Să pleci în fiecare zi spre alt oraș, ca să-ți faci meseria, mi se pare o treabă demnă de un cavaler rătăcitor care se hotărăște să plece într-o cruciadă, bună de pus pe versuri, de menestreli. Deși anestezistul Bogdan Mirăuță, din Timișoara, nu este singur în transhumanța asta care îl face să schimbe în fiecare zi orașul, pentru… celălalt. În cazul ăsta, Arad. OK, teoretic vreo 56 de kilometri. Cu ce mai faci prin orașe, treci de 60, cred. Ca timp, să zicem că e vorba de o oră, de nu e aglomerat la ieșit sau intrat – doar de ai noroc.
OK, așa mai vii de-acasaă. Pentru că, de stăm să îndoim degete, să calculăm, și în Timișoara faci, uneori, mai mult de o oră, să ajungi la slijbă, dacă, să spunem, depinzi de două mijloace de transport. Și totuși, mai e ceva care mă face să-mi pară epopeică treaba.
Cât am locuit în Veneția, câteva luni, pentru școală, n-am simțit „insularitatea” problemei, deși eram legați de zona continentală printr-un pod. Stăteam în Dorsoduro, aveam acces la tot orașul prin poduri și o mulțime de mici vapoare. Dar profesorul cu care lucram stătea în Giudecca, spre care nu există pod (decât o singură dată pe an, o zi – dar asta e altă poveste). Și aveam un sentiment bizar față de chestia asta. Și mă gândeam – ok, cum ajungi la muncă, peste apă, de e furtună mare, sau vine chitul (da, știu, nu acolo) sau mai știu eu ce… Am prins o singură furtună majoră, cu tot cu tornadă, cât am stat acolo, și m-a găsit într-o insulă – în Lido. Dar s-a restabilit foarte repede circulația vapoarelor.
Rămâne întrebarea… ce te faci când depinzi de un fir de drum? Când nu te poți baza pe capilaritatea orașului ce face ca, de e blocat în față, să o iei pe altundeva? Mă gândesc la panglica aceasta îngustă ce leagă Timișoara de Arad. Bine, acum există și varianta autostrăzii, pe care anestezistul o preferă, dar mi se pare enervant să consumi timp până urci pe autostradă, apoi după ce cobori. Oricum, e un fir de drum. Și nu o poți lua pe câmp dacă se întâmplă ceva cu firul ăla. Îl întreb pe doctor, după ce pornim pe la 7 din Timișoara, spre Arad, dacă a dat de probleme de genul ăsta. Îmi spune că s-a întâmplat o singură dată de când face naveta. Și că nu a intrat în panică – a sunat la lucru, a spus frumos că întârzie, a rugat să îl ajute colegii cu acoperirea chestiilor pe care le avea de făcut în prima oră și… a așteptat să se rezolve problema. Care problemă a ținut cam o jumătate de oră, apoi s-a putut pleca.
În fapt, aici începe primul lucru esențial al poveștii. Și anume faptul că a face parte dintr-un colectiv bun e fantastic. Să ai colegi care te ajută și pe care îi ajuți, și cu care să te poți simți fain în timpul de muncă. Mă mir ca proasta de ce-mi zice doctorul – nu de altceva, dar îmi vin în minte niște colective din Timișoara unde medicii „s-ar omorî și pentru un ac de pălărie”, ca să citez din My Fair Lady. Da, cred că ăsta e un punct alb în plus la treabă. Pentru că e greu să faci naveta. Timpul pe drum, banii sparți… Dar, cum aveam să constat imediat, viața doctorului Bogdan Mirăuță e o succesiune de calcule între puncte albe și puncte negre – nu mult diferit de a multora dintre medicii pe care îi cunosc, aflați mai la început de drum.
Pentru că doctorul și-a terminat rezidențiatul, nu a prins post în Timișoara, a făcut voluntariat la Arad apoi a rămas acolo, pe post definitiv, pe care îl are din 2022. Dar asta nu e tot. Pentru că în ecuație intră și soția, care mai are doi ani și ceva din rezidențiat, tot la ATI, și există și doi copii. Așa că… totul trebuie împărțit și calculat, în bile albe și bile negre, ca să fie bine pentru cât mai mulți și pentru cât mai mult timp. Și cine știe unde va prinde post soția. Și dacă va fi sau nu rost de plecare, cu tot cu copiii, ca doctorii să poată să facă lucrul pentru care au învățat și s-au pregătit…
Și, cu toată zdroaba asta, mai rămâne ceva timp și pentru altceva, adică pentru a ajuta. Așa ne-am cunoscut, cu doctorul Mirăuță, în primăvara asta, când ne organizam pentru o caravană medicală la Săvârșin, o chestie pe care cei de la Asociația pentru ATI „Aurel Mogoșeanu” din Timișoara o fac deseori, pentru a aduce ajutor medical celor care nu pot ajunge la spitale sau la medici specialiști. În fapt, atunci am ajuns la începutul poveștii despre cum este să mergi în fiecare zi în alt oraș ca să îți faci meseria de medic anestezist.
Mi-am pus din ziua aceea în gând să văd cum e treaba asta, și acum, la început de septembrie, s-a și întâmplat. Și mă bucur că „celălalt oraș” este Aradul, oraș în care m-am format, stând la bunici. Și cum medicul nu prea are timp de „frumusețile Aradului”, cum se grăbește să ajungă la familie, când își termină treaba, rog ca măcar la drumul de dimineață să mergem prin sate, nu pe autostradă, ca să îi prezint doctorului unul din obiectivele strategice ale orașului de pe Mureș: langoșeria de la intrarea veche în Aradul Nou. Râde, aprobă, spune că știe de ea dar nu s-a oprit niciodată, e chiar în drumul nostru, cerem niște langoși cu brânză, fără alte aroganțe (lista cu variantele e lungă), îi luăm și ne grăbim la spital, eu am avantajul că nu conduc și că nu trebuie să mă schimb, deocamdată, reușesc să îl mănânc pe al meu, cu bucurie față de timpurile trecute – la sfârșitul anilor 70, langoșul cu brânză și mărar de la cantina Gării, eh… Până la urmă doctorul cu atâta rămâne, cu cele două guri luate înainte să urcăm iar în mașină, pentru că, până ne terminăm treburile, langoșul dispare din încăperea comună a anesteziștilor. Păi să le fie de bine, cum tot aflu că-s oameni faini.
Picăm pe o ședință deja începută, sper că lumea știe că medicul urma să vină cu un jurnalist după el, nu sesizez o tensiune prea mare, asta e bine, mă fac mică undeva în spatele sălii și mă pun să pozez, încercând să nu deranjez, tot felul de chestii din jur ce vorbesc despre viața de medic, ornamentele diferite de la papucii Crocs, ghirlandele de chei atârnate de șnururi cu nume de medicamente, prind un cadru și cu un computer cu data afișată – timpul trebuie să treacă până se gată și chestia asta, oarecum bizară, ce e pe rol, cu un test despre ce poate și ce nu poate accepta un medic de la un pacient, ca să nu fie acuzat de luare de mită. Îmi vine să râd de câteva ori, dar… până la urmă e ca și chestia aia învățată la școala generală: necunoașterea Constituției nu e o scuză pentru nerespectarea Constituției.
Schimb câteva vorbe cu șefa secției, șef de lucrări dr. Daniela Maria Moț, medic specialist ATI, care conduce Secția de ATI 2 din Arad, suntem la ceea ce eu știam ca Spitalul Municipal din Piața Mică, acum înțeleg că a fost înghițit de Județean, ca o amibă ce savurează parameciul înglobat în masa citoplasmatică. Câteva zeci de metri mai la stânga mi-am pregătit lucrarea de terminare a liceului, la laboratorul de atunci al acestui spital. Zâmbesc amintirilor, îmi pare rău cumva pentru pierderea identității acestei instituții, dar… asta e. E cu noi și prof. dr. Teodora Olariu, medic primar ATI. Nu întreb acum lucrurile pe care aș vrea să le aflu, e timpul pentru raportul de gardă.
Se încolonează lumea pentru intratul în saloane și văzut ce e nou sau aparte, rămân mai în spate, să nu încurc, trece pe lângă noi o targă cu o persoană decedată, acoperită. Cine uită că ființele mor, rău face – da, undeva ne bifăm răsuflarea ultimă. Uneori, într-un spital. E trist ca o persoană să se stingă fără un om drag aproape, dar asta nu înseamnă să subestimăm eforturile medicilor. E doar că… undeva se termină povestea…
Bag și eu un cap în unele din saloane, unde permite spațiul, peste tot curățenie, senzație de nou. Doar prea multe paturi, în camerele mari și înalte – dar, dacă e nevoie, mai bine așa decât să nu fie locuri. În unul din paturi e un bătrân ce trăise cu o doamnă fără să fie căsătoriți, fiul plecat din țară nu permite vizitarea din partea doamnei, rog să se vadă cu juristul spitalului dacă nu se poate face, totuși, ceva. Altfel, încă un om se va stinge singur și fără să-i atingă cineva mâna, cineva drag, când… chiar ar fi putut să fie altcumva…
Poveștile de aici nu sunt mereu vesele, ca în filmele americane. Nu e vorba despre agentul FBI împușcat cu șase gloanțe în piept, care mai face diverse giumbușlucuri, ajunge la spital, este cârpit, zâmbește din patul de la Terapie Intensivă, pentru vizitatori, și apoi pleacă înapoi, că mai are el ceva de rezolvat. Măcar în ziua asta, pacienții sunt, ca medie, cel mai degrabă bătrâni și foarte bolnavi, și nu toți dintre ei cred că vor ieși de aici pe picioarele lor… Pentru că, repet, lângă noi există și moartea, și, oricât ai cârpi la fir, cândva se rupe… E doar că… azi, ca sumă de pacienți, aici mi se pare apăsător. Iar ceea ce pentru mine e doar o zi, pentru restul celor din jurul meu e viața lor de zi cu zi, într-o mare de suferință și de frică de final. În care aduc câtă lumină pot.
Și se întâmplă și lumină. În timp ce șerpuim pe coridor, dinspre un salon spre altul, dau de un caiet de „sugestii și reclamațiuni”, și, cum e „la liber”, îl deschid undeva, unde va fi voit să se deschidă, fără să fi căutat, și citesc. Pozez. Cu litere mari veți vedea scrise două cuvinte: „umanitate” și „respect”. Mă bucur. Îmi pare bine să dau de medici apreciați. Îmi pare bine să fiu aproape de medici la care ai ce aprecia.
Izolatorul, acolo nu bag capul deși port mască, e un bărbat acolo dar, mulțumesc, nu țin să iau covid, dacă tot am scăpat până acum, reluăm șerpuirea în ordine inversă, privesc, cuget, mereu mi s-a părut foarte vechi spitalul ăsta, așa și este, dar uite că poți face să fie bine, măcar pe felii.
Trebuie să plec o vreme, să întâlnesc un coleg de la Uniunea Scriitorilor Arad, adică până la Teatru, pe taxi e eticheta cu „transport gratuit cadre medicale”, wow, zic, ați făcut așa ceva? Taximetristul îmi spune că cei mai mulți dintre colegii de la firma lui s-au băgat să ajute cu asta, în vremea covidului, și că el nici nu și-a mai luat jos abțibildul – e frumos, mă bucur că am văzut asta, frumos pentru Arad.
Îmi fac treaba, revin, salut portarul, spun cine o să vină după mine și ce vreau să fac, omul cumva vrea să mă oprească, nedumerit, din explicații. Se pare că nu e învățat să-i dea lumea prea multe informații. Dar așa mi se pare firesc, ca portarul unei institituții să știe ce hram port – de tot ajung acolo cu pace. De nu e cu pace, discutăm altfel, dar alea sunt cazurile mai rare.
Vine doctorul Mirăuță, mă ia de o aripă să mă tracteze la locul faptei, vom intra în blocul operator, e parte din viața unui anestezist, trebuie să-mi las rucsacul cu câteva chestii valoroase în el, doctorul îmi spune să îl las acolo unde și-a schimbat hainele, e o căsuță din spital, nu spun care, dar nu se încuie, oi avea eu încredere mai mare în arădeni decât în timișoreni (și tot așa, crescând încrederea, cu cât descrește un loc) dar spun un NU categoric la a-mi lăsa lucrurile neîncuiate undeva într-o altă clădire. Sorry, am văzut prea multe. Las rucsacul undeva sub o masă în burta spațiului pentru ședința de dimineață, e ok așa, intru în straiele pentru sală, abia aștept să văd blocul operator al spitalului fost Municipal Arad, zona de urologie.
Pentru că, azi, timișoreanul nostru a primit felia de urologie. Pentru că ziua unui anestezist nu e numai cu teste despre cum se ferește de mită, și stabilit cum picură substanțe prin tuburi ce duc la bătrânii din paturile pe care le-am văzut – deși și lucrurile astea sunt importante. E și partea de „sală”, adică ceea ce novicii consideră (și nici nu greșesc prea mult, zic eu) drept ce e cel mai spectaculos, la un spital: partea de chirurgie, de operat.
La sală, novicele vede doar chirurgul. În fapt, e o întreagă echipă ce ajută la ticăitul bun al lucrurilor. Și una din piese e anestezistul. Pentru că omul de tăiat, răscolit și cusut e ideal să nu simtă durerea, deci să fie amorțit sau adormit, și asta fără să moară pe parcurs. Închipuiți-vă un grafic și o substanță cu care se lucrează (deși uneori sunt mai multe substanțe, și trebuie să ai grijă și la interacțiuni) – dai prea puțin, doare, dai prea mult, moare. Și încă nu e gata povestea: dai acum – pentru cât timp rămâne așa? Deschide chirurgul, dă de ceva ce nu bănuise că e acolo, sau sparge un vas, sau frasul știe ce se mai întâmplă, și toată povestea sare, brusc, la altă temporizare – aici intervine anestezistul, care se pune și calculează pe degetele minții când și cât mai are de dat, și cât se poate întinde coarda, pentru ca restul echipei să-și facă treaba fără avarii asupra celui anesteziat.
Sigur, și eu credeam, la început, la primele operații pe cord văzute, că anestezistul e ăla care urlă la mine ”Ramona, nu da cu capul în lumini!”, cum făcusem, cândva, și chestia asta. Dar am prins și momente în care lucrurile care ar fi trebuit să curgă zeiss nu au fost așa, și atunci a început „reconfigurarea traseului”, și greul a căzut, pentru o vreme, pe anestezist, cu decizia lui. De aceea, cei șase ani de facultate, apoi rezidențiatul, specializarea, primariatul. Încărunțitul, copiii care vin cât timp părintele-doctor încă „face școală”, și tot…
Băgăm două intervenții, blocul operator e ok, ambele săli în care am fost, nu deranjează, ca o sală mizeră și veche, peste care s-a dat cu var, cum e senzația în alte blocuri în care am fost, oamenii îmi spun că au scule performante, că e bine. Întreb de timpul de așteptare pe care îl au de bifat pacienții care au nevoie de o intervenție ce ține de urologie. Nu e. Nu există. Se vine, e un diagnostic, se operează. Ce drăguț… doar timișorenii au reușit industria de a te anunța de șase luni de așteptare, pentru a te trimite tot la ei, la privat, de vrei să o rezolvi repede…
Primul urolog la care intru e șef de lucrări dr. Horia Mureșan, medic primar primar urolog, șef de secție la Urologia arădeană. Urmează să opereze un adenom de prostată, ce o să facă se cheamă TURP – hm, mă gândesc brusc la „Lecția de anatomie a doctorului Tulp”, de Rembrandt, acolo măcar omul are o cârpă peste sex, aici nu e cazul, treaba nu se face cu anestezie totală, mă irită puțin situația, săracul om deja e speriat, chiar spune că nu a mai fost niciodată bolnav, și mai pică și una care trebuie să facă poze cât timp e cu sexul expus… Explic, ca să fie totul ok și să nu devin și eu un factor de stress, că o să iau unghiuri decente, mă trag cât mai departe, și povestea începe. Cu o scenă ciudată, pentru mine, și care mă înduioșează cumva. Bărbatul își proptește capul în pieptul altcuiva, este cuprins în brațe într-o îmbrățișare bizară, deși realizez că ajută ca să nu tresară, trebuie să i se injecteze ceva în zona coloanei. Nu este doctorul Mirăuță cel care dă anestezia, ci un coleg mai tânăr – și rezidenții trebuie să învețe – desigur, atent supravegheați.
Pacientul se întinde pe masă, va rămâne conștient, cine știe ce e în sufletul lui… Prind câteva cadre, merg în partea cealaltă, vedem pe un ecran ce face urologul, explică despre TURP-ul cela, oricum, aflu de la anestezist, ceva mai încolo, că e acronim, din engleză de la „rezecție de prostată transureterală”, mă contrariază treaba, m-am obișnuit, mai nou, cu medicii care nu știu să pună măcar o cratimă bine, și acum îl aud pe unul folosind „acronim”, spun, anestezisul răspunde, simplu: „Păi medicii ar trebui să aibă și ceva cultură generală”. Așa era, cândva, mai demult…
E fascinant ce văd pe monitor, urmăresc cu sufletul la gură cum o țuță metalică, mărită de frasul știe câte ori, îndepărtează chestii ce nu ar trebui să fie acolo, ca și cum ar tăia așchii dintr-o bucată de cașcaval, urmăresc cauterizarea capilarelor, mă întreb în cât timp se dezvoltă simțul ăsta cu a realiza de câte ori e mărită imaginea, pentru a nu tăia prea mult. Tac, urmăresc, sorb imaginea. Calculez. Urologul mă întreabă cum mi se pare, abia atunci mă pun să râd, conștientă că răspunsul meu li se va părea, inițial, bizar. Le povestesc despre o noapte petrecută pe Aeroportul Sarajevo, în timpul războiului, adică după semnarea Acordului de la Dayton, dar încă se mai trăgea lângă noi, eram cu cei din ONU, din unul din posturile de control ce împrejmuiau aeroportul, iarna, pe zăpadă, mi-a dat cineva în mână o armă cu partea optică ce funcționa prin amplificarea luminii reziduale, vedeam totul în alb-verde-negru, și băieții de-atunci m-au întrebat cum mi se pare, am spus că mi-aș dori să pot să trag. Așa e și acum, după ce am urmărit cu atenție și interes monitorul – mi-aș dori să simt cum merge treaba cu tăiatul.
Râd și ceilalți, urologul îmi spune că a mai văzut treaba, că avuseseră pe cineva, cred că rezident, care chiar îi repeta mișcările mâinilor, în timp ce privea monitorul, fiind, tot așa, prins în a urmări și a înțelege ce se întâmplă.
Nu ține mult treaba, se rezolvă cu bine, ies împreună cu doctorul Horia Mureșan și mai rămânem în una din burțile blocului operator, între sălile de operație, să povestim despre reamenajarea secției, despre urologia din vestul țării, în general, despre transplant. Trec câteva minute bune, realizez că îl pierdusem pe anestezist, întreb unde este, era deja de o vreme în sala a doua de operație, unde asist. univ. dr. Alin Greluș, medic specialist urolog, urma să opereze un calcul ureteral (adică să scoată o piatră, spus mai simplu), intervenția numindu-se URSR (de la ureterpscopie retrografă flexibilă) cu litotritie, că tot întrebasem de au litotritor funcțional.
Atâta doar că piatra a plecat deja din pacientă, și stă într-un borcănel, cuminte. Păi… când? Pur și simplu, medicul a fost extrem de rapid, cum a putut să prindă piatra cu un clește și să o scoată fără alte scule implicate. Adică povestea, partea interesantă, se terminase deja – pacienta a avut noroc. Fac câteva cadre cu ce e acum în jur, mă uit la piatră, se uită și ea la mine, ce simplu a fost! – dar asta e ca în bancul cu meseriașul auto care cere douăj de mii de dolari după ce a lovit o mașină cu ciocanul într-un loc anume, și mașina a pornit: da, e o chestie scurtă, dar trebuie să știi unde să lovești cu ciocanul.
Începe scribăleala, anestezistul se pune să scrie foi, râd, zic: „Păi intervenția a ținut mai puțin decât birocrația”, îmi răspunde: „A fost mai rapid și decât anestezia”. Fain. Uneori se poate și așa. Patru din oamenii pe care i-am numit până acum sunt și cadre didactice la Facultatea de Medicină a Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad. Se mișcă lucrurile și dincolo de centrele de medicină vechi.
Cum e gata treaba, începem procesul de strângere, spre a ne îmbarca spre casă. Totuși, după ce ies din hainele sterile mai stau puțin de vorbă cu doamna șef de secție de ATI și cu doamna profesor universitar. Sunt foarte interesată de comparația între Timișoara și Arad, în zona donării de organe. Nu de altceva, dar dr. Daniela Maria Moț este și coordonator de transplant, iar dr. Teodora Olariu este cea care a propus-o, în urmă cu ani buni, pentru funcția aceasta. Acum 11 ani. Cum trece timpul… Îmi amintesc de discuțiile cu medicul Adrian Wiener, de acum… nu știu… 12 sau 13 ani, despre necesitatea ca și Aradul să poată avea donatori de organe – colegul și prietenul meu a pus mâna să se întâmple, ajuns între timp și senator, și deputat, dându-se peste cap, constant, pentru medicina arădeană și națională. Pe atunci era doar schița unei dorințe, și discuțiile tripartite cu dr. Carmen Pantiș, coordonatoarea de transplant din Oradea, coordonator regional. Și uite că acum sunt peste 11 ani de când la Arad există un coordonator de transplant. Nu știu dacă asta înseamnă că trebuie să mă simt bătrână. Poate doar împlinită. Lucrurile au avut rost.
Doctorul Moț îmi spune de cum a mers activitatea pe care o coordonează, la Arad, în ultimii ani. În 2023, Aradul a avut un donator real din cinci potențiali, s-au folosit doi rinichi la Cluj și ficatul la București. În 2022 au fost doi donatori reali din cinci-șase potențiali – cam într-un sfert din cazuri nu acceptă familia să doneze – îmi explică. Și totuși, chiar cu familii care au refuzat, Aradul a schimbat, în ultimii doi ani, viețile câtorva pacienți din România care au primit organe. E un lucru important. Pornit tot de la anesteziști.
Plecăm, eu speram să trecem iar peste Mureș, pe podul spre Aradul Nou pe unde veniserăm, să fac un portret al doctorului pe pod, realizez mult după că o luaserăm spre autostradă, n-a mai fost timp nici pentru Cofetăria Libelula, cu număratul „pituțelor” din profiterol, care era un alt obiectiv de bifat, doar la venire apucasem să spun două vorbe despre „Pomul Breslelor” pe lângă care trecuserăm (în fine, pe lângă nișa lui, cum a fost furat la începutul anilor 90), halal ghid al Aradului mai sunt… Dar unul din copiii doctorului trebuie luat de la… nu știu… cred că de la grădiniță, doctorul a promis că o face, și mă mir iar că e relaxat, deși trebuie să ajungă în alt oraș să-și ia copilul.
Dar te obișnuiești… Văd strada pe care rulăm, la plecare, o florărie pe care i-o laud, cimitirul unde se odihnește fosta mea dirigintă, lucrurile curg în lumina ascuțită a zilei, e un contrast foarte mare față de blocul operator, e ca o schizofrenie a schimbărilor, îl întreb retoric pe doctorul Mirăuță: „Câte vieți trăiți?” E o întrebare așa, ca un strop de ulei ce cade pe o baltă din asfalt, nu se pot întâmpla prea multe, răspunde: „Eu sper că una”. Dar fiecare medic e așa, cu morișca asta ciudată între asepsie, pacienți, și vânzoleala de afară – anestezistul adaugă și schimbarea orașului. Zi de zi.
Bine, am un cunoscut, medic, ce trece zilnic din Franța în Elveția ca să lucreze, acolo nu sunt decât vreo 6 kilometri de parcurs, dar e, totuși, o altă țară. E ciudat. Mai sunt și alți medici care fac naveta, de la Timișoara spre Arad, doctorul mi-i enumeră, medici primari și specialiști ATI, apoi rezidenți care nu au prins ca centru de formare Timișoara, și care sunt acum la Arad, și fac naveta.
Îmi închipui drumurile țării ca pe un preparat de corozoune din cele pe care le-am văzut la UMF Timișoara demult, pe când eram în liceu – injectezi o substanță ca un plastic în organ, se consumă, în acid, organul, rămân vinișoarele acelea, ale vaselor, prezente. Cam așa e cu traiectoriile navetelor celor care prestează diverse și, dintre ei, unii sunt medici.
Nu știu dacă răsucirea asta a sorții, cu drumul în „celălalt oraș”, este ceva ce ar trebui să acrească un om sau nu – știu că Bogdan Mirăuță e un tip care-mi pare așezat, echilibrat în toate cele – și la sală, și ca om, în general. Și m-a impresionat să-l văd că și-a rupt timp să vină și cu caravana „oamenilor lui Săndesc”, pentru a ajuta, în timpul liber. De altfel, cât mă foiesc printre tinerii anesteziști, aud pe cineva care îi spune ceva din care prind o bucată, cum că altcineva, un pacient, a mulțumit pentru niște informații primite pe îndelete, la telefon, pe care le-a luat de la doctorul Mirăuță, legat de un caz. Până la urmă, dacă poți să faci ceva bine și așezat, de ce nu? Chiar dacă, pentru asta, trebuie să faci drumul dintre Timișoara și Arad de peste 500 de ori pe an, pe sens… Are sens!
Ramona Băluțescu
