E un lucru aparte să fii părintele unei ramuri medicale într-o țară sau într-un oraș. Acum un an, Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș îl omagia pe unul dintre oamenii de la începuturi (bine, mâncându-i o literă din nume, dar cred că profesorul deja s-a obișnuit cu asta), la împlinirea a 90 de ani. Îl anunțau, atunci, pe ”fondatorul Disciplinei ATI din cadrul UMF, primul șef de secție de anestezie și terapie Intensivă din cadrul Spitalului Județean Timișoara, creatorul Școlii timișorene de Anestezie și Terapie Intensivă și unul dintre părinții fondatori ai Disciplinei ATI din România”. Vorbim de prof. univ. dr. Aurel Mogoșeanu, spre onoruri și aplauze.
Ce se întâmplă, însă, la un an după împlinirea unei vârste rotunde? Cum îmi dorisem de multă vreme să ajung să îl cunosc pe prof. Mogoșeanu, am folosit pretextul ca să ne întâlnim pentru o discuție despre ”cum a fost”. N-am reușit treaba cu tortul, pe care o visasem, dar am îmbinat niște prăjituri cu cremă în care am putut înfige două lumânărele în formă de steluță. Pentru că m-am gândit că ar fi fain de aflat ce-și dorește, la aniversarea de 91 de ani, un mare profesor al medicinei românești.
Ne-am întâlnit la fine de iunie, la o zi după aniversarea din buletin, ca să nu deranjez eventualii vizitatori. Am trecut de câinele de pază, am strâns și mâna doamnei profesor Mogoșeanu și am obținut, după o introducere în care ne declaram unul altuia emoționați, și intrarea în joc a profesorului, cu dorința și cu suflatul în lumânări. Dar despre ce s-a fost dorit, mai târziu.
Folosind una din fotografiile pe care le-am făcut cu profesorul, în spațiul public, puzderie de ”la-mulți-ani-uri” au invadat postarea respectivă, și zeci de replici, dar una din ele mi-a părut extrem de simpatică: ”Cred că și acum, la 91 de ani, dacă ar mai avea saboții de lemn de spital, ar porni la fel către oricare din sălile de operații și ar face anestezia pacientului”.
Am realizat, discutând cu profesorul Mogoșeanu, la masa lui de lemn din sufragerie, printre picturile pe care le-a realizat, reproduceri sau personale, că are o mare bucurie, dar totodată și sfială în a da. În a ”se da”. O modestie rar întâlnită printre medicii mari. Atunci, la începutul discuției, când a dorit să-mi arate ceva într-una din cărțuliile aduse la masă, s-a oprit ceremonios la un centimetru de mâna mea – i-am simțit doar adierea trecerii, ca la un bun anestezist. Atunci, însă, cînd am plecat, trei ceasuri și ceva mai târziu, ajunseserăm să știm câte ceva despre cum gândim, și din jurnalist – intervievat au rămas doar oamenii, și ne-am îmbrățișat cu drag.
Pentru că, în ciuda muntelui care uneori, rareori, poate fi un om, mă interesează mult mai mult izvorul de la poalele lui, care adapă și îndestulează. M-a bucurat generozitatea cu care profesorul Mogoșeanu vorbea de cei mai mulți din jurul lui, care erau de pomenit, și mai ales felul extrem de entuziast în care a prezentat începuturile actualului manager al Spitalului Județean Timișoara, prof. dr. Dorel Săndesc, care și el face mâine o vârstă – apropo. Generozitatea ține de firile mari. Firile mari, însă, nu țin de un fir liniar al vieții, neapărat, după cum vom vedea imediat.
• Am citit despre viața dumneavoastră, nu o să vă mai întreb de unde sunteți și ce ați făcut, s-a mai scris. E interesant că s-a renunțat la cuvântul ”reanimare” și acum se foloșește ”anestezie – terapie intensivă”. Poate vom mai pomeni despre asta. Dar debutul discuției aș vrea să fie altul. Tot despre definiri. Dacă ar fi să vorbiți cu un marțian, care nu știe corpurile și funcționalitatea noastră, cum ați explica ce este anestezia?
• Anestezia este o procedură de a face omul insensibil la durere și, dacă mergem mai departe, la durere și la prăbușirea facultăților sau sistemelor funcționale ale organismului.
• Deci inamicul este durerea.
• Da, durerea.
• Ce vi s-a părut interesant în traiectoria asta, de la a-i trage omului o bâtă-n cap și a-i scoate dintele, și până acuma, care credeți că au fost momentele esențiale? Acea anestezie cu eter din Boston?
• Nu, era și înainte un gaz, protoxidul de azot, asta prin 1790-1800, și a fost o rivalitate între două proceduri, cu gaz sau cu eter. Și astea două au fost în competiție până în 1847, când a reușit eterul și a decăzut protoxidul. Pentru că cu eterul poți să adâncești insensibilitatea până la epuizare, până la eradicare a durerii, pe când protoxidul de azot îți face secuse scurte de lipsă de durere, dar imediat își revine organismul brusc la durere, deci nu este credibil ca timp. Și atunci a reușit Morton, un american, să realizeze o anestezie la o operație, și cu asta a câștigat foarte mult, dar protoxidul a rămas ca adjuvant până aproape de zilele noastre – iar acum a dispărut, aproape.
• La noi, scurt timp după. Știți cum timișorenii au reușit să fie așa rapizi încât să aducă acea procedură și aici?
• La o sută și ceva de zile – din 16 octombrie 1846 la 5 februarie…
• …aveți o memorie a datelor… groaznic!… mă complexați – eu nu-mi știu nici buletinul pe de rost… (râdem) Dar cum de a ajuns așa de repede aici?
• Nu știu.
• Mă gândeam că atunci când ați intrat pe făgașul ăsta, adică ați ales specializarea, ați întrebat.
• Erau doi medici austrieci la spitalul militar, și au auzit, au citit în ziare, cu eterul…
• Deci asta e filiera – ziar, și au zis că hai să încercăm.
• Da, și au aplicat la un soldat român.
• O întrebare pentru cel din afară, care nu înțelege de ce stau lucrurile în felul ăsta – de ce se războiesc întotdeauna chirurgii cu anesteziștii?
• De fapt… de ce? Pentru că anestezistul este socotit de către chirurg ca un auxiliar.
• A fost, acuma cred că nu mai e. (spune soția).
• Oh, problema există în continuare…
• Și pentru că… spun cum s-a întâmplat la Bega, unde a apărut primul anestezist specializat, să zic, de specialitate, că specializarea a făcut-o ca un curs. Făceau începătorii în chirurgie, la indicațiile foarte sumare ale chirurgilor, că… ”dă la nas, pe tifon”. Și atunci puneau câte un tânăr, care nu era anestezist – nici nu erau anesteziști, nu era specialitatea asta până în 1960.
• Deci era oarecum la voia întâmplării? Și câți pacienți mureau din cauza asta? Sau nu se ajungea, din cauza supradozării, să se moară?
• Se poate, dar nu se supradoza, cu eter, pentru că eterul are o margine mare de la intoxicare la moarte.
• Spuneați cândva că brancardierii erau cei mai curajoși. Probabil pentru că nu știau cum funcționează toate.
• Nu știau, știau cu ”dă-i, bă, la nas”, se luptau cu el, erau mai solizi brancardierii, mai ales că tinerilor chirurgi nu le plăcea, ei voiau să taie.
• Și atunci a apărut această nevoie, spre o specializare nouă.
• Da. Și în afară de chirurgii tineri, secundari, care erau puși să facă anesteziile generale… pentru că anesteziile generale se făceau la operațiile deasupra diafragmei – dedesupt se făcea curara. Și cu anestezie locală – novocaină. Așa am prins eu. Și atunci s-a scos un post de anestezie la Bega.
• Dar unde, în România, a apărut chestia asta? București?
• La București a fost prima dată, profesorul Litarczek, și Filipescu. Unul era la Fundeni și unul era la Urgențe. Și ei au format Școala de Anestezie.
• Și atunci Timișoara s-a luat după București și a spus: ”tră să ne facem și noi”, da?
• Nu, la Timișoara a fost o chestie de care eu nu am beneficiat inițial, dar Dumnezeu m-a ajutat și m-a făcut să nu mă fac eu, prin practica mea, și la indicațiile chirurgilor, să mă fac anestezist. Atunci, în 1960, profesorul Litarczek aduna, la Fundeni, medicii care au reușit pe post, fie în Timișoara, fie în Cluj, fie în Iași, să-i adune, și un an de zile să-i pregătească. Necazul este că, la mine, în 1960, când am venit în Timișoara, de-abia m-au văzut, și m-au luat la Bega, și dă-i anestezie. Și nu m-au trimis la București. Un an de zile.
• Deja era acel stagiu pe rol, la București?
• Era pe rol, și eu trebuia să fiu în primul an acolo. Dar aveau nevoie aici. Dar eu fusesm și intern, mă obligau noaptea, că eu trebuia să stau în spital, și ”cheamă-l pe ăla”.
• Ăla micul, care știe!
• Da, și atunci dădeam eu.
• Deci o idee deja aveați. După ureche, dar, în mod cert, dacă lucrezi, îți faci o idee. Ați intrat în pâine. Dar am văzut că ați avut stagii și la Freiburg, și la Copenhaga. Cum ați fost lăsat să plecați?
• Păi după 8 ani.
• Dar cum? Cum de v-au lăsat să plecați? Nu și-au pus problema că rămâneți pe-acolo?
• S-au gândit, dar uite că eu nu am rămas. Eram deja căsătorit, aveam fata.
• Probabil s-au gândit că aveți copilul, și vă veți întoarce.
• Ei, când m-au luat anestezist, în 1960, și m-au pus să lucrez, după principiile chirurgilor, atuncea mă chemau zi și noapte. Lucram pe ulcer perforat, abdomen – chirurgie generală. Mai mă chemau și la Pădurea Verde. Erau congrese, simpozioane, și au auzit că eu mă zbat să dezvolt anestezia în Timișoara. Și am făcut și eu simpozioane, m-am remarcat cu lucrări. Am făcut și un burnout – mă chemau zi și noapte – și m-au internat. N-aveam locuință, stăteam prin spitale, și am făcut burnout, și un neuropsihiatru m-a văzut că eram cam dus, și a spus doamnei mele că ce e cu soțul tău că nu arată bine. Și au hotărât să mă interneze la Psihiatrie, o lună de zile.
• Dar dumneavoastră cum ați luat asta? Cum era atunci? Adică nu v-ați spus – ”mă scot ăștia de nebun”…
• Da… Am fost distrus. Și m-am dus, pentru că nu mai puteam. Nu mai dormeam, nu mai puteam să dorm, eram nemulțumit pentru că se termina programul la 3, și eu trezeam bolnavii cam până la 6, veneau la contravizită, se făcea programul de a doua zi, și când plecam acasă bătea la geam – pentru că nu aveam telefon, stădeam la socru-meu, soacra mea avea astm și se speria – ”veniți că avem urgență”. Zi și noapte. Una după alta. Dar au auzit bucureștenii de mine, că mă zbăteam să fac ceva. Și Organizația Mondială a Sănătății a făcut în așa fel că, cu doi ani înainte, a fost primul anestezist din România trimis în Copenhaga, la un an de specializare. Și a fost trimis, și n-a mai venit. Al doilea, de la Iași, a fost trimis și a venit, dar, cum s-a dus așa a venit. Pentru că ăla nu a frecventat cursurile. Și a profitat de ocazie, că e în Copenhaga, și avea bursă de 1600 de dolari, și…
• A dat-o pe șmechereală, cum se zice.
• Da. Eu nu vorbesc de rău, eu vorbesc de ce a fost. Și în al treilea an m-au trimis pe mine.
• Deci cumva era și un experiment. Adică poate totuși unul s-o fi găsind să facă bine.
• Da. M-a trimis la indicațiile bucureștenilor, adică a lui Filipescu, care era președintele Societății de Anestezie, înființată.
• Și asta la cât timp era după ce avuseseți acea lună de internare?
• Era în 68, eu fiind anestezist din 60.
• A, mult după. Credeam că era cumva o continuare ca să vă salveze de stressul de aici.
• A, nu. Și acolo… am făcut față bună, și m-am întors.
• Cum a fost acolo? Cred că era atâta de diferit ca societate, dar și spitalul vi s-a părut diferit?
• Totul era. Ei aveau profesor de anestezie, și se ținea în fiecare săptămână curs cu profesori, și din Londra veniți.
• Cum v-ați descurcat cu limba?
• Mi-am luat linguafon, învățam zi și noapte.
• Engleză, nu?
• Engleză.
• Nu știu ce e aia linguafon.
• Era un aparat cu bandă.
• Ca un magnetofon?
• Ca un magnetofon, da. Și mi-am luat și un profesor. A venit acolo la curs un englez, cam șmecheraș. Și m-am înscris și la el. Și din bursă am plătit 500 de dolari ca să învăț. Dar n-a meritat. Și atunci am învățat după linguafon. Dacă vreți, vă aduc cartea de linguafon.
Profesorul se ridică și merge în altă cameră, de unde aduce extrem de repede un manual de mai demult. Manualul e interesant dar, deși nu mi-ar fi ușor să explic, mă înduioșează faptul că medicul a știut să regăsească acel manual așa de repede.
• În 1960, când eu abia am intrat în Bega ca anestezist, Voinea Marinescu a hotărât, ca ministru, să se facă, în Timișoara, echipă de chirurgie cardiacă – la Timișoara, la Cluj, la Iași și la București, el fiind la Fundeni. Și atunci s-a întocmit o echipă, în noiembrie, când eu eram anestezist începător, și atunci au hotărât, și s-a zis ca la chirurgie cardiacă să fie chirurg 1… nu mai știu… cineva de la chirurgie infantilă, internist să fie Streian.
• A, tatăl lui Caius, l-am cunoscut pe prof. Streian.
• Și anestezist nu era nimeni, doar eu. Și atunci… trimite-l. Pentru chirurgie cardiacă. Eu nu eram anestezist nici pentru… așa… începător eram. Și m-au trimis la Fundeni. Și pentru că aveam statutul că fac parte din echipa de chirurgie cardiacă pentru Timișoara, m-au lăsat să intru în sala numărul 1, unde se opera pe cord, cu Litarczek. Și m-am dus acolo… tufă.
• Dar cred că era fascinant!
• Da! Și stăteam, și Litarczek era supărat pentru că zicea că, pentru a ajunge anestezist la chirurgie cardiacă, trebuie să fii anestezist generalist.
• Da, adică să pleci de undeva.
• Și nu m-a prea băgat în seamă. Apoi a văzut că mă interesează. De exemplu, dacă vedea că mișca bolnavul, îi spunea asistentei ”dă-i”, și asistenta spărgea fiola, și injecta. Și arunca fiola la coș. Eu m-am dus și am luat fiola, am citit abțibildul.
• Aaaa, interesant!!
• Și mi-am zis, mă, când mișcă bolnavul, îi dai din ăla.
• Dar nu v-a spus omul acela măcar atâta?
• Nu! Mi-a spus: tu trebuie să faci parte din cursanți, nu să stai în sală, să fii cu toți ceilalți din țară.
• Era supărat că ați fost băgat pe gâtul lui.
• Da.
• Dar în timp, dacă a văzut că vă străduiți, și vă place, v-ați apropiat, nu?
• Da, ne-am apropiat, ulterior, pentru că eu m-am băgat și după amiaza când se țineau cursurile – mă duceam la curs. Dimineața țineam sala nr 1, unde nu intrau toți ceilalți colegi, 30-40. Și m-am întors acasă…
• Cât ați stat la București, la Fundeni?
• La Fundeni am stat din ianuarie până la sfârșitul lui iunie. Și eu am prins tot anul, am făcut într-o jumătate de an cursul ăla pentru care trebuia să stai la București. Până în iunie era cursul lui Litarczek, și restul, 6 luni, îi trimitea sau la Urgență, sau la vreun spital. Iar eu am făcut partea principală a cursului, adică intubația, și tot, la sursă. Între timp s-a întâmplat la Spitalul Bega o situație gravă. Profesorul Ioan Mureșan, primul profesor de chirurgie, avea de operat un bolnav pentru care trebuia să deschidă toracele. Ori înainte nu se putea deschide toracele pentru că se colaba plămânul, și murea. Dar dacă se intuba bolnavul…
• Aaa, si dumneavoastră erați cel care știa chestia asta, deja, și a apelat.
• Nu, asta era înainte. Înainte de a ajunge eu la Bega. Și profesorul Mureșan a auzit că e unul la Clinicile Noi care a fost pe la București și știe cumva să intubeze. L-a chemat. Și când ăla i-a dat curara, că intubația se face cu curara, dar n-a putut să intubeze, și a murit bolnavul. Și profesorul Mureșan a zis: ”la mine în clinică pe ăsta să nu-l mai chemați de la Clinicile Noi”. Și așa a ajuns la Spitalul Bega că anestezia cu intubație este periculoasă, se moare.
• Pentru că cineva a greșit, cândva…
• N-a putut… Nu era bine pregătit… Și eu am ajuns la București și am învățat intubația, am venit la Timișoara, și a revenit din surghiun politic un profesor, Adam. Foarte cultivat. Și a venit să opereze. Eu, tot cu masca, cu proceduri din astea, și profesorul a zis ”eu vreau să operez colecist, dar mie să-mi intubezi bolnavul, că ai fost la București”. Și am intubat, curare, bolnavul relaxat, balonul – cu mâna, că nu era pe atunci ca azi, și a intrat în practica profesorului Avram, m-a chemat tot timpul. Și un alt chirurg avea de operat rect. Asta însemna anestezie mare, și dura 3-4 ore. Nu stai 3-4 ore cu tifon la nas, la bolnav. Și a văzut că eu dau anestezie cu intubație, la Adam. Și vine la mine și zice ”Vezi că mâine operez un rect, dar mie să nu-mi faci ca d-alea”, și-mi arată cu degetul. Adică mie să nu-mi intubezi. A ajuns profesor – era atunci conferențiar. Până la urmă s-au lămurit că intubația este bună. Și am reușit să impun specialitatea de anestezie, să fie ca specialitate între celelalte.
• Cum de nu s-a gândit nimeni, încă, la acel moment, că este nevoie și de o catedră specială?
• Când eu am ajuns să am saloane de terapie intensivă, la stagiile de chirurgie care durau, să zicem, trei luni, două săptămâni îi trimitea la mine. Fără să fiu cadru didactic. Și le țineam cursurile. Și așa am ajuns anestezist format la Fundeni.
• Deci s-a considerat că este destul pentru cei care învățau, să facă acest stagiu cu dumneavoastră? Nu se simțea încă necesitatea unui medic specializat strict pe anestezie, să învețe asta în UMF, la o disciplină?
• Asta s-a înființat în 1992.
• Știu că dumneavoastră ați fost chemat ca profesor.
• Când ei m-au făcut pe mine profesor, s-a înființat disciplina.
• Și înainte de asta erau doar noțiuni de anestezie, care se predau în cadrul chirurgiei?
• Da. Fiindcă eu în 1974 am primit salonul, ne trimiteau studenții la mine, să le arăt cazurile. Așa, încetul cu încetul, am luptat ca să introduc anestezia ca specialitate de sine stătătoare, și asta a devenit disciplină în 1992.
• Era firesc ca lumea clinică să aibă un corespondent și în UMF.
• Da. Litarczek s-a luptat, de la București, ca în fiecare institut de medicină să fie și disciplina de anestezie, și el m-a făcut profesor.
• Mi-ați spus de începuturi – să vorbim și de partea cealaltă. Și anume se spune, de către cei care sunt azi anesteziști în Timișoara, că ați creat o școală de anestezie. Cum simțiți că vi se continuă meseria de către cei de acum? Eu îi știu pe Dodo Săndesc și pe Ovidiu Bedreag. Simțiți că sunt pe linia pe care ați fi dorit-o, că epoca le-a permis asta? Ceea ce fac acum e ce credeați că va fi, sau vedeați altfel viitorul anesteziei în Timișoara?
• Eu zic că anestezia din Timișoara, actualmente, e la nivel internațional! Nu european!
• Îmi aduc aminte de jurământul lui Hipocrate, care vorbește de filiația aceea a învățăcelului cu învățătorul. Dumneavoastră aveți numele folosit pentru o asociație care face foarte multe lucruri. Până la urmă, sunteți deja ca un fel de nume de stradă, în viață fiind.
• Păi eu am introdus terapia intensivă la nivel european, aici, adică anestezia cu curare, cu intubație, ca bolnavul să fie relaxat și chirurgul să opereze liniștit. Am introdus anestezia generală și terapia intensivă la come, la șocuri, la politraumatisme.
• Dar cum vă simțiți având numele în titulatura unei asociații ce ajută ceea ce nu se poate întâmpla acum în spital, și a preluat o parte din sarcinile astea și le aduce societății? Și se întâmplă toate astea cu numele dumneavoastră în frunte.
• Pe măsură ce trecea timpul, chirurgia omenească, în toate spitalele, avea nevoie de anesteziști, și deci a crescut numărul de anesteziști. Și, crescând numprul lor, s-au format centre de secundariat, rezidențiat, cum se cheamă acum, și nu mai putea doar Fundeniul sau profesorul Litarczek să rezolve problema întregii țări, și s-au făcut centre univeritare de terapie intensivă și reanimare și anestezie la Iași, Cluj și Timișoara. Și la Craiova, dar ecva mai mic. Văzând Litarczek că nivelul a evoluat la Timișoara, a făcut centru de rezidențiat la noi, și printre cei care au venit era și Dodo. Și s-a format, am avut ocazia fericită să-l trimit în Franța. Pentru că un medic baptist, care era chirurg în Lyon, român, fiind cum sunt baptiștii, să facă bine altora, a întrebat de nu trimit pe cineva să se formeze acolo. Și l-am trimis unul, care era înaintea lui Dodo. Dar acest B. Era căsătorit cu o altă anestezistă, foarte virulentă, era bună profesional dar foarte dictatorială, ceea ce i-a adus necaz, la Revoluție s-a cumulat din ajutoare un cabinet și soțul ei a fost bun student apoi mai slab, și a venit din Franța cum a plecat. Al doilea an mi s-a zis că mai pot trimite pe cineva și Dodo a venit înapoi…
• …brici.
• Da. A fost rugat să rămână în Franța.
• Deci cu Dodo ați nimerit-o!
• Da. M-a felicitat toată țara, pentru că el a ajuns renumit și pe țară. L-am apreciat, am avut încredere în el, și el, încredere în mine. Că, de exemplu, Litarczek era bolnav la Oradea la băi și l-a apucat o durere, un bloc vertebral, și dă telefon la Dodo și spune că ”Vin la tine să-mi faci o peridurală”. Și Dodo zice ”Domnu’ profesor, vine Litarczek, am emoții, vreau să fiți lângă mine”. Și așa m-a încântat că a avut curajul, și a reușit perfect.
• Dar asta în ce an era? Era mai la început, de era emoționat, nu?
• Da, nu mai țin minte. Eu am fost făcut profesor în 92.
• Acum el se apropie de pensionare, și sunt deja niște ani de când are o asociație cu care ajută ceea ce se întâmplă în spital, suplimentează serviciile, prin această asociație care vă poartă numele. Și cumva simt că modestia vă face să nu îmi răspundeți, dar vă pun a treia oară întrebarea asta: cum vă simțiți să existe o asociație care face atâta pustiu de bine în jur și care vă poartă numele?
• Eu simt că el a înțeles că eu am trecut prin atâtea experiențe de la burnout la cursurile și la pregătirea rezidenților – el a ales, de exemplu, rezidențiatul la Târgu Mureș, apoi a auzit că Mogoșeanu predă bine și îi lasă și pe ei să lucreze. Adică nu că ”Dă-te deoparte”, că eu fac, ci…
• ”Pune mâna!”
• Da, ”Pune mâna!” Dar după ce știam că știe! Și am fost renumit, în sensul că ”Du-te la Timișoara, că acolo înveți și lucrezi bine!”
• Ați nimerit-o cu Dodo. Tura următoare e la fel de bună? Merge mai departe școala dumneavoastră: dacă lui Dodo îi sunteți ca un tată, lui Ovidiu i-ați fi ca un bunic. Credeți că a reușit și Dodo Săndesc să continue această școală?
• Da. Și cu Ovidiu mă știu foarte bine. Este un tip foarte practic și studiat. Dă siguranță și încredere bolnavului. Simte omul că e în fața unui om doct. Dar știți că mai e un conferențiar, nu?
• Da, Marius Păpurică. Doar că eu încă nu-l cunosc.
• E foarte bun și el, studios, a fost mai întâi asistent la mine, apoi s-a apucat de UMF.
Am mai discutat multe, despre mulți. Lucruri despre trasnplant sau despre momente aparte în alte țări… pe altcândva. Și totuși, rămăsese dorința. Și poate nu trebuia să întreb. Sau să îmi spună. Cu toate astea, profesorul îmi spune ce și-a dorit, deși e trist. Îmi spune că și-ar dori să moară înainte de soția lui, să nu fie nevoit să trăiască fără ea. Filemon și Baucis, șoptesc, și îi amintesc profesorului legenda din Metamorfozele lui Ovidiu… E cumva răscolitoare dorința celui care a avut în mână, timp de decenii, adormirea și chiar viața și moartea atâtor oameni. Și totuși, până atunci mai e. Întotdeauna un mare maestru mai are ceva de spus, privind la traiectoriile elevilor săi. Și e ascultat.
Ramona Băluțescu
