Era în 1987, zi ca acum, ce deja vorbește puțin despre toamnă, și începuse să picure, așa că ne-au băgat în Palatul de Cultură, sau cum s-o mai fi numit pe atunci. Din Arad. 34 de ani au capacitatea de a schimba mult oamenii, și totuși, unele lucruri rămân la fel. Îmi aduc aminte bine de privirea mea mioapă, cum ocheam cerul acesta intern, de pe bolta holului, cu fascinație și cu un strop de frig din adânc, așa cum se mai întâmplă, atunci când te gândești la sorți croite de alții. N-am crezut niciodată în norocul adus sau strâmbat de zodii sau de stele.
Precis aș desluși mai mult din ”ce a vrut autorul să spună cu asta”, de aș privi așezat pictura de deasupra mea, dar, și acum, ca și atunci, e senzația asta că la stelele pe care alții le cred ale sorții nu se cuvine să te zgâiești, chiar dacă ție ți se pare o tâmpenie toată povestea. Ce nu e o tâmpenie, însă, și îmi revine în minte și acum, ca și atunci, în prima mea zi de liceu, din Arad, la un pas de locul unde am pus pe os carne din cea mai temeinică (permiteți-mi să-i acord grad de comparație), la Liceul Miron Constantinescu, azi (re)devenit Colegiul Național Elena Ghiba Birta, e că viața face ca alții să devină părtași și, uneori, stăpâni peste o parte din cursul vieții tale. Ceea ce e năucitor, enervant și, deseori nedrept.
Particip, în acest sfârșit de august, la o întâmplare pe care o văd frumoasă, din afară – doi dintre colegii mei din Filiala Arad a Uniunii Scriitorilor din România iau distincții, azi, din partea Primăriei Arad, pentru munca lor. Ai spune că, uneori, printre furcile astea caudine ale celor ce-ți probează în dinți zodia, ca pe-o monedă calpă, se strecoară și chestii cu rost. Și mă bucur pentru ele. Dar nu mă pot opri din a gândi la marginea rostului, la timp, la colaterale.
Vasile Dan are 73 de ani, și va deveni, în cadrul acestei ceremonii, cetățean de onoare al Aradului. Dacă e să spun ceva simplu e că cred că merită. Pentru munca sa în poezie, pentru munca sa în a confecționa și a menține cadrul pentru poezie, proză, eseu, critică – chestii d-astea, de cultură. Dar lucrurile se definesc nu doar prin conținutul lor, ci și prin marginile lor, prin pojghița aceea ce, din ”noi” devine non-noi, și ne conține, spune până unde ne întindem. Și mă gândesc dacă urbea asta chiar trebuia să aștepte până aici ca să-i dea lui Vasile Dan bavețica aceea de primus inter pares – teoretic – din Pantheonul lovit de val de Mureș mare. Și-mi închipui suita de discuții politice și nu numai, de dinainte, în care se contabilizează, după voia stelelor (de pe umeri și din portmonee) pe câți a călcat pe bătături până acum, și de ”îl mai lăsăm să aștepte sau nu”. Bine că l-a prins, totuși, în viață distincția.
Mă mișc, între câteva poze și câteva priviri de prețăluit asistența, printr-o mare de oameni din care, în decenii, am ajuns să cunosc tot mai puțini. Imn, ipocrite mâini la inimă – mă aștept să se voteze lege să te ostracizeze ăștia de nu duci mâna la inimă, la așa ceva. După unii de lângă mine plânge pușcăria, până vor fi dovediți de infractori, după alții, comisiile ce descâlcesc plagiate. Dar, deh, Aradul a devenit spațiu al imposturii academice la nivel de artă, așa că… ar trebui să mă mir că se omagiază oameni cu merite adevărate în ale tipăriturii, azi… În fapt, mă mir. Dar mă și bucur.
Deși mi se spusese, din partea celor de la Biroul de Presă al Primăriei Arad că azi vor fi trei oameni ce ajung cetățeni de onoare și, în rest, iau niște diplome doar niște copii de pe la olimpiade, cu o zi înainte de ceremonie, apare și un val de lume ce primește sau diplome de excelență, sau Pro Urbe, sau de onoare. Halal… Le dă o persoană despre care se spune că, oficial, e primarul Aradului – deh, înțeleg că frâiele locului sunt altundeva, în rândul întâi de scaune, dar… nu mă interesează. De pe la Cristi Moisescu încoace nu mă mai interesează. E valabil pentru toți – cum votăm, așa dormim.
Mereu trebuie să fie și câte-un popălău care nu înțelege care e treaba cu masca, sau vrea să sfideze, după modelul mitropolitului Ioan Selejan, sau, atunci când se fac poze, să ți se bage-n cadru. Deh, pentru popi nu există pandemie, nu au spațiu pe hard să înțeleagă chestii de medicină… Și nici decența de a respecta regulile sociale.
Cu toate astea, o colectivitate ce încă găsește resurse să se ridice în picioare, cu aplauze, atunci când o doctoriță e omagiată, te face să te gândești că nu e totul pierdut. În rest, unele merite de Vinga, ce mă fac să zâmbesc, ca la un copil întârziat, căruia-i mângâi capul pătrat. Eh, poate ăilalți, ăia adevărați, or fi fost omagiați până acum, și a mai rămas plevușcă. Deși… mă îndoiesc, cum Vasile Dan ia povestea asta cu cetățeanul de onoare doar acum.
Așa-s eu, mai cinică, la chestiile astea, pentru că știu ce curvăsării politice sunt în spatele lor, și ce pupături în fund sau sforării. Dar tot rămâne loc cât să mă bucur că îi revăd pe actorii ce prezintă persoanele omagiate, Bogdan Costea și Zoltán Lovas – băieți faini și dragi. Importanți în orașul ăsta tot mai dughenizat (și pentru a ajunge la ceremonia asta trec pe lângă parcul din spatele Primăriei, pe care îl văd cum nu mi-aș fi dorit să-l văd). Dar de ce să nu ne manelizăm puțin, dacă tot suntem pe pregătiri cu Zilele Aradului, nu?…
Și chiar și dincolo de mâncătoriile alea ambulante (de data asta o spun la modul propriu, vorbind despre cele din parc), care îmi murdăresc imaginea parcului în care jucam șah, la mesele puse special pentru asta, acum trei-patru decenii, tot am puterea să mă și bucur un strop.
Vasile Dan devine cetățean de onoare al Aradului, după ce avea și premiile Arghezi și Eminescu, și devenise deja cavaler și ofițer, având ca trepte și volumele de versuri pe care le semnase, dar și grija cu care a dus Revista Arca prin ani, ținându-ne-o drept casă.
Iau volumul lui ”focul rece și alte poesii”, pe care-l am lângă mine, când scriu, nu mă pun să caut cuvinte meșteșugite despre poemele lui, cum oricum nu mă consideră potrivită pentru critică, azi rămân jurnalist și cititor de poezie și aleg ceva de redat aici.
”stinge lumina e ziuă stinge lumina e noapte
de la stînga la dreapta hîrtia se aprinde
încet cu o cerneală roșie de foc litere
noi e noapte stinge lumina închide
ușa după tine e ziuă
toate sînt adunate acum
ca într-un buzunar de la piept
vorbește nu-i nevoie de cuvinte
găsim noi și acea limbă
în care se crapă de ziuă.”
(stinge lumina)
Trec aici și laudatio semnat de Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România: ”Poetul Vasile Dan este o mare personalitate cu care Uniunea Scriitorilor din România are toate motivele să se mândrească. Membru de câteva decenii al breslei noastre, Vasile Dan este președinte, reales de mai multe ori, al Filialei din Arad. Dincolo de calitatea scrisului laureatului Premiului ”Mihai Eminescu” de la Botoșani, ediția 2020, se cuvine menționată activitatea lui în cadrul Filialei arădene. Vasile Dan editează de ani buni o publicație literară cu sprijinul autorităților locale, aflată sub egida Uniunii. Un simpozion național consacrat rostului revistelor literare din țară a cunoscut câteva ediții, la care au participat redactori șefi și membri ai conducerii Uniunii. Eu însumi am fost la Arad la trei ediții și am putut constata interesul publicului arădean pentru delicata, ca să nu spun altfel, problemă a luptei publicațiilor culturale pentru supraviețuire, în condițiile declinului presei scrise. Vasile Dan a orchestrat aceste dezbateri și a sugerat, nu o dată, concluzii foarte utile. L-a ajutat experiența proprie dobândită ca redactor-șef al revistei ”Arca”, una din cele mai bune din țară, cu, nu puține, numere de ”colecție”, cum au fost considerate. Viața culturală a Aradului și, desigur, a întregii țări îi datorează enorm excepționalului poet care este Vasile Dan, totodată neobosit animator cultural. Nu e momentul să vorbesc acum despre dificultățile întâmpinate de-a lungul vremii de poetul și editorul Vasile Dan, căruia autoritățile locale urmează a-i decerna, cum m-a informat primarul orașului, titlul de cetățean de onoare. În calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor, îmi exprim gratitudinea față de un gest care mi se pare absolut firesc, cu atât mai mult cu cât nu tot ce se întâmplă în cultura actuală merge în sensul firescului.”
Pe lângă titlul acesta, aplaud și pozez și oferirea titlului de excelență în literatură lui Ioan Matiuț, ”ministru de finanțe” al Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor, și poet. O să trec aici ceva ce scriam acum un an despre volumul lui, ”contraatacul de panică”, citând și un poem al lui.
”încerc să șterg
numele
de pe lucruri
să le văd”
”Avem căi de străbătut înspre adîncurile noastre. Avem exerciții de trecut, și dincolo de vîrsta școlii, pentru a ști cît sîntem, pînă unde ne întindem, cum funcționăm, ce ne bucură și ce nu. Spițeria lui Ioan Matiuț, cu aceste gînduri puse la păstrare, dinspre panicile – și lucările lor – unui om de dincolo de noi, deci de acolo de unde începe jungla, este o bună probă pentru a ne măsura interiorul, cu rigla gradată a trăirilor noastre speciale. Poezia contează. Chiar și scurtă, distilată la foc mic și servită ca floare de leac. Cu petale roșii, de la panică.”
Se aplaudă, se zâmbește, mai mult sau mai puțin ironic, se fac poze, se dau cadouașe, se bifează poza în grup, îl bag în mă-sa pe unul care-mi sare în față cât timp pozez, mă chinui să prind un personaj și fără rânjet libidinos, și fără să se miște (nu aveam blitz), pentru când, cum am spus, va apărea știrea cu pușcăria, rad o șampanie, privesc, iar, stelele de pe bolta holului, și zodiile lor. Mă bucur că am capacitatea să îmi simt inima plină pentru doi colegi merituoși, dincolo de ciudățenii ale ceremoniei. Așa sunt eu, eu văd nefăcutele din lucruri. Așa o să fie și peste două săptămâni, când am întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea liceului, la câteva zeci de metri de aici…
Aradul… Aradul drag, mai mult, sau altceva, decât o periferie a Timișoarei, cum spunea și Vasile Dan, în discursul de acceptare, rostit. Dincolo de ce merită sau nu oamenii pe care i-am văzut pe scenă, dintre care colegii mei chiar au avut motive să fie acolo, ce merită orașul ăsta?… Mai mult, zic eu. Și stele prietene… Și nu foarte des îmi termin reportajele cu nostalgicele trei puncte…
Ramona Băluțescu