Dorința de a scrie (și implicit de a afla mai mult) despre conf. Veronica Ciocan, de la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara, a pornit după ce am văzut o filmare de la absolvirea secției de engleză de la această universitate, de la Medicină Generală, de anul trecut, și i-am auzit speechul de atunci, precum și reacția studenților. Pentru că mi-am spus: uite un om iubit. Deosebit, aparte și iubit. Apoi, căutând să dau de un număr de telefon ca să o contactez pe doamna Ciocan, care ține de Medicina Legală, am constatat că este și una din vocile de jazz (blues) ale orașului, cu care mă mai intersectasem, și cu care împărțeam niște prieteni comuni. Și mi-am spus: aici e substanță de-un material.
Așa că am ajuns să ne întâlnim într-una din duminicile însorite ale orașului, și să vorbim despre cum curg lucrurile în pielea unei persoane-personaj, care nu doar dă înțelepciunea, studenților, prin cursurile sale, dar dă și frumosul, de pe scenă, ca artist.
*
– Practic am primit o ofertă la pachet. Un medic (iar medicii sunt oamenii de care îmi place să scriu) și un artist. Din păcate, în ultima vreme spun des chestia asta – am nostalgia medicilor de demult, care aveau o colecție de artă, care cântau la un instrument și care nu făceau greșeli de gramatică. Cum ați ajuns la artă? Era ceva ce s-a dezvoltat în paralel cu apropierea de vindecarea omului?
– Au fost lucruri care au s-au concurat diferit în timp. În primul rând, chiar dacă aveți nostalgia medicului, așa cum l-ați descris, trebuie să vă spun că eu nu am o colecție de artă, dar vă promit că nu fac greșeli gramaticale. Apropierea mea de muzică s-a petrecut organic, aproape de când m-am născut, când, de dinainte să merg, cred că înainte să vorbesc, am început să cânt. Am avut voce, ureche bună, de copil. Totdeauna am cântat curat, am auzit bine. Am poze cu mine de la serbările școlare, serbările de grădiniță. Întotdeauna am cântat, și acum fredonez cam tot timpul, și așa am trăit întotdeauna – cu muzica aproape
– Și ce e cântecul? E ceva de bine, sau e ceva să treacă răul?
– O, cântecul e orice.
– Am întrebat asta pentru că mi-am adus aminte de o replică a sopranei Virginia Zeani – canta che ti pasa, cântă că trece.
– Absolut. Când muzica este cathartică, absolut – muzica, precum și alte forme de artă, bănuiesc. Eu nu mă manifest artistic în altă formă, zic eu. Poate muzica e mai bogată decât alte forme de artă, pentru a îți manifesta și exprima orice sentiment. Sigur, nu vreau să minimalizez alte forme de artă, doar că nu mă pricep la altele. Cu muzica poți să treci singur dintr-o stare într-alta. Și, cu siguranță, dacă o faci în public, poți să transmiți emoția ta altora, și poate să-i vindece și pe alții.
– Și poți să te și hrănești din ceea ce îți vine dinspre ea.
– Absolut. Am fost la un workshop de jazz, acum mulți ani, cu o solistă americană, Karen Gallinger, care mi-a rămas prietenă bună. Și ea ne-a spus, la un moment dat, vocalistelor: țineți cont de faptul că noi suntem șamani! Mi-a plăcut chestia asta fantastic, pentru că simțeam, bineînțeles, ca și toată lumea care se apropie de muzică, puterea muzicii de a exprima emoții, dar și de a vindeca emoții. Pe cele negative, desigur, sau pe cele nedorite. Dar, de atunci, deși până atunci am simțit întotdeauna o mare răspundere față de publicul căruia mă adresez, de atunci nu m-a speriat chestia asta – m-a responsabilizat și mai tare, pentru că mi-am dat seama cât adevăr este în ceea ce ne spunea ea.
– Când a apărut publicul în ecuație, adică nu publicul care a aplaudat la grădiniță sau la școală, ci publicul real, de spectacol, să zicem profesionist?
– O să vă contrazic puțin. Eu cred că orice public, la orice nivel, este publicul „cu p mare”. Pentru că și muzica este racordată la tipul de public căruia i se adresează. Pentru un copil de grădiniță, cântecele de grădiniță sunt muzica lui. Și atunci eu cred că nici un public nu poate fi minimizat. Minimalizat sau considerat neprofesionist. Am cântat la liceu, de exemplu, în serbările școlare, am fost la liceu de muzică, până la un moment dat, până în clasa a șasea am făcut vioară. Aveam publicul de acolo, sigur, mai profesionist, dacă se poate spune, mai cunoscător, dar dacă vreți să vă răspund specific la întrebarea pe care ați pus-o, am început să cânt jazz – blues de prin 1994. Cred toamna lui 94. Și nu m-am mai oprit.
– Kamo?
– Cu ei am început, da, cu Bega Blues Band. Dacă doriți, v-aș povesti cum am ajuns în Bega Blues Band?
– Sigur!
– Eram proaspăt absolventă de facultate de medicină. Și cântam prin casă jazz, jazz-ul mi-a plăcut întotdeauna, cântam cu filmele, cântam cu casete. Și o prietenă de-a mea foarte bună mi-a zis la un moment dat, ascultând în clubul de jazz un concert de jazz – pe atunci exista Podul – măi, dar și tu știi să cânți chestiile astea. Ideea era că da, domnule, aș fi putut să fac chestia asta, deși muzica mi-o scosesem din suflet, se pierduse pe linie secundară, din cauza mamei mele, care acum îmi dau seama că a avut dreptate, pentru că, oricum, cu vioara n-aș fi făcut mare lucru.
– Dar Tomescu?
– Am fost mediocră la vioară, pentru că gândul meu era tot la cântat, mie îmi plăcea la cor. Cândva am trecut prin parcul din spatele Begăi. Și în fața mea, pe la vreo 50 de metri, mergea pe lângă bicicletă Kamo. Și am zis eu că ăsta e momentul, am fugit, l-am ajuns din urmă și am zis bună ziua, pe mine mă cheamă Veronica Luță, și eu cred că pot să cânt jazz – ați vrea să mă ascultați? Și m-am dus la el acasă. Mi-a zis… dacă vrei, vino pe la mine, eu știam cam ce cântă, și am început să cântăm la el acasă. El cu chitara, eu cu vocea. Cred că i-am și scos versurile unor piese, nu mai țin minte exact cum s-a întâmplat. Știu că aveam o casetă de jazz pe care am ros-o până os, ca să zic așa, și după aceea a zis, da, ok, îmi place cum cânți, dar trebuie să mă sfătuiesc și cu Johnny Bota, și am mai fost la o audiție cu ei doi împreună acasă la Johnny Bota. De data asta am cântat toți trei. Și au zis ok, te luăm.
După puține repetiții am intrat cu ei în concerte la Pod 16 și prin alte cluburi. Prima dată am cântat doar câteva piese cu ei, și încet-încet mi-au dat tot mai mult repertoriu. Aveam chimia. Mie îmi place foarte mult umorul, râd foarte mult. Probabil și ca mecanism de apărare. Găsesc partea amuzantă în orice situație, chiar și în situații tragice. Și în Bega Blues Band se râdea mult. Să nu uităm că era Mirel Butoi, era Mircea Bunea, întotdeauna Kamo era destul de cinic, tăios, dar trebuie să recunosc că totdeauna ce-i în gușă și-n căpușă era cu Kamo, ceea ce mi se pare foarte relaxant.
Colaborarea cu Bega Blues Band a durat vreo doi – trei ani, după care am înființat New Version și apoi Moody Stuff, formule în care am cântat împreună cu Toni Kuhn (pian), Johhny Bota (bass), Dinu Simon și Tavi Scurtu (tobe), Cristi Belei (ghitară). Cu Moody Stuff am realizat și două materiale discografice – All of Us și X-mas with Moody Stuff. Din fericire, cântările de jazz pot fi „fluide”, în sensul că putem încropi formule adaptate necesităților unui eveniment sau altuia, așa încât am cântat de-a lungul anilor în formule mai restrânse sau mai mari (de la 2 la 6 persoane) cu Toni Kuhn, Victor Micăuș, Ionuț Dorobanțu, Lucian Nagy, Casbi Santa, Alex Ciocan, Feri Szekeres etc.
Deși jazz-ul este zona mea de confort, nu refuz niciodată alte colaborări, așa încât am făcut backing vocals pe un album al trupei Abra Duo, am multiple colaborări cu Pro Musica (atât de concert cât și pe materiale discografice), cu Ilie Stepan, la coloane sonore ale unor spectacole, cânt cu plăcere blues cu Boghi Nagy și Blues Doctors de câte ori am ocazia, iar în ultimii ani am cântat în formule cu Mike Altrin, o muzică greu de definit ca gen, dar minunată de cântat și ascultat… activez cu mare bucurie în corul Timișoara Gospel Project de vreo 14 ani și sunt membră a corului Exultate al Domului Catolic din Piața Unirii.
Observați că am înșirat toată spuma muzicienilor din vestul țării, și vă mărturisesc că prezența pe aceleași scene cu fiecare dintre ei mă umple de reverență și de drag, de fiecare dată. E minunat să stai printre muzicieni, sunt oameni haioși, inteligenți, toleranți, cu har. De la orice repetiție sau cântare plec îmbrăcată în sunete și-n bucurie… și viața e mai bună…
– Mi-a spus acum câteva zile cineva, o doamnă pe care o întâlnisem la o lansare de carte pe care o făceam în alt oraș… nu știam că faceți și poze, și m-a pufnit râsul, pentru că unii oameni văd un om într-o anumită ipostază, și atunci când acel om are și alte fațete, bine conturate, oamenii se crispează sau rămân nedumeriți. Cum e cu dumneavoastră? Cum sunt aceste întâlniri ale oamenilor cu o parte a dumneavoastră, atunci când dau și de cealaltă parte? Adică cineva care vă vede pe scenă, și aude după aia că, știi, sunt medic legist, nu se crispează?
– Apar tot felul de reacții, dar trebuie să vă spun că nu-mi prea bat capul cu asta, doar înregistez ca un fel de curiozitate a vieții. Pentru unii e pur și simplu… a, ce fain, adică pentru majoritatea lumii. Au fost ani în timpul facultății în care nu am cântat deloc, dar nu mi-am pierdut speranța. Și nu mi-am pierdut încrederea în faptul că mă pot manifesta muzical.
– Deci toți colegii aceia ai dumneavoastră, medici, de care am vorbit, pe care îi știm împreună, adică mai bine zis eu îi știu pe câțiva dintre ei, nu știau că dumneavoastră puteți și cânta fain?
– Da, mulți nu știau. De la facultate nu știau. La liceu, și până la liceu, am avut ocazia să intru în serbări școlare, dar după aceea nu. Am fost, de exemplu, colegă de liceu cu Ovidiu Burlacu. Dacă îl știți, a fost coleg chirurg de chirurgie toracică, era cu doi ani mai mare decât mine și era sufletul serbărilor noastre de la liceu. Am cântat de câte ori s-a putut, și, repet, mi-am păstrat credința asta în muzică, dar în facultate nu am cântat deloc, decât acasă.
Și alți oameni au veleități artistice de o formă sau alta, dar dintr-un motiv sau altul, ori nu sunt încurajați, ori sunt timizi. Cred că mult mai multă lume ar face artă sau măcar s-ar hrăni cu arta altora dacă s-ar îndeplini un set de condiții. Nu știu care sunt ele. Pe mine m-a ajutat felul meu de a fi. Eu sunt curajoasă și încăpățânată, cred, și am o serie de… nu le spun neapărat calități… ca eu să nu-mi pierd încrederea în faptul că muzica mă ajută și că pot s-o fac. Cine mai începe să cânte profesionist la 25 de ani? Mulți ar crede că sunt prea bătrâni. Eu văd și la studenții mei. Unii dintre ei… se vede pe ei că își închipuie că drumul lor e cioplit în piatră. Trebuie să-ți dai șansa să încerci lucruri noi, să te rupi de unele, să intri în altele. Să te arunci cu parapanta la 40 de ani, de exemplu, cum am făcut eu.
– De fapt să vorbim și de studenți, de aici. Am pornit a vrea să vă întâlnesc pentru că am văzut un speech pe care l-ați ținut la un moment dat, nu știu, anul trecut sau înainte, grupei de studenți în limba engleză, și mi s-a părut un speech cald, neîngălat, fără cuvinte căutate, viu și care să meargă la sufletul oamenilor. Și atunci mi-am spus, OK, cât de mult trebuie să conteze un dascăl pe care să ți-l simți apropiat. Vreau să vă pun o întrebare care poate sună tehnic, sau poate, pe partea cealaltă, sună ciudat, dar cât de mult din muzică duceți, cât de mult din artă duceți atunci când comunicați ceva studenților la medicină?
– Ok, e simplu, de răspuns, ok. Poate o să pară desuet, dar eu cred în iubire.
– Eu cred în empatie.
– Empatia este și ea o formă de iubire. Asta vroiam să spun, sunt tot acolo, poate câteodată nu reușesc să mă manifest, dar eu cred că fără iubire nu se poate. E iubire să te dăruiești studenților, atunci când ești acolo, e iubire să te dăruiești publicului și să-i transmiți onest ceea ce simți. Ține de respectul de sine, care e și el o formă de iubire, și de respectul față de ceilalți. Chestia asta fantastică, care viața noastră, și tot ce e în jurul nostru, nu se justifică fără iubire, cred eu. Același gen de energie transmisă prin muzică cred că este și energia pozitivă, sau mesajul sincer transmis prin cuvinte. Și ce poți să le spui altceva decât să le transmiți, într-o formă sau alta, că sunt iubiți? Că trebuie să se iubească pe sine – și eu asta le spun foarte des studenților. Filonul e același, pentru că eu sunt aceeași. Chiar dacă în ipostază diferită, eu cred că suntem cine suntem, soțul meu are chestia asta, suntem cine suntem.
– E și el medic?
– Nuuu, e un tip foarte ok, nu vreau încă un medic în familie, ajunge. Eu cu soțul meu am avut în comun muzica, la început, și, bineînțeles, ca în orice căsnicie, avem multe alte chestii în comun acum.
– Cum ați ajuns la medicină legală?
– Haideți s-o luăm din facultate, sau poate chiar din liceu.
– Cum ați ajuns de la un liceu de artă, la medicină?
– Stați, că nu e așa de simplu, am făcut liceul de muzică până în clasa a șasea, când maică-mea a decis că trebuie să fiu scoasă de la muzică, pentru că nu fac școală suficientă.
– Eu încep să n-o simpatizez pe mama dumneavoastră. Glumesc!
– Dar trebuie să spun că, parțial, a avut dreptate. Pentru că stăruința mea cu muzica a dat roade până la urmă, și sunt într-un „a good place” cu muzica. Pe de altă parte, chiar îmi mergea mintea la carte, am făcut liceul de informatică. Și după aceea s-a dovedit că nu e informatica de mine.
– De ce n-ați făcut Lenau, să plecați din țară, după, cu germana?
– Nu am vrut niciodată să plec din țară. Niciodată nu m-a interesat, niciodată, la nicio vârstă, nici o clipă nu am vrut să plec. Mai era o treabă. Acum revin la maică-mea, ea a fost pe principiul că, decât să ies de la Loga, prelucrător prin așchiere, sau ce ieșeai de la Loga, lăcătuș, mai bine să ies de la informatică, utilizator de calculator și programator. Ea mergea pe principiul că ei sunt bătrâni. Dacă se întâmplă ceva cu ei, o să am o meserie în mână, și foarte practică. Dar să știți că mi-a folosit și asta. Cert e că mi-a folosit foarte mult faptul că am făcut liceul de informatică. Am avut un colectiv fantastic, ne iubim și acuma și ne întâlnim cu drag și acuma.
În orice caz, clar, nu puteam să fac matematică mai departe, la analiză matematică creierul meu a zis pas, de aici încolo nu mai merge. Și atunci a mers prin eliminare. Finanțe n-o să fac, profesoară nu o să mă fac, drept îm nici un caz. De altfel, să știți că am încercat cu dreptul, și am avut dreptate. Am rezistat trei semestre și m-am lăsat, nu mi-a plăcut deloc. Și, finalmente, rămâne în sită medicina. Asta înseamnă fizică, chimie, biologie, nu am intrat din prima pentru că ai mei nu mi-au permis să lipsesc de la școală, n-am avut timp suficient după amiezele ca să mă pregătesc cum trebuie. Eram cam 12 pe un loc atunci. Aproximativ. Și-am intrat a doua oară.
M-am gândit la asta de multe ori, că nici până atunci, nici de atunci încolo n-am mai făcut un efort intelectual atât de mare. A fost greu. Aveam patru ore liberă sâmbătă după amiaza, un an de zile. Ce credeți că făceam în acele ore? Mă duceam să iau casete cu muzică de la un DJ care îmi înregistra toate noutățile din Vest… Am început rotațiile clinice din anul trei. Mi-am dat seama că nu-mi place viața de spital. Eram îngrozită, cum să le spun eu la ai mei… Tata, care nu mi-a cerut niciodată nimic, era și el încântat că fac medicină, era medic, era mândru de mine. Pe el nu l-aș fi necăjit. În anul șase am făcut disciplina de medicină legală. Și nu mi-am dat seama, așa, în timpul semestrului, că îmi place, dar învățând în sesiune pentru materia asta m-am îndrăgostit.
Atunci i-am spus tatălui meu, care deja era bolnav, i-am zis să îmi place materia asta, că e grozavă. Și taică-meu mi-a propus să fac o lucrare de diplomă care să îmbine ce lucra el, cu medicina legală, și am făcut o lucrare de diplomă interesantă, pe corpi străini spirați, pe care taică-meu îi scotea din bronhiile oamenilor. Era unul dintre puținii bronhologi din țară, la ora respectivă. Și am făcut lucrarea de diplomă, mă rog, m-am dus la profesorul Dresser, l-am rugat să mă ia, m-a luat. Ulterior tata mi-a zis… tu știi că eu am fost cu Dressler coleg de cameră în cămin?
– E tare! Am senzația că este genul de tată care nu s-a dus să se roage de profii dumneavoastră să vă treacă.
– Niciodată! Am avut toate notele, de la 5 la 10. Și mă mândresc cu asta, și cred că și el s-a mândrit cu asta. Trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ, plus ce să faci cu atâția de 10. M-am dus să fac lucrarea de diplomă acolo. În timp ce făceam, mă rog, cercetare, lucram la arhivă, am cunoscut colectivul, am văzut ce atmosferă e acolo. Totul mi-a plăcut. Am spus că asta e de mine. După ce am terminat facultatea, m-am dus voluntar acolo, până să intru în stagiatură.
– De la început v-ați gândit să vă faceți doctoratul și să predați?
– Știți, când eu eram tânără, nu îndrăznea nimeni să se gândească să își facă doctoratul la 25 de ani. Pe atunci îl făceai când mai vedeai, când adunai ceva experiență, când aveai ceva de spus. Am rămas acolo. Am lucrat ca laborant, am hrănit șoarecii, am măturat, am dactilografiat, am făcut toate muncile din legală, de jos, și cu asta mă mândresc foarte tare, legala mi-a devenit a doua casă. Și așa o simt și acum. Colectivul e fain – oameni faini. cu simțul umorului. Sigur, compensăm prin umor.
– Da, eu asta am văzut la urgențe, spuneam acolo că niciunde nu se râde mai bine ca acolo unde se moare cel mai ușor.
– Așa e, supraviețuitorii celor decedați și pacienții în viață pe care îi avem sunt toți în criză existențială acută. Sunt oameni care tocmai au suferit vătămări corporale de un fel, adică leziuni, traumatisme, sunt oameni cărora tocmai le-a murit cineva drag. Nu e ușor.
– Cum curge nu o zi, pentru că sunt sigură că zilele sunt foarte diferite la dumneavoastră, în meseria de bază, dar să zicem o săptămână? Ce se poate întâmpla într-o săptămână, în munca dumneavoastră?
– Eu cred că nu există rutină. Decât dacă îți dai voie să curgi încolo.
– Apropo de lipsa de rutină, vedeți pasărea aceea? Acum trei ani încă nu era în Timișoara, nu exista specia.
– Da, vedeți, și asta e lipsă de rutină.
– Important e să avem ochi.
– Exact. Eu refuz sa cad în capcana rutinei, eu nu cred în rutină, tot așa cum nu cred în plictiseală. Eu nu mă plictisesc niciodată, și nu cred în rutină. Lucrurile se întâmplă în același timp. Aproape în fiecare zi am și activități didactice și la legală. Am ziua mea în care merg la sală pentru autopsii și ziua mea în care fac consultații – adică examinez persoane care au fost implicate în incidente traumatice, victime ale accidentelor rutiere, sau de muncă – o singură zi pe săptămână, însă, dacă e nevoie, merg de mai multe ori. Ne împărțim activitatea în funcție de volumul de muncă. După aceea am gărzi. O gardă presupune mers pe teren. Se autopsiază în general la locul cel mai aproape de locul decesului. Și atunci, în afară de Timișoara, avem alte morgi ale spitalelor din județ, unde facem autopsii, Lugoj, Gătaia, Jebel, Sânnicolau.
– Aici aș avea o întrebare, mi-a spus cineva acum vreo lună, și nu știu dacă e adevărat, că la medicină legală, în momentul de față, doar o singură persoană ar accepta sa autopsieze copii.
– E o legendă, nu există așa ceva. Noi nu facem pe nebunii, ca să zic așa, nicicare.
– Poate dumneavoastră nu faceți pe nebunii, dar ginecologii mai fac atunci când meseria presupune să facă și avorturi. Și unii spun, nu, eu nu vreau.
– Asta e altceva, când faci un avort, un chiuretaj la cerere, de exemplu, ucizi o viață. Și e dreptul ginecologilor să aleagă.
.- Ok și deci faceți și teren. Cum curge un teren în tot județul, respectiv în altă parte decât în Timișoara?
– Mergem împreună cu tehnicianul autopsier. Deci, dacă este nevoie, mergem la una sau mai multe dintre morgile din județ, facem autopsia sau autopsiile. Se poate să ai un caz, sau trei, sau niciunul… Apoi de seara până dimineața rămânem cu telefonul în mână, on call cum se spune, și ne ocupăm de alte urgențe – examinări de persoane sau cercetare la fața locului. În rest petrecem toți foarte mult timp scriind documente medico-legale.
– Cum se împacă un artist cu autopsiile.
– Când aveam vreo 23 de ani… Stați să încep mai altfel. Eu cred că există momente în viața noastră în care, cu puțin noroc, dacă avem aceste momente, ne punem în ordine gândurile. Cel puțin mie așa mi se întâmplă, un gând rostit devine mult mai organizat decât unul care plutește așa, prin cap. Am avut norocul să am momente în viață în care câte cineva, sau o întâmplare din viața mea, mi-a servit ca lecție, și am văzut-o ca pe o lecție. Și, în loc să mă supăr, sau să mă îmbufnez, sau să neglijez, am absorbit chestia aia și am învățat ceva din ea.
Când aveam vreo 23 de ani, un prieten bun de al meu, cu care purtam o conversație oarecare, mi-a zis, băi, ce e harababura asta, ce tot amesteci caii cu măgarii? În mintea noastră trebuie să fie sertare, în care să punem diferite lucruri, și să accesăm sertarele separat unele de altele, și atât de mult mi-a plăcut chestia asta încât m-am reorganizat. Și cred că asta m-a ajutat – de exemplu, eu, când merg să facă autopsie, nu mă gândesc că a doua zi am cântare. Mindsetul de părinte este altul decât mindsetul de cadru didactic. Cel de aici, cu dumneavoastră, este altul decât cel din timpul unei discuții cu prietena mea, de exemplu. Lucrăm pe foldere și nu suntem aceiași în fiecare folder. Chiar dacă suntem aceeași, esențialmente.
– Eu scriu poezie în care cred că pun foarte multă sensibilitate, și fac presă, unde știu că pot fi foarte dură.
– Și în care sunteți nesinceră?
– În niciuna.
– Cred că sunt doar forme diferite de sinceritate. Că doar nu aveți personalități multiple. Dar asta nu înseamnă că nu suntem tot noi, suntem tot noi, cu arta, cu alte resurse, cu alte fațete care cred că sunt foldere diferite.
– Sărind gardul iar înspre UMF, vă mai aduceți aminte cum a fost primul amfiteatru, sau prima dată când a trebuit să vorbiți unor studenți?
– Am început de la mic, în sensul că atunci când ești cadru didactic tânăr, nu ții cursuri, ții lucrări practice, și vorbești la maxim 30 de oameni – ceva de genul ăsta. Eu aveam deja experiența cântatului în public, ceea ce cred că m-a ajutat, și vă spun, vă repet, eu nu sunt un om rușinos. Adică n-am nicio problemă să mă expun. Emoția mea e că n-o să-mi iasă, sau că n-o să fiu în stare, dintr-un motiv sau altul, să-mi fac treaba măcar bine, dacă nu excepțional, dar expunerea în sine nu e o problemă pentru mine, niciodată n-a fost. Am avut emoții, bineînțeles. Dar date mai ales de lipsa mea de experiență practică, când eram foarte tânără. Teoria o știam bine, dar în momentul în care trebuia să fac prezentări de caz, dădeam ca exemple cazurile pe care le-am învățat din poveștile superiorilor mei, ale celor mai mari decât mine, ori, cu timpul, acum, de exemplu, când țin un curs, toată cazuistica pe care o prezint e cazuistica mea. În patologii medico-legale mai aparte, mai rare, prezint cazurile altora.
Eu predau bioetică și etică medicală, și predau medicină legală și, de obicei, în discursul inițial, unul dintre primele lucruri pe care le spun studenților este că medicina nu este cea pe care o văd în filme. Din păcate, în primul rând, în filme, majoritatea medicilor, dar și majoritatea polițiștilor pe care îi vedeți în filmele polițiste, își depășesc limitele competenței și atribuțiile. Se pricep la toate, își dau cu presupusul, fac multe supoziții, ceea ce noi nu facem – noi lucrăm pe bază științifică, nu ne hazardăm la diagnostice de niciun fel, studiem cazurile și acte medicale, cuvânt cu cuvânt. Orice caz al nostru beneficiază de aceeași amănunțime în examinare. Mie nu-mi place rutina, sunt multe cazuri deosebite, bineînțeles, dar nu cred că sunt genială în vreunul dintre ele, ci pur și simplu cred că sunt meticuloasă în toate. Eu am bucuria copilului, aproape copilărească, de câte ori mă duc către un caz. Mă duc naivă, mă duc cu mintea curată, mă duc cu succesiunea de etape ale protocolului de lucru în minte și le urmes meticulos la toate cazurile.
– O amintire frumoasă dinspre studenți?
– Am la mine în birou o diplomă pe care am primit-o de la o generație de studenți, care m-au invitat și la ei la banchet, diplomă pentru „cel mai non-conformist cadru didactic”. Mă mândresc cu diploma aia. Îmi place să lucrez cu studenții, grozav, majoritatea dintre ei – și asta mă bucură – înțeleg corect relația cadru didactic universitar – student. Până la urmă îmi place dialogul cu studenții, învăț de la studenți, și asta nu e vorbă goală, pentru că mă duc atât de deschisă peste tot unde mă duc. Eram curioasă și de dialogul cu dumneavoastră, de altfel de curiozitate am venit să văd ce mă puteți întreba, de ce sunt eu material de interviu?
– Pentru că am auzit cum v-au aplaudat, atunci când vi s-a spus numele, acea grupă de studenți de limba engleză, și asta a spus foarte mult despre faptul că oamenii vă iubesc și apreciază.
– Pentru că și eu îi iubesc pe ei, chiar mi-e drag de ei, interacțiunea cu ei e grozavă. Unii vin și cu probleme personale la mine. Mă copleșește chestia asta de cele mai multe ori și sunt foarte atentă ce le răspund, câteodată le spun că nu știu. Chiar dacă sunt adulți, sunt adulți tineri, proaspăt înstrăinți de ai lor.
– Sunteți un fel de duhovnic.
– Sunt un bun ascultător, asta cu studenții, și cu prietenii mei, și cu copilul meu, și cu soțul meu, și cu toți din familia mea, și îmi place să ascult.
– Totuși, mai vine o întrebare, care sper să rotunjească toată povestea – este loc într-un UMF pentru nonconformism?
– Categoric. În limitele bunului simț, bineînțeles, nonconformism. Gândiți-vă că eu sunt nonconformistă, dar am onoarea să fiu și vicepreședinte al Comisiei de Etică pe Universitate, chiar am fost aleasă acum pentru al treilea mandat, mă gândesc că voi fi făcând ceva bine. E fain tumultul tinereții și tumultul vieții, dar eu zic că niște coordonate de bun simț nu ne strică, și atunci și nonconformismul trebuie să fie în limitele bunului simț, acela învățat de la bunica – nu trebuie mai mult decât atât. Și lucrurile se așază acolo unde trebuie.
* Este o duminică luminoasă, trecem iar prin parcul Scudier, spre stațiile de tramvai, simt nevoia ca, după pasărea nouă locului pe care o arătasem la treaba cu lipsa de rutină să mai încerc să fac un mic cadou celei care cu atâta generozitate mi-a vorbit despre două ipostaze importante ale vieții ei, cea de medic – profesor și cea de artist, caut cu ochii în jur, a, da, uite, femela de ginkgo, care mi-e așa de dragă, în timp ce îi povestesc despre ea, și-i place, e ca și cum aș întinde un obiect, cu fundă roșie, știu sigur că o să mă gândesc și eu, mult, la a așeza lucrurile pe foldere, uite cum lucrurile înțelepte nu se opresc, trec de la om la om, și zidesc, exact așa cum o fac și cele pe care ți le pune-n viață un profesor, la școală, sau, dincolo de toate astea, sau chiar deasupra, cum face muzica – marea artă, în orice formă ar veni ea.
Ramona Băluțescu
