Profesorul Alin Cumpănaș, ce conduce Urologia de la Județeanul timișorean, ne spunea, într-un material pe care l-am publicat în 11 aprilie anul acesta, că până în octombrie o să se reia transplantul renal la Timișoara. Cum suna îndeajuns de nerealist, am rugat să ne ofere niște termene până la care crede că va rezolva unele din problemele care împiedică reacreditarea secției, pentru procedura de transplant. Două dintre ele erau legate de trainingul necersar medicilor și asistentelor (al căror număr trebuia completat).
O parte din dialog a fost aceasta:
„– Deocamdată… da… suntem la faza de training… Ne ducem și învățăm…
– Păi nu sunteți încă la faza de training. Aia e problema!
– Suntem la faza de training…
– Nu! Sunteți la faza că AR TREBUI trainingul.
– Ar trebui training. Am mai fost de câteva ori, noi, urologii.
– Haideți să vă întreb: dumneavoastră personal aveți deja bifate orele…
– Da!
– Bun. Mai există și altcineva din secție care le are?
– Mai am încă rezidenți pe care…
– Rezidenți?!
– Da, pe care i-am trimis… Da, sunt și rezidenți în echipă. E nevoie și de rezidenți.
– Adică sunteți singurul, până la rezidenți, care are deja trainingul?
– Restul își fac trainingul. Sunt în curs de pregătire. Nu, nu au încă făcut.
– Ce înseamnă „în curs de pregătire”?
– Deci coordonatorul…
– Ce înseamnă „în curs de pregătire”? Eu știu că nu s-a plecat niciunde, în locurile astea unde se putea face. Poate știu prost?
– Am fost la Cluj. Acolo am făcut vizitele respective.
– Nu e vorba de vizite…
– Și trainingul.
– Cine a făcut trainingul la Cluj?
– Doar eu am fost. Atât.”
În fapt, nici acel „eu am fost la Cluj” nu e clar de a implicat și trainingul necesar, sau nu. Dar, dacă e vorba de trainingul medicilor, profesorul Cumpănaș spunea atunci: „Într-o lună de zile o să avem cel puțin trei oameni care să aibă stagii în centre care fac transplant, recte Cluj, București”. Asta se întâmpla în aprilie. Din ce știu eu, nu a fost nimeni din echipă la Cluj sau București pentru un astfel de stagiu. Spunea și că până în iulie trimite din asistenți la training. Nici despre asta nu am auzit să se fi întâmplat.
Am întrebat, toamna aceasta, în mai multe rânduri, pe mail și prin sms pe profesorul Cumpănaș și la telefon pe managerul spitalului ce s-a întâmplat cu mersul mai departe spre reluarea transplantului renal. Am auzit că ar exista un raport pe care l-a redactat profesorul Cumpănaș cum că s-ar fi întâmplat câte ceva din cele necesare. Și că voi primi și eu acel raport. Am rugat în trei rânduri să mi se dea măcar un rezumat după acel raport, cum am promis că public noutățile pe linie. Nu a venit niciodată, deși mi-a fost promis.
Așadar, din păcate, am ajuns în a treia decadă a lui octombrie și transplantul… nu e. Și nu va fi nici de acum până la sfârșitul lunii. Și nu va fi nici anul acesta, de mă întrebați pe mine.
Înțeleg că procedura aceasta încurcă, din varii motive, dar lucrurile nu se rezolvă cu sugestii frumoase. Ar fi mai util un „nu suntem în stare” sau „nu ne interesează că ne deranjează apele” – dacă asta e situația. Deși… pe undeva, prin cotloanele inimii, încă există o speranță pe care o avem, cum că se vor realiza pași reali pentru a se ajunge să oferim iar transplant renal în Timișoara.
Poate, pentru a se clarifica apele pe care le încurcă această posibilitate, ar fi util și să se analizeze diferența dintre secțiile similare din Arad și Timișoara, de la spitalele județene. Acolo unde Aradul spune că nu există timp de așteptare, la Urologie, și vorbim tot de o clinică unde operează cadre didactice universitare, cu scule bune, și renovată decent, pentru Timișoara am primit, în aprilie, replica aceasta: „există timp de așteptare, în afară de cancere, pe care le prioritizăm totdeauna, dar cazurile ca adenoamele, altă patologie, să zicem nu atâta de urgentă, sunt și câte șase luni pe lista de așteptare”.
Poate ar fi de analizat de unde apare timpul ăsta de așteptare, în condiții similare, la o distanță de 55 de kilometri – pentru că, desigur, nu am vrea să îi acuze cineva pe medicii timișoreni că trenează intervențiile pentru a-și trimite pacienții la propriile lor clinici și cabinete private, nu-i așa?… Și atunci poate îi dăm de capăt și transplantului…
Ramona Băluțescu
