Știți deja de caravanele medicale cu c încercuit și S, adică marca Săndesc. Adică oameni din zona medicală se strâng și se duc să ajute pe undeva pe unde nu ajunge picior de medic specialist, iar oamenii de acolo nu ajung la medic. Așa s-a întâmplat și în weekendul trecut. Frumos, screening, discuții așezate. Dar s-a mai întâmplat ceva – o salvare mai puțin obișnuită.
Povestea de bază e că 30 de medici voluntari de la spitale din Timișoara au participat, acum o săptămână, la o caravană medicală organizată de Asociația pentru ATI Aurel Mogoșeanu din Timișoara, în colaborare cu Spitalul Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” din Timișoara, în Vălenii de Munte, județul Prahova. La acțiune au participat profesorii Dorel Săndesc, Dana Stoian și Tiberiu Bratu și conferențiarul Ovidiu Bedreag, alături de medici primari, specialiști și rezidenți și, de asemenea, de la Ministerul Sănătății a participat secretarul de stat Alexandru Rogobete, care acum o lună și un pic și-a susținut teza de doctorat la Timișoara.
Asta înseamnă că în jur de 150 de persoane au primit consulturi de specialitate în nouă specialități. După ziua de lucru, medicii participanți au vizitat o mănăstire precum și Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte.
La întoarcere, însă, s-a întâmplat sfertul de oră magic care mă interesează pe mine și despre care vreau să scriu, folosind spusele celor care au fost acolo. Și anume duminică, în 3 noiembrie, pe aeroportul Otopeni, o trupă mai mică din echipa mare de medici, adică doctorii ATI Raluca Velovan, medic primar la SCJUPBT, Samir Rimawi, medic specialist la SCJUPBT, Raluca Cheresteș, medic specialist la MedLife și Vlad Tuturaș, medic rezident la SCJUPBT, ce o luaseră agale spre poarta dinspre avion, la terminalul de plecare, aruncă dulciurile pe care și le luaseră pentru zbor și intră într-o nouă tură de lucru, cum dau de un tânăr căzut, care făcuse stop cardio-respirator.
Despre toate acestea povestesc cu Raluca Velovan, de la noi de la ATI, medicul primar din poveste, care, povestindu-mi întâmplarea, se tot întrerupe să-mi spună că a fost un efort de echipă, ca nu cumva să îi uit pe colegii ei. Nu îi uit.
Așadar, este 4 fără un sfert, pe zi, oamenii vin de la cumpărături spre îmbarcare, dar îl văd pe Mario, pe jos, la doi metri de ei. Zboară instant gențile și dulciurile, zboară și informația că avionul este la 5 fără 20 de minute și că-i aștepta la îmbarcare, sunt vreo zece secunde de când băiatul de 16 ani a căzut, Raluca pune prima mâna pe puls, nu e, așa că băiatul este pus în poziția necesară și se începe resuscitarea. La locul respectiv era mama băiatului și câteva persoane din paza aeroportului, care au sunat imediat la medicii instituției și apoi au făcut un zid în jurul celui căzut, ca medicii să-și poată face treaba.
Întreb dacă s-a întâmplat ca mai peste tot, să apară curioșii care să filmeze sau să facă poze, dar medicul anestezist timișorean îmi spune că nu, că au putut să-și facă treaba nederanjați.
După două minute de compresii, timp în care Mario a rămas în starea de inconștiență, la resuscitare i-a urmat un coleg, și imediat după preluarea aceasta pacientul a început să-și revină, de unde fusese în drum spre a muri. Inima lui (cu care se prea poate că încă nu s-a obișnuit corpul – și vom vedea imediat de ce spun asta) ține să facă iar pe vedeta și mai bagă un stop. Mama crede că e doar un leșin, aduce de undeva niște pliculețe de zahăr. Doar că fiul ei începuse să moară. Echipa timișorenilor e încăpățânată, se continuă resuscitarea, între timp ajung și medicii aeroportului, au și un defibrilator cu ei, ceva nu funcționează la el, din grabă, o întreb pe doctorița anestezistă în ce moment i-au văzut cicatricea de pe piept lui Mario, îmi spune că pe atunci – mă gândesc că atunci când au încercat să folosească DEF-ul.
Și aici e cheia poveștii. Mario are un semn ca un fermoar înfipt în carne pe piept, cum a trecut printr-o intervenție teribilă, în Spania, cu 10 luni în urmă: un transplant de inimă. Întreb dacă reacția asta ar putea fi un prim semn de rejet, de încercare a organismului să respingă grefa, doctorița spune că nu știe, se va vedea, îmi confirmă că avusese cardiomiopatie dilatativă congenitală. În fapt, chiar acum pleca la Barcelona pentru controlul post-transplant.
Nu mai e nevoie să se piscălească la DEF, inima pornește, „dă din sânge ca dintr-o coadă”, cum spunea Nichita, da, da, îi confirm Ralucăi, va fi spus, a fost o muncă de echipă, toți au făcut câte ceva, între timp se sunase și la 112, dar băiatul era deja resuscitat când au ajuns cei de la Salvare, la 4 deja se plecase de la locul faptei.
Între timp sună cineva și la doctorul Săndesc, care sare în sus de bucurie la fapta celor din echipa sa, și stă cu un picior în avion și unul pe pistă, ca la tramvai (glumesc – dar… pe-acolo) până îi ajung oamenii.
Băiatul ajunge la un spital, apoi la altul, apoi, ieri, tot prin mijlocirea lui Săndesc, cu un transport special, la Barcelona, să se vadă care-i oful cu inima nouă.
„S-au găsit chiar oamenii de profesie, la momentul potrivit”, spune Raluca Velovan. Și mor de ciudă că n-am fost și în tura asta cu ei, și înfloresc de bucurie la ce-mi povestește, și văd, cu ochii minții, totul. „A fost o chestie mega-comună”, insistă doctorița, pe care, de n-o cunoști, o crezi model la vreo casă de modă din Paris, de te iei după frumusețe. Dar, de-acum înainte, de câte ori o s-o văd, o să-mi aduc aminte scena nevăzută, dar pe care mi-a gravat-o în minte, povestindu-mi: traiectoria genții ei, zburând pe jos, pentru a se arunca să-l caute de puls pe Mario și să-l facă să vină înapoi din locul cu lumină, locul cu verdeață.
Am mai spus asta cândva demult, acum 30 de ani, unei echipe de soldați și medici ai Națiunilor Unite, undeva în Sarajevo, în război, unde am ajutat să ajungem la etajul 17 al unei clădiri aflată sub tir, să luăm un soldat francez împușcat în occipital: și dacă o fi să pățesc ceva, cândva, aș vrea să fiți voi prin preajmă, să încercați să mă salvați. Am încredere în oamenii ce știu cum să treacă de fișa postului și de orele de lucru, ca să dea 110% din energia, inteligența și dăruirea lor pentru a face, în jur, mai multă lumină și a păstra, aici, vieți.
Ramona Băluțescu
