„Cercetătorii au talent”

Un banc răutăcios spune, despre o anumită categorie de oameni cu diplomă universitară, că asemănarea dintre ei și un cățel e că au privire inteligentă dar nu se pot exprima. Sigur, ăsta e un banc, dar realitatea din mediile supra-specializate e că nu totdeauna (spre rareori) cei care se pricep foarte bine la felia lor de muncă știu să o și explice altora. Am dat deseori de oameni nedumeriți după ce au ieșit de la un medic, sau cărora li se spune că un lucru e (sau nu e, ca să se arate că e ușor) „chirurgie pe creier” (un echivalent al lui „rocket science” din engleză). La asta adăugăm că specialiștii sunt mereu pe fugă, pentru că, dincolo de lucrurile meseriei lor îi mai mână din urmă și birocrația, așadar nici nu au timp să stea la „taclale nespecializate” cu noi. Ceea ce duce, în timp, la… dezastre: incapacitatea de a înțelege importanța vaccinării, teorii conspiraționiste care ne povestesc cum omul n-a ajuns pe lună, și cum vor să ne omoare medicii cu oxigen, și așa mai departe.

Și atunci se pune problema dacă pasul spre explicație nu trebuie… explicat. Și, de aici, superba idee a Adei Roseti, din București (doctorand al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu o cercetare legată de interacţiunea dintre oamenii de ştiinţă şi public) de a conduce tinerii care acum se formează ca oameni de știință spre a ști să explice despre lucrurile pe care le fac. O anti-omiletică, de vreți. Pentru că prea ne-am obișnuit cu predicatorul care povestește, cu patimă și aplomb, despre bu-hu-hu-uri – este nevoie și de „predicatori ai științei”. De cercetători cu har (dacă tot…) în a comunica, oameni care ard pentru meseria lor, dar care știu să ducă flacăra și spre celălalt, ca Prometeu, grăuntele de jar, în tulpina de soc a legendei. (Desigur, un om de știință v-ar explica, aici, de ce neapărat de soc, sau, pasul al doilea, de ce nu s-ar fi putut, dincolo de un anume timp, chiar într-o tulpină de soc).

Lecția de anti-omiletică a prins teren, trecând din faza de idee, și ne-am trezit, luna aceasta, fiind nici măcar la prima ediție, cu oamenii Adei Roseti la Timișoara, luând crème de la crème (în fine, cei la care a ajuns informația, că eu aș striga-o cu megafoane prin oraș) a tinerilor cerectători de la universitățile din oraș, învățându-i o țâră despre ce este vorba în propoziție, și… dându-le drumul să arate ce pot, într-o competiție pe care o putem defini în mai multe feluri, de la „proiect educațional în comunicare publică pentru tineri cercetători” la „games of hunger”, dar pe știință, cum glumește Ada, sau la „cercetătorii au talent – dar pe subiecte științifice” – tot o glumă a organizatorilor.

Pentru că, da, avem nevoie de mai mult decât de „ciudatul din turnul de fildeș”, un Sheldon Cooper, când este vorba de știință. Așa că, pentru vinerea în care am fost trimisă în juriu la treaba asta, din partea UVT, am sărit în sus de bucurie, fiind cu mare drag față de popularizarea științei. Sigur, prima întrebare a fost venită din anii și tona de dezamăgiri ale concursurilor „puse cu mâna”, din spate: și o să fie pe bune? Ada Roseti m-a asigurat că o să fie pe foarte bune, și mi-a dat criteriile de jurizare, pe care le-am citit ca un școler cuminte, ca să nu mă fac de râs când ajung acolo și trebuie să-mi fac treaba.

Dar despre ce este vorba în poveste? Avem un grup de tineri (masteranzi, doctoranzi) de până la 35 de ani (la regula asta se va mai lucra – ori se scoate, ori se explică public și clar excepțiile) care vin de la universitățile din oraș și-și prezintă într-un fel anume cercetarea. Interesant este că nu cercetarea în sine contează, cât felul în care cel care o face poate explica, într-un timp scurt, despre ce e vorba, prinzând atenția receptorului și făcându-l să-și dorească să afle mai mult.

Și de aici începe greul. Avem echipe (se trag la sorți echipe de început, de unu contra unu, din care, după o prezentare de doar 15 secunde, se alege un câștigător. Eu eram pe partea cu alegerea, împreună cu alți șase jurați timișoreni, între care am avut foști profesori, cunoscuți mai vechi, cunoscuți mai noi de care m-am apropiat cu entuziasm și cu promisiunea că „o să facem chestii împreună, mai apoi”. Toți, și concurenți și jurați, cu o mare de entuziasm mai ceva ca furtunile lui Aivazovski, de mă tot întrerupeam să-i spun Adei, când trecea pe lângă mine, „măi, ce faină idee”.

Dar jurizarea a fost grea. Indicația era că dacă ambii vorbitori ni se par interesanţi în mod egal, ar trebui să îi favorizăm pe cei al căror domeniu sau subiect ne interesează cel mai puţin. Și da, am avut de luptat, aici. Pentru că am fost deosebit de încântată să găsesc subiecte din biologie și medicină, cu tușă de etică – subiecte ce merg pe firul cercetării mele post-doctorale. Așa că mi-am așezat mâna cu două degete ridicate sub posterior, de unde aș fi vrut s-o ridic și să completez sau să corijez greșeli (au fost și clipe din astea) – ceea ce a făcut ca momentele de pauză dintre deliberări și etape să ajungă deosebit de animate. (Venind totodată cu promisiunea de a ține legătura cu mai tinerii noștri colegi cercetători, cei cu care activez în aceleași domenii).

Și, dacă înainte de jurizare, o înrtebam pe Ada dacă „piramida” pe care se merge, și anume prezentare de 15 secunde, apoi (pentru cei ce trec la etapa următoare) prezentare de 30 de secunde, apoi de 90, nu ar fi trebuit inversată, începându-se de la mai mult, am realizat, fiind parte din proces, că așa este cel mai bine, pentru că pornești de la simplu la complex, de la un cârlig pentru atenție, care se diversifică, și face ascultătorul să vrea mai mult.

15 secunde nu este un timp lung. Cronometrați-vă încercându-l. Este doar o idee mai lung ca o cerere în căsătorie, să zicem. Dar trebuie să fii foarte bun ca, venind dinspre un domeniu în care cel cu care vorbești  nu se pricepe și nu se așteaptă la o anume linie de argumentare (spre deosebire de viitorul/viitoarea soț/soață), să poți să îl faci să spună: da, domnule, dă-mi mai mult din păsăreasca asta. Și, de fapt, s-o des-păsărești, s-o faci să devină interesantă, și explicată bine.

Și da, toată povestea asta ține și de cât de simpatic se poate face, prin mai multe, cel din fața ta – prin dicție, prin gestica mâinilor și a feței, prin capacitatea de a-și corecta zâmbind o greșeală, prin arderea (neprefăcută) pe care o pune în ce îți dă, prin lupta cu tracul. (Ceea ce face puțin nedrept că s-au acceptat și participări online, în alte etape). Și e greu să lași deoparte știința în sine. Dar… asta e situația – trebuie să ai transmițători. Și contează tot. Iar șefa clanului de comunicatori ai științei, Ada Roseti, laudă pe cei cu care a lucrat, spunându-ne că după o singură întâlnire în care s-a lucrat pentru pregătirea acestui concurs, creșterile tinerilor sunt evidente.

Și o cred. Pentru că am văzut în fața noastră tineri care au venit cu o multitudine de subiecte faine, dar și cu un mod aparte de a le prezenta. Care ne-au făcut să avem o misie grea în a decide, după ce s-a ajuns spre finala mică și finala mare, și am stat să dezbatem și să ne apărăm candidații și ideile. Pot spune că, din experiența mea de jurnalist de reportaj, care scrie cu mare drag și despre știință, am apreciat enorm prezentările Danielei Voinescu, care a știut unde să introducă experiența personală (cu tot cu dezamăgiri) în a-și justifica alegerile și deciziile legate de cursul muncii ei. Pentru că e bine să reamintim că prezentările acestea nu au ca scop o discuție între doi cercetători cu Nobel, unul în fizică și unul în chimie, care, de bine de rău, știu să găsească același limbaj. E nevoie de cercetători care să ajungă la omul simplu și la cel de condiție medie (hai să nu ne prefacem, nu toți suntem genii, dar toți votăm, și ar fi preferabil să avem cât mai puțin ne-educați între cei care ne decid sorțile), să explice despre ce se întâmplă în laboratoare inaccesibile tuturor, și să demonteze, încet și sigur, teoriile conspirației.

Așadar, votăm, rărim (cu sufletul îndoit, pentru că multe prezentări faine rămân în spate), ajungem la cele două finale, ne mai ciondănim puțin (scuze, dar chiar fac urticarie când aud adverbul „foarte” de prea multe ori într-o frază), mă simt (și cred că e valabil pentru toți colegii jurați) ca și Kawabata raportând despre o competiție de go, lucruri minore devin importante, contorisim, adunăm, ne socotim, ajungem la câștigători. Așadar, să vedem nume și fapte.

Sergiu Orășan este câștigătorul ediției de la Timișoara a Games of Science, este doctorand al Facultății de Medicină Veterinară a Universității de Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara și cercetarea prezentată este legată de bioetica folosirii animalelor de laborator. Mihai Folescu, doctorand al aceleiași facutăți, a ocupat locul al doilea, cu un discurs despre imprimarea 3D a țesuturilor, și, împreună cu Sergiu, va asigura echipa Timișoarei la finala de la București a Games of Science, pe 12 mai.

Locul al treilea i-a revenit Danielei Voinescu, doctorand în Științele Educației la Universitatea de Vest, care a vorbit despre felul în care experiența personală a făcut-o să cerceteze felul cel mai eficient în care muzica este predată copiilor. Pe locul al patrulea s-a situat Anca Oprea, doctorand la Facultatea de Psihologie, care a explicat în cel fel învățarea autoreglată e utilă pentru noi toți, dar în special pentru cei cu tulburări specifice de învățare.

În 12 mai toți câștigătorii orașelor pe centre universitare și din străinătate se vor întrece în fața unui juriu si în fața publicului de pretutindeni, care îi va putea vedea online și va putea vota pentru un premiu special, premiul publicului (bine că este vorba doar de premiul publicului – altfel detest votările „amicilor convocați”). Aceștia vor fi Răzvan Mornea, Luminița Steriu, Miruna Călin, Răzvan Balașov, Vlad Dragnea, Sara Ban, Sergiu Orășan, Cătălina Chitoacă, Ioana Șandru, Mihai Folescu, Otilia Pintilii, Maria Ișfan, Mara Moldovanu, Angela Stănescu, Magda Ienci și Adina Cîmpanu.

La finalul întâlnirii, fostul meu profesor de la UVT, Mihaela Tilincă, a oferit participanților posibilitatea de a participa la câteva sesiuni de mentorat pentru a le cizela percepția față de abordările pe care le au în față pentru proiectele de viitor. Dincolo de prima mea tură de școală, când mi-a fost profesor de engleză, Mihaela Tilincă ne-a predat și la masterat și ne-a vorbit despre cum să ducem un proiect din fază de idee până la a fi pus pe picioare – un lucru deloc lipsit de importanță în lumea de azi.

Am vorbit puțin despre propunerea pe care le-a făcut-o tinerilor, amintindu-i și de proiectul pe care l-am pregătit eu (din păcate, doar pe hârtie) pentru examenul de la masterat, și anume realizarea unei grădini botanice pentru nevăzători, după un model pe care îl văzusem în Geneva – și e o dovadă că a fost interesantă materia, dacă mai știu detaliile lucrării pe care am scris-o. Tot așa, azi îi invită pe cercetătorii participanți la Games of Science Timișoara să discute despre feedbackul pe cercetarea lor, despre suișurile și coborâșurile din timpul muncii pentru a obține un doctorat, despre redactarea unui discurs academic – discuții individuale sau pe grupe având aceleași interese – împărtășindu-le din experiența sa, pentru a-i ajuta cu a-și optimiza cercetările la care lucrează.

În final, îmi doresc să văd cum această generație de cercetători timișoreni are posibilitatea de a ajunge să fructifice munca ce, deocamdată, le va aduce un titlu de master sau de doctorat, fără să se împiedice în hățișul normelor și parametrilor de adunat articole cu cotații anume – lucruri după care se umblă azi mai ceva decât după lâna de aur a legendei. Pentru că uităm că, dincolo de toate realizările din cotațiile academice, e omul, și mai binele lui. Despre știința livrată cât mai eficient omului vreau să aud. Pentru ca ideea acestor întâlniri să se umple de sens până la final.

Ramona Băluțescu