Știi cum se vede cerul prin geamul unui azil de noapte? Unii din medicii timișoreni știu.

Doar o pojghiță, un strat așa de subțire de se poate vedea cerul, prin el, ne desparte de lumea celor extrem de necăjiți de lângă noi. Uneori, de mergem pe stradă și ne strecurăm prin mulțime, putem ajunge la interacțiuni directe, mai strânse decât spațiul ”de protecție” pe care l-am păstra față de ceilalți, într-un lift fiind. Și totuși, de cele mai multe ori nu îi vedem, pentru că ies din preocupările noastre. Sau, de îi vedem, o facem doar ca să ne ferim de ei, cu dezgust și cu teamă. Ca și cum ne-ar contamina nenorocul. Sau de parcă, de ne-am permite un strop de empatie, am scădea cu ceva în ochii societății, făcându-ne de râs față de cunoscuții noștri bogați și influenți.

Și totuși, o mână de oameni de la Spitalul Clinic Județean de Urgență ”Pius Brînzeu” din Timișoara și de la alte instituții medicale din oraș nu s-au gândit că le-ar scădea cota de și-ar petrece exact Ziua Mondială a Sănătății printre cei mai necăjiți dintre timișoreni. Așa că vineri, 7 aprilie a.c., caravana medicală ”Împreună pentru Viață” a ajuns la Azilul de noapte ”Pater Jordan” din Timișoara, împreună cu cel care a gândit și implementat conceptul, prof. Dorel Săndesc, managerul Spitalului Județean. Cu sponsorizarea și ajutorul firmei Hellimed, care a adus aparatura pentru consulturile de specialitate, ecografe, ekg și spirometru, și a firmei Essilor România, care a oferit consultul oftalmologic și ramele de ochelari și lentilele folosite pentru cei în nevoie.

Sunt cinci ani de când Asociația pentru ATI ”Aurel Mogoșeanu” a început povestea asta frumoasă, cu caravanele medicale. Pe principiul că, de nu vine muntele la Mahomed, merge Mahomed la munte, cadrele medicale din jurul lui Dorel Săndesc au identificat zone unde se ajunge mai greu, ceea ce înseamnă că se și pleacă mai greu, spre medic, și au mers acolo fie cu echipe de specialiști, pentru consulturi, fie cu vaccinarea. În munți, prin sate sau alături de refugiații ucraineni, cadrele medicale au căutat să aducă alinare celor care nu-și permiteau să treacă de un eventual medic de familie și să ajungă la un medic specialist. Ba, uneori nici pe medicul de familie nu aveau de unde să-l scoată. Așa că… de ei nu au putut să ajungă la medici, au venit medicii la ei.

Pentru aprilie, două au fost acțiunile anunțate de grupul de voluntari ce participă la aceste caravane – o acțiune la azilul de noapte și una la comunități din Delta Dunării și din Săvârșin. La azil, o echipă multidisciplinară de 30 de medici, asistenți și colaboratori a oferit asistență medicală beneficiarilor de aici, plus ochelari. Au participat la întâlnirea aceasta medici din diferite specialități – cardiologie, medicină internă, pneumologie, neurologie, oftalmologie și endocrinologie.

Este o zi în care Ambasada SUA și American Councils for International Education au sugerat să ne aducem aminte de valorile voluntariatului și prieteniei, marcate în luna aprilie prin proiecte derulate în România – proiectul propus se numește 4/4 Pentru Prieteni. Iar însemnele instituțiilor americane au existat și pe diplomele de participare care au fost acordate după evenimentul de vineri după amiaza.

N-am mai fost la azil de foarte mulți ani, de fapt am fost o singură dată, noaptea, cu preotul greco-catolic Nicolae Ovidiu Teodorescu, și el preocupat de oamenii cu nevoile cele mai mari, și al căror glas nu-l aude aproape nimeni. Am fost pentru că o persoană care avea nevoie de ajutor era speriată să ajungă la acest azil, așa că ne-am dus ca să putem să-i spunem de la fața locului despre condiții. Dar asta a fost demult. Nu-mi mai aduceam aminte aproape nimic din acțiunea respectivă, decât că i-am recomandat persoanei în cauză să încerce totuși să bată la ușa azilului. Așa că atunci când ajung, și mi-s toate noi, mai ales că acum e lumină, realizez că aici există și o curte, și încep să am o altă perpectivă a locului.

Dar perspectiva este dată în primul rând de oameni. Acțiunea începuse deja când am ajuns (veneam din alt oraș), am intrat rapid în ipostaza de pozar, am încercat, pentru început, să prind fotografii unde să se vadă mai degrabă fața medicului, nu și a celui pe care îl investiga, după o vreme am realizat că nimănui nu-i prea pasă, aici, de-i prind și fața, oamenii înțeleg că nu le vrea nimeni răul, dimpotrivă, așa că singurele poze pe care nu le-am făcut au fost cele cu persoane parțial dezbrăcate, pentru a fi auscultate sau verificate în alt fel medical.

Sigur că, atunci când te afli la o asemenea instituție, știi că ai în față o multitudine de povești triste, de eșec parțial sau total. Am dat de astfel de povești cât timp am colaborat cu doamna Rodica Surducan, care a fost ani buni șefa Direcției de Asistență Socială din cadrul Primăriei Timișoara. Am stat de vorbă cu beneficiari, am ascultat poveștile celor care lucrau cu ei. Mi-am dat seama, și cu acest prilej, că soarta poate fi uneori o monedă ce se învârte pe-o muchie, și uneori chiar nu poți să știi pe ce parte va cădea. Am cunoscut oameni educați, care au avut noroc și putere la viața lor, dar pe care întâmplarea i-a adus la situația să nu mai aibă de niciunele. De ne spunem, din postura celui care citește chestia asta dintr-un fotoliu și într-un loc cald, că nouă nu ni se poate întâmpla niciodată așa ceva, greșim…

Sigur, este important startul în viață. De pleci de la aproape nimic, e aproape un curs firesc, în țara aceasta, să ajungi la nimic. Dar poți pleca până și de la un start în pole position, și să ajungi ca viața să te răsucească și să te arunce din postura ta de privilegiat. Deși mă consider îndreptățită să judec, în o mie de situații, o mie de lucruri ce îmi ajung în față, în care oameni fac ce nu se cuvine și ce nu ar fi în cursul lucrurilor, îmi impun să nu fac același lucru atunci când e vorba de cei ce au ajuns să nu mai aibă nimic, și care trebuie să-și facă veacul pe stradă.

Am auzit de nenumărate ori pe cei care ar vrea sau n-ar vrea să dea bani cerșetorilor că ”da, dar își cumpără băutură cu ei”. Am mai spus asta: când nu ai nimic, e mai greu de așteptat ziua de mâine. Pentru că nu ai de ce. Pentru că știi că nu se va întâmpla nimic bun și nimeni nu va fi acolo să îți schimbe viața măcar cu un strop. Și atunci consideri băutura un tovarăș, un refugiu și o sursă de strop de plăcere. Undeva în Mahabharata scrie asta: mângâie cu trecutul pe cel a cărui minte începe să scadă, cu viitorul pe cel prost și cu prezentul pe cel înțelept. Oamenii de aici nu au decât prezent, în mare. Ăsta există. Ăsta trebuie dres. Și medical. Ziua de acum, între băutură, și somn, și eventuala sănătate.

Totuși, trebuie să mănânci, să dormi și să te speli, să te încălzești, iarna, undeva. Și lucrurile astea se pot întâmpla la azil. Dar, aici, de ai șase persoane care îți vin băute, deja nu mai poți gestiona cum trebuie povestea – îmi spune Petrică Bârza, coordonator de proiect la azilul de noapte la care am fost. El este cel care știe oamenii de aici cel mai bine, cu bunele și cu relele lor, cu adicțiile lor ce pot crea haos în așezământ și cu nevoile lor primordiale, de pat într-un loc cald, hrană și apă, la care se adaugă nevoia de a avea o identitate înregistrată și, nu în ultimul rând, dar totuși ceva mai ușor de ignorat, din pielea de beneficiar: nevoia de a-și avea sănătatea verificată și pusă într-o matcă mai bună, de se poate.

Despre primele dintre aceste nevoi îmi vorbește domnul Bârza, pentru ultima încearcă să găsească o cale profesorul Săndesc. În marea aceasta de neliniști, lumini de far care mai schimbă lucrurile.

Incursiunea lui Săndesc în această instituție nu e prima, a mai fost aici, cu trupa lui de medici, de trei ori. Iar oamenii locului spun că de aici au urmat rezolvări de lucruri, și pe mai departe, duse de profesor, și oameni ce n-au nimic s-au apropiat ceva mai mult măcar de o doză de sănătate, așa.

Petrică Bârza poveștește despre cazuri aparte, și aflu că doi oameni ai azilului, adică, mai clar, beneficiari aici, s-au operat după tura trecută de caravană medicală. Oameni care și-ar fi așteptat deteriorarea sănătății din ce în ce, altfel. Și alții și-au găsit alinări. Evreii spun că cine salvează un suflet salvează lumea. Atâtea lumi salvate pentru încă o vreme, aici, atâtea lumi ce încă mai sunt de salvat…

Mi se spune de cazul unu domn care e surdo-mut. Are vreo 60 de ani și nu se știe cine e. De unde a răsărit în lumea asta. Cine i-au fost părinți, și l-au lăsat să ajungă slugă la oi, că de altceva nu l-au văzut bun, cum are și un grad de retard. Un om ce, dacă s-a îmbolnăvit și n-a mai fost bun nici să mâne oile, le-a devenit un balast și celor ce îl foloseau. Totuși, din fericire a ajuns la Județean, a fost pus pe picioare, a fost luat la azil. Nu are nume. Nu i se știe numele. Câte unul îi mai zice ”Mutul”, în lipsă de altceva.

Asta îmi amintește de ”Muta”; pe care ani de zile am văzut-o trecând cumva de pe o zi pe alta, la Spitalul de Psihiatrie Gătaia, care, de ce să n-o recunoaștem, este un alt azil pentru cazurile de retard, pentru oameni ce-și trec ziua măcar plimbându-se în parcul spitalului și țesând la Ergoterapie…

Și domnul Mutul e cu retard. Și atunci când a fost cu el la Medicină Legală, coordonatorul de aici a trebuit să dea din mâini, ca avionul (cel văzut de copii), când medicii i-au cerut să-i spună să ridice mîinile. Să-i spună – cum?… Se speră să se găsească, totuși, ceva legat de identitatea lui, după ce s-a făcut amprentarea. Dacă nu, cineva de la vreo primărie pe unde a bântuit, de prin județ, se va găsi, într-un act de milostivenie, să-i dea un nume. Ca, atunci când se va duce, să nu scrie și pe crucea lui de la Cimitirul Săracilor, așa cum des am văzut la Gătaia, ”Necunoscutul X” – și un nume de împrumut. Unii oameni au atât de puțin că nici măcar un nume al lor nu au. ”Eu sunt numele meu”, spune Nichita, în ”Lupta lui Iacob cu îngerul”. Înseamnă că Mutul nu este. Doar deschiderea celor de la azil îi dă un fel de stare intermediară, până va începe și el să fie, întrucâtva…

Povestea cu medicii este întinsă pe două nivele ale clădirii, în holuri și în încăperi în care s-au putut amenaja ocnițe de consult. E bine. Medici de specialități diferite și-au găsit, prin grija lui Șerban Jădăneanț, kinetoterapeutul nostru (de ce să n-o spun așa, cum și eu mă simt cumva parte din echipa lor, nefiind la prima tură cu ei). Nu se înghesuie nimeni, dintre cei consultați, sau spre consult, oamenii sunt acasă, în acest ”acasă” precar și cu tot felul de amendamente și asteriscuri. Oameni de toate vârstele, dar pe care îi vezi, după ce trec, ca târând faldul fantomatic al trecutului lor nedrept. Pentru că nu e drept să nu ai familie, și prieteni, și un loc al tău de pus capul, sau, și mai rău, să ai familie și să te fi abandonat…

Etaje întregi de Județean și alte spitale din oraș se mută aici, în aceste două nivele, prin reprezentanții lor, care oferă consulturi de neurologie, edocrinologie, cardiologie, medicină internă, oftalmologie și pneumologie. Se dau vreo 50 de perechi de ochelari, după ce s-au făcut consulturile de rigoare, se găsesc și șapte-opt cataracte, dintre care unele urâte, cu indicație de operație. Unii au venit să-și verifice ochii dar nu au vrut să poarte ochelari. Deh, nu te poți vorba-aia în gustul omului. Îl ajuți pe fiecare după puterile tale și după voința lui. De au nevoie de analize, Dorel Săndesc îmi spune că trupa lui rezolvă să se plătească și astea și să se facă, și oamenii să fie urmăriți în continuare. Nu sunt, în spatele nostru, după plecare, doar niște oameni cu o foaie de hârtie în mână, ci niște oameni cu o hârtie în mână pentru care se caută soluții în funcție de diagnosticul de pe hârtie. Unii au o formă de asigurare. Alții, nu. Se vor găsi soluții. Avem aici, pentru asta, pentru a începe asta, o caravană medicală făcută în colaborare cu Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara, avem aici un profesor universitar, medici din Județean și alte spitale, o studentă și doi elevi – ultimii dintre ei fiind cei care au ajutat cu scriptologia și au îndrumat beneficiarii.

”Maratonul Vaccinării” este un moment de referință în solidaritatea din Timișoara”, de la student la profesor – îmi spune Săndesc, după, și certific asta: am văzut la Maraton sute de cadre medicale, de la manageri de spitale la studenți, care au mers, voluntar, în timpul lor liber, să facă să existe una dintre cele mai logice și binevenite acțiuni medicale de șuntare socială a unei bube din sistem.

Discut mai mult cu una dintre paciente. Profesorul îmi spune de ea, ceva cu ”actriță” și cu ”film”, nu prea înțeleg, dar ies cu femeia care îmi iese indicată, cum vrea să fumeze, și, în curte, îmi deapănă povestea vieții ei. A uneia dintre viețile ei.

Îmi spune că o cheamă Claudia Maftei, că nu se ascunde, cu numele, că are 36 ani și a crescut-o tatăl, dar la 5 ani ai ei a ajuns la un centru de plasament. Părinții ei trăiesc, au o stare materială bună dar pe ea nu o ajută pentru că se rușinează de ea. (Repet – e povestea pe care o aud). A stat la Lugoj la Casa copiilor, au vrut-o familii, că era cuminte, dar nu au acceptat părinții ei să o dea: „eu nu-mi doresc copilul meu să spună mama la altcineva.” Și-a văzut mama acum trei ani ultima dată, iar pe tată l-a întâlnit acum un an.

A făcut școala profesională de frizerie și cosmetică dar spune că nu se poate angaja pentru că se cere experiență, zice că știe și să croșeteze, să țesasă, să facă covoare, a învățat cusut și croit. Și totuși, nu găsește de lucru.

După casa aceea de copii a locuit într-un canal, aduna fiare vechi, cupru și alamă, le vindea, mânca din ce producea așa, puțin, dar ”mai bine am cerut decât să mint”. De la 19 ani a tot ajuns la azil. A lucrat și la unii ce făceau cablaje pentru mașini, s-a desființat secția de asamblare, apoi au dat faliment de tot. Și iar a rămas pe drumuri.

E logodită, are de patru ani relația asta, are și doi copii în viață și un îngeraș, cum povestește, băiețelul e la Coșteiu în plasament de la naștere. Îl vede uneori, el încă nu știe că e mama lui, are cinci ani și, când o vede, îi spune ”tanti Claudia, prietena mea”. Fericirea lui e fericirea ei, spune femeia, și vezi că fața i se luminează. Și rămâne luminată când povestește și de fetiță. Ea are opt ani și știe că mama ei e Claudia, știe cinci limbi, face balet și înot.

Ajungem și la film. Spune că un actor de la Teatrul Maghiar de aici o jurnalistă, oameni pe care îi știu pe amândoi, cu o activitate puțin bizară, au dus-o în Thailanda pentru a filma povestea vieții ei, „Prostituata Claudia”, anul trecut, și a stat o lună. Timp în care a fost pusă să participe la scene aproape de sex efectiv, dar a zis că i se face rău. A primit 1500 de euro pe treaba asta, i-au garantat alte castinguri care n-au mai venit. De ce în Thailanda, dacă viața ei, chiar cea de prostituată, a fost aici, nu știe.

Are hârtie că ar avea schizofernie dar n-a văzut-o vreun medic. Îmi spune că e abuzată dar nu vrea să facă un caz din asta, că nu o crede nimeni. Acum ziua cerșește, poliția nu îi face probleme, nu are păduchi, se spală, are mâncare caldă seara la azil. Spune și de fetița-înger, Emanuela, a murit la două zile de la naștere, e îngropată la Direcția pentru Protecția Copilului la capelă, ea merge pe 14 martie, când s-a născut copila, crede că ea e pe undeva, îmi spune că simte asta.

O întreb ce are, ce posedă de sufletul ei, îmi spune că are trei nuferi de plastic cadou de la cel cu care e acum într-o relație. O întreb ce culoare au. Spune că mi-i aduce să-i văd. Numai bine, o să îi pozez și îi fac și ei o poză, a zis că e ok. Doar că nu mai apare. Niciodată.

Claudia, dacă o cheamă Claudia, e o jumătate de buletin, cred că nu-mi ajunge la umăr, iar eu sunt mică. Are dinții sparți, fumează și are un smoc de păr în cap care cred că mă va face să nu o uit și să știu că e ea, de o voi întâlni cerșind în oraș.

”Că e ea”… Și totuși, cine e ea, și cât adevăr e în povestea asta, și câtă fabulație? Care din viețile ei, imaginare sau nu, mi-a servit-o? Sămânța gândului germinează de atunci, de când stau de vorbă cu ea, și o întreb de nu vrea să discutăm cu domnul Herbert Grun, care e la câțiva metri de noi, reprezentantul Caritas-ului, despre ce i se întâmplă, și îmi spune că nu. Și cumva mi-e rușine de umbra asta de gând. Care se face, brusc, baobab, după ce discut cu cineva de la Direcția pentru Protecția Copiilor, și-mi spune că ei nu au spațiu de îngropăciune la capelă, și că acolo nu e îngropat vreun copil.

Îî întreb pe cei de aici, ce guvernează azilul, cât e fabulație. E. Cât, nu știm. ”Jumătatea de buletin” nici nu e impropriu spus, cum aflu că anul trecut a avut deja trei buletine, iar pe al doilea l-a distrus pentru că nu i-a plăcut cum arăta în poză. Se pare că a fost totuși la casa copilului, dar și în Thailanda – ultima, după niște poze cu palmieri date de unul din cei doi ”cineaști” – dacă scenele de care povestește Claudia chiar au existat. Nu știu ce să iau din povestea servită. Știu doar că mi-a fost pusă în față exact așa, în ziua în care medicii noștri au încercat să dreagă măcar o aripă din zborul acestea peste încă un cuib de cuci…

Doctorii își strâng sofisticatele scule, timpul a trecut, apar și doi oameni pe care nu îi știu de pe-aici, din forfota asta din ultimele ore, femeie și bărbat, întreb, aflu, sunt din Germania, el a lucrat la Aeroportul Frankfurt, au o asociație, a celor ce au lucrat acolo, au ieșit la pensie dar vor să ajute, sunt deja 14 ani de când strâng și aduc ajutoare în România, la azil, îmi spun: prietenii noștri au încredere în noi, noi avem întredere în domnul Grun. Și merge treaba. Le spun că e un lanț trofic bun, cel al încrederii. E Vinerea Mare la catolici, îi întreb cum de sunt pe drum, îmi spun că ei nu țin de o religie, în fapt că nu sunt religioși, dar le place să ajute. Suntem după același tipar – le răspund. Și ne strângem mâinile viguros, cu Elen și Helmuth Luca, mulțumindu-ne reciproc pentru ce facem, cu conștiința că fiecare are o parte, cu stropul său, în a schimba lucruri în bine.

Suntem la ușă. Mă gândesc la rapperul ”50 cents” și la trecutul său de vânzător de droguri. ”Poate ieși ceva bun din Nazatet? Vino și vezi”. Își poate cineva depăși condiția aceasta, de locuitor al unui azil de noapte? Gorki ni-l dă pe Satin cu cinismul lui ambiguu, de final de piesă. Dar cred că viața ne spune că da. Schimbări de soartă există. 50 de bani e și taxa pe noapte, simbolică, aici. Când aflu, mă gândesc la cadoul mireselor, ce, când primesc perle, trebuie să le plătescă măcar cu ceva, cu puțin. Și aici, oamenii străzii sunt cointeresați să simtă că își plătesc noaptea, că și-o câștigă. Așa a gândit de la început fondatorul azilului. Chiar și dacă vor căuta pe jos, și tot vor strânge cumva cei 50 de bănuți – spune coordonatorul. Uneori trebuie să dăm ceva pentru a primi oricât de puțin. ”Chem pentru tine pe zeița Milita” era vorba prin care fenicienii aruncau o monedă mică spre genunchii femeilor care, indiferent de condiție socială, aveau de trecut măcar o singură dată în viață prin templu, să se prostitueze. Umilința se învață și așa. Lângă un ort.

Săndesc spunea acum cinci ani, tot în aprilie: ”Întotdeauna m-au atras ciudații, vagabonzii, visătorii, cei ce vorbesc în pilde, poeții și asta mă face să cred că m-as fi îndrăgostit de Isus dacă aș fi trăit în acele vremuri, că aș fi fost un „follower”, de la început, înainte chiar de a afla cine este El… Dincolo de divinitatea sa, ce personaj uluitor! Looser-ul perfect care ne aducea salvarea!” Am o prietenă în Lugoj, călugăriță, ce nu lasă Paști sau Crăciun (și, de multe ori, nu are nevoie de vreo sărbătoare pentru așa ceva) pentru a strânge și împărți haine și pachete cu alimente celor sărmani. Îmi spune des, rupt din perceptele lor religioase, că haina pe care n-o porți nu e a ta ci a celui sărman. Am un prieten în Cluj (probabil nu întâmplător din aceeași lume catolică precum călugărița) ce are o asociație al cărei deviz este: ”Mânca-vor săracii și se vor sătura”. Și îi hrănește. Când un om mănâncă, grație ție, se face un strop de lumină în bolgia din jur. Extindeți asta la toate ființele cetății. Și câinii au nevoie de mâncare, și apă, și grijă, și porumbeii (pentru tine spun asta, Fritz!), și chiar și copacii.

Trăim într-o mare de ființe mai puțin fericite ca noi. Nu cred că există ieșire din sete până în jur mai există sete. Sună cumva ca un enunț de lozincă socialistă, dar îmi aduc aminte cum, în glumă, bunicul spunea că Isus Cristos a fost primul socialist din istorie. Vin Paștile, poate e bine să gândiți mântuirea, de tânjiți după asta, cu un alt șubler decât închinăciunea în biserică. Cei însetați cu adevărat sunt aici. Când am făcut noi acestea, Doamne? De câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din mai micii Mei frați, Mie Mi le-ați făcut.

Prin stratul subțire dintre noi și ei se poate vedea cerul. O mână de doctori timișoreni, de Ziua Sănătății, au făcut ca el chiar să existe.

Ramona Băluțescu