acea libertate care a deschis drumul democrației și al statului de drept: libertatea religioasă.
Acestea sunt reperele esențiale pe care, în calitate de secretar de stat pentru culte, am datoria de a le reaminti nu doar la comemorarea desființării abuzive a Bisericii Greco-Catolice, ci și în contextul în care, astăzi suntem chemați să recunoaștem importanța adevăratei amprente istorice a libertății religioase în România prezentului.
Chiar și în afara legii, Biserica Greco-Catolică a continuat să existe într-un mod care ne amintește de creștinismul primar, de creștinismul catacombelor. Actele puterii politice criminale consumate între august și decembrie 1948 au răstignit, dar nu au biruit Biserica Greco-Catolică. Astfel, în anul 2019, Sanctitatea Sa Papa Francisc a oficiat slujba de beatificare a celor șapte ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice arătând lumii că răul nu are niciodată ultimul cuvânt. Din acest motiv nu vorbim doar despre o Biserică răstignită, ci într-o Biserică vie; nu doar despre memorie, ci și despre prezent și viitor; nu doar despre prigoană, ci și despre sfințenie; nu doar despre suferință, ci și despre înviere și speranță.
Preasfințiile Voastre, preacucernici părinți, onorați membri ai Bisericii Greco-Catolice din România, astăzi, la 75 de ani de la trecerea abuzivă în ilegalitate a Bisericii Române Unită cu Roma de către regimul comunist, în calitate de reprezentant al singurei instituții a Guvernului României specializată în relația cu cultele, consider că este momentul să recunoaștem nedreptățile la care Biserica Greco-Catolică a fost supusă cu cruzime și să cerem iertare pentru toate abuzurile la care Ministerul sau Departamentul Cultelor din perioada comunistă a fost parte activă. Este o datorie morală față de memoria celor care au luptat și sângerat, față de familiile acestora și față de toți cei care mărturisesc și astăzi credința lor. În prezent, Secretariatul de Stat pentru Culte își asumă o viziune democratică și europeană, afirmând cu fermitate supremația libertății religioase, neutralitatea statului, nediscriminarea de orice fel, alături de celelalte drepturi fundamentale.
Preasfinția Voastră, Părinte Episcop Ioan, pășiți astăzi pe urmele unor oameni care prin vocația martirajului au inspirat români de toate credințele să mărturisească adevărul în contextul minciunii și să fie lumină în contextul întunericului. La peste trei decenii de la o altă mare jertfă a românilor, revoluția din Decembrie 1989, suntem chemați să răspundem întunericului cu armele luminii, ale credinței, libertății de conștiință și fraternității. Avem, în continuare, de luptat cu ideologii ce au rănit și încă pot răni acest popor, precum și datoria să construim împreună o societate în care orori precum cele ale Holocaustului sau Gulagului provocate de totalitarism, să nu mai poată avea loc vreodată. Păstrarea memoriei și educarea generațiilor actuale cu privire la aceste tragedii sunt responsabilități pe care trebuie să le transformăm în îndatoriri care ne onorează. Prezența în fruntea Bisericii Greco-Catolice a Preafericitului Părinte Cardinal Lucian Mureșan, un mărturisitor supus persecuției comuniste, este un semn dătător de speranță pentru istoria care poate și trebuie să fie înțeleasă și recuperată.
În calitate de secretar de stat pentru culte, mă simt responsabilizat de acest gând și de încrederea că vom consolida, împreună, punțile de dialog între stat și culte. Cred, de asemenea, că putem crea noi puncte de plecare ale unor consistente politici sociale, culturale și educaționale orientate către binele comun al societății în orizontul exigențelor democratice.
Vă felicit, Preasfinția Voastră, pentru asumarea responsabilității de arhipăstor al Eparhiei de Lugoj și Vă asigur de disponibilitatea mea și a Secretariatului de Stat pentru Culte pentru proiectele pe care le aveți în vedere în cadrul eparhiei. Vă doresc păstorire rodnică și încununată de multe realizări!
Mulți și ocrotiți ani!”
Să spun că acest discurs a fost primit cu vii aplauze în Catedrala Lugojului? Să spun cum fețe deja hârșâite de episcopi catolici trecuți prin multe s-au despietrit și apoi posesorii lor au și dorit să îl felicite personal pe cel cu discursul? E doar firesc, chiar de a fost și ceva inedit. Și încă ceva – la un anume moment, colega din Cluj, Viorica Sabo, ce poza, îl atinge pe secretarul de stat cu care vorbeam, grăbindu-se spre un loc, și își cere scuze. Acesta răspunde: presa are prioritate. Și o spune înțelegător, fără emfază. Scap un ”mai rar așa o replică, de la un secretar de stat”. În fapt, ca să fiu onestă, mă gândesc că omul ăsta n-o să aibă zile multe pe post: pare prea decent. Dar… cine știe…
Mă bucur că, la finele ceremoniei, îl pozez pe PS Vasile Bizău al Maramureșului felicitându-l. Tot în același minut îl văd apropiindu-se de noi și pe PS Virgil Bercea, căruia-i confirm încă înainte de a ajunge la noi că l-am văzut zâmbind într-un mod aparte încă din timpul discursului. Uite soare. Și e prima dată după multă vreme, de când s-a stins ÎPS Nicolae Corneanu, că mă gândesc la frățietatea dintre uniți și ortodocși și altfel decât amintindu-mi că și Cain și Abel fuseseră frați…
Și încă două momente de rău, de bine. Foindu-mă și în afara bisericii, în timpul ceremoniei, pentru niște cadre, dau de cineva care, pe ideea rudeniei sale cu defunctul episcop, e revoltat că n-a avut loc în catedrală. Și mă întristez. Eu nu sunt a bisericii dar cred că știu ce înseamnă o biserică. Ceremonia aceasta nu e pentru fală și pentru afirmat măriri. E pentru a fi, undeva, chiar și mai depărtișor de epicentru, cu bucuria noastră, alături de bucuria celor mulți. Îmi aduc aminte de Roma, de beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, când nu am mai avut timp să îmi rezolv o acreditare și a trebuit să înot pe Via della Conciliazione prin un milion de pelerini. Dar important e că am fost acolo. O respirare, între un milion de altele, veghind și sporind ce era de văzut și de consemnat.
Și, ca ultim punct (ultim doar cronologic), se termină tot și pozez, cu drag, preoți de alte culte lângă care e și șeful Comunității Evreilor din Lugoj, Ivan Bloch. De care mă leagă o veche simpatie, și multe acțiuni întinse pe ani. Și care îmi povestește cum și-a început relația cu noul episcop plin al Lugojului luându-l la o plimbare și explicându-i despre ecumenismul locului. Și exact asta e ce e important aici. În orășelul ăsta aparte și decent – că oamenii se știu, fac lucruri împreună, se respectă și se ajută între ei. Și că un bun continuator al ierarhului Alexandru Mesian va pune la mare rang valorile ecumeniste ale locului. Și mă bucur că mi-a vorbit despre acea discuție. Și simt că a contat, că va conta.
Și cam așa se termină povestea zilei. Nu înainte de a explica titlul articolului. Ioan sunt mulți. Chiar și un mitropolit. Dar pe acela îl trec, de o vreme, la rău, cu destul de multe. Așa că, dacă și episcopul anterior avea un nume de cod, și anume ”Șeriful”, atunci era firesc să mai găsim, cu Raimi, unul, să știm și noi de ce Ioan vorbim. Așa că a venit firesc: ”Ioan cel Bun”. Apoi, în ceremonie, se afirmă, într-un anumit moment, că acela numit e vrednic. Știam tipicul, am mai fost la înscăunări de episcopi sau la oferiri de distincții. Așa că am putut, în conformitate cu conștiința mea, să afirm, din cele pe care le-am văzut până acum: ”Vrednic este”. Mai ales că ziua de astăzi ar fi putut să fie și altfel, cu meandrele istoriei recente.
Și de Banat pentru că, de azi, din ziua furtunilor (lipsă), Ioan cel Bun intră în marca noastră proprie, a locului. Și sunt sigură că, în ciuda unor mormăituri inerente, chiar și PS Mesian ar fi fost mulțumit cu mâna pe care sper să văd, iar, în curând, inelul eparhiei cu rubin roșu.
foto (c) Ramona Băluțescu & Victor Cociuba
Ramona Băluțescu
