Poate e mai greu de înțeles pentru unii, dar poți iubi o entitate complexă așa cum ai iubi o ființă din devenirea ta. Nu sunt printre extravaganții care s-ar căsători cu un deal sau cu un șarpe, cum citesc să se-ntâmplă, dar, de aș fi, printre candidații mei s-ar afla și Spitalul CFR din Timișoara. Pentru că aici am început să înțeleg lucrurile mari și adânci despre medicină, și ce ar putea fi de scris, și ce nu, atunci când felia ta de specializare, ca jurnalist, devine asta.
Pentru că un spital este o entitate complexă și aparte, având o culoare anume, ce vine de la o sumă de lucruri în care intră nu doar specificitatea din numele instituției, ci si medicii, dar și felul în care te primește portarul, și brazii din curte, și lumina de pe holuri, și, ca un strat mult mai subtil, pojghița aceea imperceptibilă, dar existentă, a propriilor tale întâmplări, care s-au strâns, în ani, aici. De la explicații ale spețelor medicale, la felul în care m-am deprins să înnod ambalajul ciocolătuțelor primite, ca sponsorizare, de medici, din care ronțăiam și eu, și testele de chirurgie online pe care le-am făcut în același timp cu tinerii chirurgi (și, amuzant, am obținut punctaj mai bun ca ei – probabil pentru că erau în engleză), și speranțele și temerile pacienților, și operațiile pe care le-am privit de la vizor, și chiar și poantele pe care ni le făceam unii altora, pentru că ne împrieteniserăm.
Au fost și două-trei momente în care am intrat aici ca pacient, sau ca om cu o condiție în care are nevoie de un sfat medical, și am apelat, firesc, la cei pe care îi știam, ca orice om bolnav, sau îngrijorat, și a fost bine. Doar că tot aici am învățat, și am păstrat pentru mai apoi, în viață, că într-un spital nu trebuie să intri stresat, ci cu încrederea că oamenii de acolo te vor drege. Sigur, nu sunt naivă, știu că ideea nu se poate aplica oricărui corp medical din țara asta putredă. Dar aici, în jurul profesorului Iosif Adalbert Szucsik, chirurg, am învățat cum omul sfințește locul, și în medicină, și cum se strânge o echipă ce dă nume și faimă unui loc.
Și atunci era firesc să mă bucur, și să nu fie o bucurie puerilă când, după zecile, sutele de ore de „rezident jurnalist” făcute aici, am putut reveni la Spitalul CFR să-mi iau vaccinul anti-Covid. Vedeți, sunt un om care pariază pe știință. Este pariul la care am lucrat ca o termită, la marele furnicar, de când am început să întreb, să citesc, să caut argumente și logică lucrurilor din jur, să nu mă pot regăsi în ce nu are ticăit de rațiune. Am putut zâmbi la frumusețea legendelor cu „bolnavi care au luat patul lor și au umblat”, dar am crezut în vindecarea lor, și m-am entuziasmat doar când aceștia au avut de mulțumit unui medic, chimiei, și anatomiei, și fizicii aplicate – științei.
Îmi aduc aminte de ziua când am ieșit de la prima operație pe cord deschis la care am participat, la Pădurea Verde, în Timișoara. Serotonină, oxitocină (da, da, și asta!), dopamină, endorfine – toate-mi păreau că și-au dat mâna în fericirea mea, când coboram treptele, încercând să nu-mi rup gâtul în beția fericirii, după ce am văzut, de la un metru de plagă, cum se oprește o inimă, se trece pe circulația extracorporală, apoi se porneșlte iar, după ce lucrurile defecte se vor fi dres. După toate acestea, cum să nu ajungi și rămâi un vândut al științei, slujind-o și preamărind-o în tot ce faci? Și, în șirul acesta, era doar firesc ca promovarea vaccinului să se adauge, și țin minte datele ce se leagă de vaccinare, în țara asta, ca și cum ar fi fost zilele de naștere ale părinților mei – și dincolo de cea mare, de 27 decembrie 2020, când România a făcut pare din corul lumii civilizate, aici începând vaccinarea medicilor, e firesc că o țin minte și pe a mea, 19 ianuarie 2021, ca data primei doze de vaccin anti-Covid.
Vedeți, nu îmi țâțâia fundul de teamă pentru viața sau moartea mea. După ce ai lucrat pe front, și ai cărat targa cu răniți sub focuri de armă, supraviețuirea personală nu mai poate fi desprinsă, ca așchie, din supraviețuirea unui grup, din datoria ta față de supraviețuirea unui grup, pentru care trebuie să-ți faci partea. Cred cu tărie în rolul ziaristului de a prezenta Lumea Nouă, lumea de mâine, de a fi punte înspre ce câștigă, ca teritoriu nou, știința, și om. Și de aceea mi-am dorit enorm și firesc vaccinarea, și am vrut să fiu printre primii dintre cei trec prin lucrul acesta, pentru a oferi un exemplu, pentru a vorbi și celorlalți despre cum se întâmplă lucrurile, pentru a-i face să aibă încredere și să urmeze drumul firesc.
De aceea m-a deranjat major felul precar în care funcționa platforma pe care te înscriai pentru vaccinare, și, cum nu m-am putut înscrie acolo unde era firesc, jurnalist ce a lucrat în zone roșii cu Covid, am mers frumos la Spitalul CFR Timișoara să spun cine sunt, ce fac și care e oful meu. Nu eram un contravenient, nu săream peste rânduri, și am primit, cu încântare, în a doua zi de când s-a permis vaccinarea non-medicilor, acolo unde intra cinul meu, doza 1 de vaccin, la dragul meu Spital CFR. O întoarcere acasă. (Care s-a prelungit, mai apoi, cu a verifica, împreună cu personal medical de la Municipal, un studiu publicat de BBC, despre apariția anticorpilor, și, și mai apoi, cu studiul pe care l-am propus aceluiași Municipal, de cercetare a scăderii curbei răspunsului imunologic de după boală și vaccin, studiu pentru care mi-am oferit și eu sângele, lunar).
Dar s-a mai întâmplat ceva. Cerând amănunte despre procesul vaccinării, și urmărind cele ce s-au mai întâmplat în oraș, m-am cunoscut și, mai târziu, apropiat, cu cea care conduce acum acest spital, conferențiarul universitar Stela Iurciuc, pe care am întâlnit-o ca voluntar și la Maratonul Vaccinării, în 23 aprilie 2021, dar și mai apoi. Și mi-am dat seama că un spital mic are rolul lui în angrenajul acesta complex, al gestionării, la nivel de oraș, al acestei boli. Și de aceea mi-am și dorit un dialog despre ce a fost, despre ce suntem pregătiți că va mai fi, despre ce am scăpat din activitatea, pe timp de pandemie, a acestui spital de culoare și suflet.
*
– Spitalul Clinic Căi Ferate Timișoara a trecut prin timpul de până acum, al Covidului, cu o anume specificitate, ce l-a individualizat de alte spitale din oraș?
– Adaptarea rapidă la cerințele de organizare a activității medicale pe prioritatea Covid, prevenție și tratare, organizarea unei Zone Roșii ca și secție dintr- un ambulator dezafectat. Tocmai pentru a păstra Zona Verde pe Tudor Vladimirescu. Adică pacienții non-Covid să beneficieze de servicii medicale, cei cu Covid să fie la distanță (1,7 km). Și, ca urmare a acestui lucru, am evitat focarele Covid în spital. Am avut unul în iulie 2020, și apoi noi nu am mai avut focar. Adică atât pacienții cât și personalul au fost în siguranță. Nici personalul de la Covid nu s-a infectat, și au fost testați periodic.
A contat foarte mult că suntem sistem pavilionar, de aceea m-am și oferit să fiu spital Covid. E mult mai ușor de organizat circuite.
– De fapt, să spunem cui îi este deschis spitalul dumneavoastră, ca să nu îl ocolească oamenii cum că ar fi numai pentru ceferiști.
– Spitalul nostru, deși poartă în titlu numele CFR, este adresat tuturor cetățenilor, nu doar lucrătorilor CFR, în același regim ca și Spitalul Județean sau Spitalul Municipal. Avem specialitățile: reumatologie (singura secție de reumatologie din județ), medicină internă, cardiologie, pneumologie, gastroenterologie, diabet zaharat, neurologie, nefrologie, chirurgie generală, urologie, ORL, oftalmologie, psihiatrie, dermatologie, ginecologie. Programările pot fi făcute pe site-ul spitalului sau telefonic, respectiv prin prezentare directă cu bilet de trimitere de la medicul de familie. Dotările cu aparatură din ultima perioadă ne recomandă ca fiind un spital care oferă servicii complexe și de înaltă calitate.
– Și care va fi viitorul spitalului? Lucrurile sunt în continuă schimbare, cu retrocedările, cu paturile, cu personalul. Cum vedeți cele noi ce se vor mai strânge aici?
– Se știe că, în 2023, spitalul o să treacă printr-un moment greu, foarte greu – o relocare de pavilion, vis-a-vis de gară. Asta înseamnă reducerea paturilor de la chirurgie, de la 62 la 25, personal redistribuit. Apoi vreau să fac paleație la gară, că mor oamenii fără condiții decente pe ultima sută de metri. E vorba de terapia durerii. Stau canceroșii cu familia, acasă, ei nu știu ce să le dea, se chinuie toți. Și în Timiș avem 9 paturi la măicuțe, la catolici, și 10 la Oncohelp, de paleație. Și eu stau cu secții care au rata de utilizare de 17 %. Nu se poate…
E visul meu să fac paleație, să aibă oamenii unde să stea decent, și am colectiv pregătit pentru asta, empatic. Acum, fetele mele, la centrul de evaluare Covid, ascultă oamenii la plămâni. Unde ați văzut stetoscop la Covid? Niciunde. La noi, da, că-s clinicieni buni. Omul trebuie consultat. Covidul a minimizat actul medical propriu-zis, ca să scurteze contactul cu bolnavul, datorită riscului mare. Dar fetele mele au zis că ele riscă, și nu s-au infectat. Și pacienții au fost multumiți. Așa că vreau să facem și paleație. E și directivă europeană. Suntem de râsul lumii, nu avem paturi de paleație, ca și țară…
– Cum au mers lucrurile cu finanţarea, pe vremea Covidului?
– Pe perioada pandemiei am fost plătiți la cheltuieli, DAR CHELTUIELI JUSTIFICATE, cu notă de fundamentare. Nu am avut probleme cu lipsa banilor. Dar nici nu am făcut risipă. Am beneficiat și de sponsorizări de la foști pacienți care au fost mulțumiți de servicii, sau de la persoane private, care au dorit să fie discrete.
– Ați spus că v-ati oferit să fiți spital Covid. Se putea și altfel? Nu v-a fost impus să fiți?
– A fost o ședință la Ministerul Transporturilor, cu managerii, plus o întâlnire cu managerii de spitale, în Timișoara, într-o duminică, în amfiteatrul Spitalului Județean. Eram director medical atunci și, împreună cu fostul manager, am spus că, fiind spital pavilionar, am putea să ne organizăm ca spital Covid – domnul profesor Săndesc a fost acolo și a întărit acest avantaj al spitalelor pavilionare.
A se vedea și Spitalul Lugoj, care este la fel. Așa a și fost conceput Planul Alb. După Victor Babeș intrăm noi, ca spital, în ordine. Apoi Municipalul, Lugojul – Militarul și Județeanul nu erau trecute, fiind monobloc. Pregătirea personalului în vederea preluării Covid a constituit un avantaj. Colegii au fost performanți și extrem de empatici cu această categorie specială de pacienți. Atunci, în decembrie 2020, când i-am întrebat (era în ajunul Anului Nou): facem centru de vaccinare?, au răspuns cu toții: Daaaa! Și așa, în 3 ianuarie 2020 era totul pregătit pentru două fluxuri, adică 120 de vaccinări pe zi. Și în paralel mergeau Zona Roșie și Zona Verde (operații de chirurgie, oftalmologue, ORL, și funcționa singura secție de reumatologie din județ, tocmai nou înființată).
Apoi am fost solicitați de Ministerul Transporturilor să ajutăm la deschiderea centrului de vaccinare din Gara de Nord București, am plecat acolo pentru patru zile zile, trei persoane, printre care și eu. Și am făcut-o cu mare bucurie. Apoi am deschis și la noi, în Gara de Nord, un centru de vaccinare, în august 2021. Tot cu personalul nostru. Și, între timp, în paralel mergea un centru de vaccinare în spital, și Zona Roșie, și Zona Verde.
Am dotat paturile Covid cu oxigen prin rețea. În timp ce erau internați pacienți (mulțumesc firmei care ne-a ajutat)! Și tot în acest timp s-au costumat și au intrat în Zona Roșie oameni extraordinari, cei care au montat rețeaua de gaze. Și era în noiembrie – decembrie 2020, deci înainte de vaccin. Vă spun… Nu au făcut zgomot, mizerie. Le era milă de pacienți. Au fost grozavi!
Între timp, o parte din ATI-știi noștri erau la București, să ajute la Spitalul Witing, și la Spitalul Militar, la noi pe stadion. Când a fost mult de lucru la Babeș, la triaj, au mers interniștii noștri prin rotație, și oftalmologi, și ORL-iști, chirurgi, să ajute la triaj, că era prăpăd. Ne-am împărțit: vaccinare, Covid, non-Covid.
Și în starea de urgență am făcut triajul lucrătorilor transfrontalieri, în Gata de Nord Timisoara, două săptămâni.
Și în total suntem cu toții 188 de oameni (medici, portari, asistente, infirmiere, administrație). Județeanul cred că sunt 5000, cu rezidenți cu tot, Municipalul, 2000. Noi – 188, 36 de medici. În ianuarie, anul acesta, am pornit cu 117 (din 212 în total) paturi organizate în Zona Roșie – nu știam cum va fi valul 5. Dar și Zona Verde pentru non-Covid. Și am organizat și centru de evaluare (când medicația antivirală a putut fi dată în ambulator) și am făcut și centru de recoltare.
Așa că ianuarie-martie 2022 ne găsește cu: Zona Roșie, Zona Verde, centru de vaccinare, centru de evaluare, centru de recoltare. Și cu colegi plecați să dea o mână de ajutor în alte spitale.
Avem un colectiv de excepție, dornic să facă, doar-doar om scăpa de blestemul cu Covidul. Colaborarea cu alte spitale a fost excelentă. Ne sunam. Ne dati tocilizumab? Vă dăm. Trimiteți mașina. Ne-au rămas recoltoare PCR. Am pus mâna pe telefon. Aveți nevoie? Avem. Trimiteți mașina. Ne flendura o țiglă, sus, pe acoperiș. Am sunat la ISU. – Venim cu scara, doamna doctor! În 45 de minute s-a rezolvat.
În paralel (toate au fost în paralel, având în vedere că ziua are 24 de ore), un proiect POIM depus, european – 4,6 milioane de euro câștigați – aparatură medicală.
– Ce vine cu banii ăștia?
– O oportunitate nemaipomenită. Endoscopie de înaltă performanță pentru sectia gastro.
– Adică ticăitul de dincolo de Covid.
– Laparoscopie 3D pentru chirurgie (cu ochelari speciali – zici că ești în plagă operatorie), aparatură ORL, aparatură oftalmo, tomograf. Și, în paralel, șapte saloane renovate cu confort hotelier și baie/wc în salon.
– De câte locuri? 1 sau 2?
– 2 și 3 și 4, cu baie – nu aveam inainte.
– A, nu-s baș de lux, să zicem.
– Baia era pe hol. Nu sunt de lux. Sunt pacienți care se deplasează mai greu. Noi nu avem vip, dar intenționăm să mai modernizăm saloane.
Pentru că nu putem pune lift, am făcut sistem de elevație, 31 de metri. Cel mai lung din țară. Și un sistem de targă culisantă pe perete, pe înălțimea unui etaj. Am schimbat toate tablourile electrice. La un pavilion am pus acoperiș.
(Întrerup interviul nostru, care, în acest moment decurgea în scris, eu fiind pe stradă, și spun că trebuie să iau un bus.)
– Și eu merg cu tramvaiul, vă înțeleg. Dacă nu e înghesuială, eu ma simt confortabil. Din ’86 merg cu tramvaiul, din anul I de facultate.
Deci asta spun, că am fost dinamici. Ne mobilizam repede și dădeam drumul (Cu avize, desigur.) Am început pe stare de urgență, fiind spital cu multi medici lipsă, prin pensionare.
– Ați prins o pleașcă teribilă, cu Covidul…
-Am angajat tineri, care au lucrat la Covid, extraordinari. Nu-i cunoșteam. Au venit recomandați. Au lucrat ăștia de au rupt! Dar să știti că unii din Zona Verde…. (medici, asistente, infirmieri, care deserveau pe cei fără Covid) nu prea i-au ajutat. Eu un alt subiect greu sufletului meu…
Și mai sunt prodecan la UMF (Universitatea de Medicină și Farmacie). Oarecum cei din UMF mă cunosc. Asta ajută. Și cred că mă respectă. Sunt niște atuuri. Dar vă spun: nu am făcut compromisuri. Țin minte că m-a adus un taximetrist acasă, în 2020, și m-a mai adus acum, de curând, acasă. Eu vorbesc mult cu ei, toți mă cunosc. Și omul zice: păi cum? De trei ani manager, și tot la bloc stați? M-am distrat grozav, i-am zis: domnule, să știi că asta e normalitatea, nu ce zici dumneata. Ce lăsăm în urmă e important.
O infirmieră mi-a zis: am venit în 1990 în spital, și toți au zis toti că pun lift. Acum l-am văzut, în sfârșit. Elevatorul de 31 de metri e super – sunt foarte mândră! Și a fost și ieftin.
– Știți că s-au făcut multe achiziții aberante în vremea Covidului…
– Noi nu am făcut achiziții atunci. Am avut donații foarte multe. Noi nu am făcut licitații pe urgență, decât medicamentele care le luam uzual. Restul de materiale le-am primit moca. Dacă ne-au dat măști și costume moca, ne-am bucurat. Noi oricum nu avem un buget mare. Alt motiv să nu vină marii afaceriști în acest spital. Noi am luat pe proiect european la vedere, așa că nu am emoții. Și tot la bloc stau.
– Mulți vă consideră fraieri, așa-i?…
– Nu mă interesează. Mă interesează să creez un climat favorabil tinerelor generații. Să aibă loc în spital.
Sunt cadru didactic și mă deranjează să aud studenții când spun la curs că se intră in spital pe pile. Am căutat să angajez la Covid, în spital, de am înnebunit. Nu veneau, de frică, doar unii s-au încumetat. Pentru ei am tot respectul și pe ei vreau să-i ajut.
– Să spunem și că acest Covid încă nu s-a terminat.
– Dacă toți dau masca jos…
– Cred că putem face o ligă a ciudaților. Eu nu o dau în spații închise – stau cu sfințenie cu masca, și acum.
– Păi ei au dat jos masca.
– Asta a fost o cretinitate. E firesc că deja cresc ciferele.
– Da. Și o să crească. Nu mult. Dar cresc. Sper sa fim sănătoși.
– Oare la casele de pariuri se pariază deja pe contagiositatea tulpinilor noi, ce vor veni?… Dar să mergem mai departe. Am o întrebare – pe unul din mailurile cu pozele pe care mi le-ați dat scrie asta: 4 ianuarie 2021, centrul de vaccinare destinat și altor categorii în afara personalului sanitar. OK, că se putea începe organizarea, de atunci, e una, dar sunt și persoane ce iau vaccin, înțeleg. Iar pentru ne-personal medical povestea a început în 18 ianuarie. Cum de apare data asta de 4 aici?
– Noi am început cu personal medical, și apoi, din 18, s-a extins. E personalul administrativ din spital, de exemplu. I-am vaccinat. Instalatorul intra la Covid. În primele două săptămâni a fost reticența la vaccinare, apoi a fost buluc.
– Din 27 decembrie 2020, când a inceput vaccinarea, ăia cu reticența erau ascunși, se vedea doar bulucul, erau oameni ce nu puteau folosi platforma, ca mine, și altii ce încă nu erau prevăzuți în acel val doi, și voiau peste rând. Atunci s-au facut si chestiile cu vaccinatul familiilor celor ce țineau de consiliile județene, si al familiilor militarilor, și tot.
– Noi nu am făcut.
– Îmi aduc aminte bine cum a fost. Și îmi aduc aminte și porcăria aia de platforma, ce imbecil mergea… Eu nu știu ce servicii de IT au plătit ăștia, dar am înjurat platforma aia din tot sufletul…
Revenind la spital, cât timp (de ați cronometrat) lua, la început, să intrați în pinguin (costumul alb), cu tot dichisul, și cum ați gestionat la început frica proprie? Cum a fost pentru dumneavoastră personal toată treaba asta cu frica?
– 15 minute lua costumarea. Era frica de infectare. Inițial colegii au minimizat timpul de contact cu pacientul, intrau prin rotație, se consuma enorm cu materialele, apoi au prins curaj, au stat mai mult, că au vazut că nu s-au infectat. Țin minte că am ajutat la căratul unor frigidere medii ca și înălțime, să le urcăm în Zona Roșie. Și mie și asistentei ni s-a rupt costumul de protecție, dar ne-am făcut treaba până la capăt, ne-am decontaminat sârguincios și nu ne-am infectat. Pacienții proaspăt posesori de frigidere ne-au ținut pumnii șapte zile să nu ne îmbolnăvim. Cred că a contat și energia pozitivă trimisă de ei, dar la început spaima era mare, nu am condus numai de sus, am fost în rând cu ei.
10 asistente au demisionat, la început, 31 au venit la concurs, când am organizat. A fost un interviu corect, ele sunt acolo și în ziua de azi, la loc de cinste.
Știu că trebuia să dăm paturi pentru spitalul de campanie militar. Era cald in curtea spitalului. am spălat cu CIF și Domestos saltelele îimpreună cu infirmierele. Între timp vorbeam cu ele de familii, soacre, copii. M-am simțit foarte bine, și eu și ele. Pandemia asta poate a stricat mult, dar pe anumite părți a și cimentat. Știu că în salon la Covid erau la un moment dat internati șefi din primării și instituții, cu oameni ai străzii, amestecați – așa solidaritate nu am văzut, s-au ajutat, cei bogati au comandat haine pentru cei săraci, au împărțit mâncarea de acasă. Se spune și în literatura de specialitate că vindecarea vine direct proporțional cu empatia față de aproapele tău.
*
Au trecut doi ani de Covid și peste Timișoara. Spitalul Clinic Căi Ferate Timișoara, din oarecum patriarhal, cum îl știam, a trecut pe mâna unei femei strașnice. Și eu am făcut ca taximetristul de care spunea, în aprilie, anul trecut, văzând-o pe Stela Iurciuc cum a venit ca voluntar la Maratonul Vaccinării. Am întrebat-o: păi cum, și măririle, și directorii? Mi-a zâmbit și a explicat că e firesc. Că e acolo unde trebuie să se întâmple ceva, și poate ajuta.
E o zodie bună a spitalului, acum, cred. Și care mă face să pariez pe faptul că vom mai vorbi despre cele ce se întâmplă aici, în „a doua armată a țării”, cum spunea bunicul, și el, ceferist. Detașamentul alb al acestei armate, de data aceasta. Dar cu irizații din toate culorile vindecării.
Ramona Băluțescu
