Paști. Catolici. Miercurea Ciuc. Ordine. Respect. Și vreau să scriu ceva atât de incorect politic (da, știu că, după pravile, nu ar avea grad de comparație, dar îngăduiți-mi asta, acum), că pur și simplu nici nu mă interesează cetele de aurari cărora li s-ar apleca. Pur și simplu mă întreb de ce la ei se poate, și la noi nu. Îl recunosc în pozele postate de Consulatul General al Ungariei la Miercurea Ciuc pe episcopul auxiliar emerit Tamás József. Felicitări lor!
Mă uit de ani de zile la alinierea impresionantă pe care o fac secuii romano-catolici, în Miercurea Ciuc, pentru a li se sfinți bucatele, de Paști. Da, am nostalgia Imperiului, în Timișoara mea schimbată, când vine vorba de ordine, disciplină și respect. (Să nu ne ascundem, eram ÎN, împreună cu cele Trei Scaune). Nu discut eventuale pretenții teritoriale, e vorba de CUM a fost, de ce s-a pierdut, la mine, aici.
De ce la ei, în Secuime, se poate, și la noi, în pătura majoritară, nu – s-a dus… Timișoara era un loc în care încăpea oricine. Dar era necesar să fii respectuos cu CELĂLALT, oricine ar fi fost el. Dacă erai născut aici (uneori chiar și dacă erai venit) era firesc să dai binețe în toate limbile Banatului. Și să știi și când sărbătorește celălalt, când comemorează celălalt, să fii cu el sau măcar să-i zâmbești sau să pleci capul, când le avea pe ale lui. Fără îmbulzeală, cu respect.
Sigur, din cauza vârstei, ar trebui să nu știu a vorbi așa de sigur despre ce era aici acum 50 de ani, acum 100 de ani. Fals. În ciuda faptului că mi-a crescut un ”-escu” în nume, ai mei, ramura spre care îmi îndrept gândul, aveau și ”sz” în nume, și ”y” la capăt, și mi-au povestit… Și văd cum erau aliniate mormintele în Cimitirul Catolic din Calea Șagului, unde-s o parte din ai mei, străbunica, tata. Au apărut și intruși, ce și-au strecurat mormintele, mai recent, pe ce fuseseră, demult, alei. Și le văd numele.
Din dorul de Timișoara veche, azi, de Paștile Catolice, dau telefon, în Germania, unui vechi prieten – peste o săptămână face 92 de ani. Vorbesc despre ”Comandorul-golan Franzi von Iosefin”, așa cum scriam despre el în primăvara lui 2009, când actorul Alexander Ternovits împlinea 80 de ani, într-un articol din Timpolis ce începea așa: ”Ne despart vreo 50 de ani și ne apropie vreo 20. Sunt mai importanți anii de prietenie care ne apropie decât cei diferiți, din buletinele personale, care pentru mulți ar fi o prăpastie.
Dar actorul Alexander Ternovits, Buju pentru jumătatea de Europă de la München încoace, și-a compus și jucat propriul personaj după reguli personale diferite de cele de dicționar. În care artistul și valoarea nu au nevoie de mediu aseptic, iar prietenii țin, în primul rând, de „onoarea de golan”, condiție fără de care nu poți intra în cercul lui de „acreditați”. Și așa au trecut 80 de ani pentru cel care, în golănia lui domnească, de rebel educat, a ajuns și cetățean de onoare al Timișoarei, și chiar comandor al Meritului Cultural. Dar numai carcasa e octogenară, din această primăvară – Buju e, așa cum îl știu mulți timișoreni, fără vârstă, îndreptățind, iată, porecla dată de profesorul Eduard Pamfil : „Eternovici„.”
Pe Buju am vrut să-l aud acum, când mă gândesc la ce nu mai e, și cum ar fi putut să fie. Tot din acel material era și asta: ”Îl întreb unde e Timișoara veche, unde e lumea valorilor, de ce nu mai poți mișca fără partide, fără mită, fără clientelism? Tranșează în felul lui: „Eu ți-am mai spus că problema e la cei șapte ani de-acasă, apoi din lipsa dascălilor adevărați. Acum ai nevoie de doi academicieni să speli un blid”.
Îi zic – mai știi ce-mi povesteai, că la Piariști, unde ai făcut școala, te zburau de îi spuneai celuilalt ceva de etnie. Răspunde, ca și cum ar fi fost ieri, cu aproape aceleași cuvinte ca acum 12 ani: ”Ai fi fost eliminat, clar! Noi am fost în clasă șapte etnii, și nu a contat niciodată ce etnie e celălalt. Asta se pierde…”
Îmi aduce aminte cum dispar cei vechi, și de locul lui pe care toți i-l știm ca al lui, ”în spirit”, de am avut, mai demult, legătură cu Opera din Timișoara, și cu importantul loc de sfat și taină bar al ei: ”Mai suntem doar șase din cei cu onoare de golan care eram atunci”. Și îmi spune ce l-a călăuzit în viață: ”Onoarea mea e devotamentul”. Neștiut pentru cei mai tineri, una din mesele Barului Operei poartă, pe sub straiele scrobite și curate, o explicație veche, pe un colț: ”Masa lu’ Șandor, 8 mai 2001, noi, pretenii lu’ Heringovici”. În fapt, e de mult mai mult timp știută așa, ca ”masa lui Buju și a acreditaților lui”.
Îi spun despre pozele din Secuime, vorbim despre cum era și la noi, și nu prea mai e. ”Un popor fără tradiții nu are viitor” – îmi spune. Tradiție e și ”cum”. Ce e drept, și buluceala din Moldova, de Sfânta Parascheeva, pare că a devenit o tradiție. Dar eu mă gândeam la tradițiile bune ale Imperiului, ale Banatului. La ordine și disciplină. Chiar și acum. Sau… mai ales acum, în timpurile aparte, de când cu Covidul, pe care le trăim…
Nu sunt religioasă, dar merg, de regulă, la romano-catolici, la Dom, în Timișoara, de Înviere. O poză, un articol, o îmbrățișare, atmosfera. Anul ăsta n-am fost. Nici nu s-a ținut la Dom ci la Millenium. Și nu era rost de îmbrățișări. Dar am văzut câteva poze, la colegul Seba Tătaru, căruia-i mulțumesc că m-a lăsat să folosesc una. Ordine, distanțare, măști. Catolici. De ce la ei se poate, la ortodocși nu?…
De ce lucrurile vechi ale locului nu sunt cele care să fi fost învățate de cei care au venit?… Mult mai degrabă răul prinde, și se transmite, dezordinea, haosul… Toți spunem că apreciem ca lucrurile să fie așezate, tihnite, și totuși, când vine rândul să arătăm chestia asta… la cei mai mulți nu mai e…
Primesc fotografii și din Oradea, de la Dieceza Romano-Catolică. Nu atâta de mulți oameni ca în Secuime, dar, și aici, toți cu măști, toți cu distanță între ei, așezați, așteptând ca episcopul Böcskei László să ajungă lângă fiecare și să le binecuvânteze coșurile.
Lumea catolică – azi, Paștile lor. Respectarea regulilor sanitare ale momentului, peste tot. Distanța între oameni, nimeni nu se îmbulzește atunci când începe ceva, nimeni nu vrea să ia fața celuilalt. Mă poate condamna cineva că aș dori să văd abordarea asta și la ortodocși, acum majoritari în Timișoara, orașul meu, de Paști, de Bobotează, de… orice?… Așa cum era, aici, mai demult?…
Fotografii: Consulatul General al Ungariei la Miercurea Ciuc, Seba Tătaru, Cristian Micaci, colecție proprie
Ramona Băluțescu
