Nu știu cum e cu alți timișoreni, dar, în bula mea, aud deseori treaba asta cu „ce bine că s-a terminat povestea cu Capitala Culturală Europeană” – știu și eu, poate sunt și alții sătui de fraude pomădate. Nu că asta ar fi fost constant toată cârca de evenimente culturale ale anului care a trecut – desigur. Dar, exact pentru că nu toate au fost dubioase, deschid acest material cu o frază din finele volumului „Orașele invizibile”, de Italo Calvino, așa cum a apărut tradusă (fraza) de Sanda Șora, pentru Editura Univers, din București, în 1979, pasaj care cred că se potrivește aici: „Infernul viilor nu e un lucru care va fi; dacă există unul atunci e cel care este deja aici, infernul în care locuim în fiecare zi, pe care-l formăm stând laolaltă. Există două moduri de a nu suferi din cauza lui. Primul e la îndemâna celor mai mulţi: a accepta infernul şi a deveni parte din el, până la a nu-l mai vedea. Al doilea e riscant şi necesită atenţie şi neobosită învăţătură: a căuta şi a şti să recunoşti cine şi ce, în mijlocul infernului, nu e infern, şi a-l face să dăinuie, a-i da spaţiu”.
E opțiunea mea, protejată de Constituție, de a considera ceea ce s-a întâmplat anul trecut un infern. De aceea cred că e util să caut ceea ce NU a fost infern, în anul trecut, și să numesc. Iar cei ce vor lua în considerare părerea mea, poate vor urma sugestiile mele și își vor îmbogăți zestrea culturală. Pentru că ceea ce a fost non-infern continuă și acum, adevărata CC2024 nu s-a terminat, nu a fost ceva luminat o câtime de secundă de o flacără de brichetă aprinsă aleator (a nu mă face să încep legat de jurizarea acordării titlului). De aceea am dorit să atrag atenția asupra unui lucru al Muzeului Satului Bănățean, vernisat în 15 decembrie anul trecut, și care poate fi văzut, vizitat, pătruns și înțeles și tot anul acesta: Expoziția etno-arheologică Banatul Otoman, restituiri culturale.
Pe lângă exponatele pe care le-au pregătit și despre care au vorbit curatorii Dorel Micle și Maria Hadiji, ambii și cadre didactice la Universitatea de Vest Timișoara, ceea ce a reprezentat un moment aparte pentru vernisarea expoziției a fost dansul performativ sufi pe care l-a oferit Mahmoud Elsiedi.
Nu, nu este o expoziție despre învinși, așa cum am crezut inițial – managerul Muzeului Satului Bănățean a explicat asta în interviul pe care l-am înregistrat. Este o expoziție despre ce s-a păstrat, având aici, pentru o importantă perioadă de timp, această populație. Se spune că istoria e scrisă de învingători, deci e firesc să nu mai vorbim foarte mult despre urmele lăsate în Banat, materiale dar și în zestrea spirituală, de otomani. Curatorii de la Muzeul Satului exact asta fac: ne arată cum de suntem ceea ce suntem acum datorită acestei felii, despre care nu prea vorbim. Ea există. Și e fascinantă. Și mi-a făcut o mare plăcere să studiez, în momentele de liniște, exponatele, fotografiile și explicațiile. Pentru că înțeleg, și așa, CINE SUNT EU.
O să fie un material lung. Pregătiți-vă cu o narghilea bunp și, eventual, un rahat cu apă rece. Nu mai sunt sacagiii cei care o aduc, în Banat. Dar noi, stră-stră (și încă vreo câteva vocabule) rămași după ei, cu rădăcini adânci aici vrem să știm cum a fost. Cum a DEVENIT totul. Cum am ajuns noi, cei de acum, azi, aici, și nu alții. Iar expoziția asta e parte din munca de explicare (și vor urma și altele, desigur, în anii ce vor mai curge). Pentru a ne înțelege conștient obiceiurile pierdute sau păstrate, portul, gustul, mirările și firescul pe cale de ducem după noi.
Să punem aici dialogul cu managerul Dorel Micle.
*
– Avem o expoziție despre perioada otomană. O perioadă pe care, atunci când auzi timișorenii – să zic – de mijloc vorbind, o vedem numită a celor învinși. Sigur, există sintagma aceea că istoria este scrisă de învingători. Cu toate astea, la 160+ ani nu putem să spunem că această perioadă este una care se poate trece cu vederea. Suntem, ne simțim continuatorii celor care au câștigat, în 1716, poate pentru că scriem la fel, poate pentru că avem (unii) aceeași religie – cu toate acestea, cum de nu putem așa ușor simți filiație față de otomanii care au condus, până la urmă, Timișoara atâta vreme? Ai o explicație pentru lucrul ăsta?
– Greșit – nu e nici o expoziție despre otomani, nu e nici o expoziție a celor învinși, ci, dimpotrivă, a celor care i-au învins până la urmă, adică populația care a rămas să viețuiască în continuare aici. E, de fapt, povestea unor restituiri culturale, a unor elemente culturale care au rămas din perioada respectivă, nu a Imperiului Otoman, nu a turcilor de aici. Câți dintre noi știm că halatul și șlapii sunt de origine orientală? Noi spunem povestea halatului și a șlapilor. Asta facem aici. Am găsit acele elemente (acoperământul de cap cu bănuți, care vine tot din zona Orientului, pe piață otomană, a băutului cafelei, ceaiului)…
– Luleaua…
– Exact, fumatul pipei. A diferitelor elemente culturale care s-au păstrat, au supraviețuit acestei perioade fascinante. Acei 164 de ani de ocupație otomană n-au reprezentat numai conflicte, numai războaie, numai partea negativă care, ani la rândul, ne-a fost predată în școală.
– Asta vreau să aud. Uite, administrația, de exemplu.
– Exact! Am încercat să fructificăm acele elemente care au supraviețuit turcilor în zona aceasta, la capătul, dacă dorești, Imperiului Otoman, pentru că zona Timișoarei se afla chiar în marginea, în extremitatea vestică a imperiului, unde elementele erau foarte amalgamate. Aici era frontiera. Aici influențele veneau și dinspre Vest, și dinspre Occident, și dinspre Orient. Aici nu era respectată Legea Shariei, nu era respectată niciuna din regulile de la centru, de la Istambul. Lumea era mult mai complexă, multicoloră. Foarte interesant – o Timișoară și un Banat cosmopolite, cu influențe din toate părțile. Ei bine, aceste elemente încercăm să le punem în valoare și să arătăm că ele nu au sărăcit, ci au îmbogățit, au adus un element de lumină, de culoare, de…
– Diversitate
– …diversitate, un parfum oriental pe care nu le au și celelalte țări, nu le au și celelalte regiuni din zona aceasta a Balcanilor. Pentru că acolo unde a fost o administrație pentru o mai lungă perioadă de timp, administrație otomană, dimpotrivă, s-au distrus acele influențe occidentale, sau pre-otomane, din cultura popoarelor respective. S-au impus alte reguli, alte forme culturale. Pe când aici a existat această combinație, această sinteză de valori, de elemente culturale, pe care noi le-am sesizat, le-am sesizat importanța, valoarea, potențialul de a fi prezentate publicului. Și atunci expoziția noastră este una altfel. Facem niște restituiri culturale, și am pornit cu otomanii, pentru că, în ultima perioadă de timp, în ultimii 10 ani, s-au făcut foarte multe săpături în Timișoara și în județul Timiș, și ne-am pomenit că depozitele noastre sunt pline de tot felul de obiecte, care au o poveste interesantă în spate – ei, asta am încercat să fructificăm. Vom continua apoi cu Perioada Habsburgică, apoi cu Perioada Interbelică, și vom încheia probabil cu Perioada Comunistă, pentru că toate aceste perioade și-au pus amprenta asupra a ceea ce suntem noi astăzi.
– Deci nu este o expoziție punctiformă a otomanilor, ci a ceea ce a venit de la ei. Îmi aduc aminte de săpăturile care s-au făcut la Bega Mică, la Piața Sf. Gheorghe, apoi la gâtuitura aceea dinspre pasajul cu tramvaie spre Libertății, unde era, dacă țin minte bine, acel drum, podețul acela de lemn. În afară de faptul că oamenii considerau că, a!, uite, iar ne-au scos ăștia tramvaiele și nu putem circula, adică un dezavantaj al timișoreanului care umbla în oraș, era și acea curiozitate, ce-au mai găsit astăzi. Vedeam, lângă cei care săpau – știu că a fost și echipa ta acolo – aceată curiozitate a oamenilor, dar nu putea să fie bifată câtă vreme se lucra. Pe când acum, finalmente, oamenii pot vedea atât niște obiecte, cât și povestea din spatele lor. Îmi spui că sunt multe obiecte care au fost găsite, sunt în depozite. Cum de voi, cei care ați decis ce să intre aici, ați ales aceste obiecte și nu altele?
– O să dau doar două exemple. Am ales acele obiecte, care au o poveste în spate. De exemplu, poate nu a atras atenția o vitrină cu niște patine din os.
– Ba da, eu le-am văzut. Și am citit și explicația.
– Interesantă poveste, acolo, pentru că exact în perioada ocupației otomane a Banatului, Europa trecea printr-un minim climatic, printr-o scădere a temperaturii multianuale, a durat câteva zeci de ani, binișor, fapt pentru care a venit… Noi avem dovada, aici, a faptului că, la fel ca în restul Europei, iernile erau geroase, țineau foarte mult, și cum Timișoara se afla într-o zonă de mlaștini, și accesul era foarte greoi, se foloseau la greu aceste patine – am folosit foarte multe fragmente de patine din os care le facilitau comunicațiile, transportul, deplasările în zona aceasta atât de acoperită de ape. Povestea face mai mult decât obiectul respectiv. Așa ne-am gândit. Apoi avem o ceșcuță din aceeași perioadă, este una cu simbolul Yin și Yang, cu albastru. Se pare că este importată din China, și e importantă povestea din spatele ei, pentru că există câteva litografii care ilustrează caravane de cămile în fața Timișoarei, în fața cetății…
– Înțeleg că s-au găsit schelete de cămile și în oraș.
– Nu-s dovedite. A stârnit hilaritate la momentul respectiv, dar povestea este interesantă.
– Dar e firesc ca otomanii să fi venit cu cămilele aici.
– Da, da, pentru că otomanii le foloseau frecvent. E foarte posibil ca Timișoara să fi fost la capătul vestic al Drumului Mătăsii. Deci, din nou, o poveste interesantă. Iată cum marfa chinezească, cum porțelanul chinezesc putea să ajungă până în Banat. Deci am ales acele obiecte care au în spate o poveste interesantă. În ceea ce privește obiectele de podoabă sau pipele din Perioada Habsburgică, din nou demonstrează faptul că aceste elemente orientale n-au dispărut imediat după plecarea turcilor de aici. E firesc. Și anumite elemente culturale s-au perpetuat. Inclusiv în grai, cuvinte, în port, elemente de îmbrăcăminte, de podoabă, în viața de zi cu zi. Ei bine, am încercat să speculăm exact aceste elemente, și de aceea expoziția noastră se numește una de restituiri culturale etno-arheologice, pentru că am luat acele obiecte care spun povestea acestor comunități din zona Banatului, și ce anume au transmis, peste timp, până la noi.
– Speculam la început că vorbim de o populație învinsă. Dacă vedem că aceste lucruri și-au găsit o continuitate, nu mai vorbim de învinși ci de dăinuitori. Am prins bine ideea?
– Exact.
*
Îmi aduc aminte de o noapte pe care am petrecut-o în tren, între Timișoara și București, acum vreo 30 de ani, când eram încă studentă, și am avut de discutat cu un alt călător, un turc ce venise pentru afaceri pe aici. Cum timpul trecea greu, m-am trezit vorbindu-i despre cuvintele rămase în limba noastră după șederea otomană, și i-am înșirat despre cișmea, și bacșiș, și bazar, și despre altele. Neîncrezător în spiritul meu filologic, călătorul mi-a spus, într-o română aproximativă, că sigur am avut eu un iubit turc, și de acolo știu cuvintele.
Dar nu, nu este așa. Era doar fascinant, dincolo de obiecte și port, să vezi ce a rămas aici și în lumea cuvintelor. Așa că, acum vreo 15 ani, având la Timpolis o rubrică ce se chema „Meserii care mor”, am ales să scriu nu doar despre un tinichigiu, ci și să folosesc, pentru acel material, lexic pe care româna l-a luat de la otomani.
Mi-a fost și îmi este extrem de drag acel material, așa că, deși lungește cu încă niște pagini actualul articol, îl trec și aici, pentru cei care pot și doresc a savura astfel de incursiuni în trecutul bănățean.
*
2 octombrie 2008, Timpolis
Tinichigeria, între huzur și belea
Care ar putea fi legătura dintre meșterul nostru de astăzi, un tinichigiu, și Eugeniu de Savoya, prințul din trecutul Timișoarei? Nu, omul nostru nu se poate fuduli cu acareturi de soi taman în buricul târgului și nici nu coboară din os domnesc de beizadea. Doar că o parte din lumea pe care tinichigiul nici nu știe că o poartă în spate, cu taraba sa, prin istorie, a început să tragă spre chindie, pe aceste locuri, când cu victoria trupelor austriece asupra alaibeilor, gebegiilor, ienicerilor și spahiilor (evident, turci) care făceau regula jocului, de un secol jumate, la Timișoara.
Se duc meserile cu „-giu”
Aici, în Timișoara noastră, fostul vilayet, unde cămilele erau folosite ca mijloc de locomoție (îl citez pe istoricul Ioan Hațegan) iar suflul orientului nu părea decât firesc acum trei sute și ceva de ani, turcii aduseseră cele care erau la ei civilizație: luleaua, caimacul și o mulțime de lucruri de făcut cu mâna, de meșteri ale căror meserii se terminau în „-giu”. Un sufix productiv, pe atunci. În 1716, cetatea se răsucea dinspre Orient spre Occident. Era prima lovitură dată meseriilor cu „-giu”, sau măcar numelor meseriilor.
A doua a venit acum, când cu marfa adusă de vaporul din China. Sacagiii nu mai erau pe-aici de multă vreme – unul din lucrurile venite cu noii cuceritori era canalizarea, și nu mai căra nimeni apă cu sacaua. Dar încă mai avem printre noi niște giuvaergii, chiar dacă, de multă vreme, îi alintăm cu numele de bijutieri. Avem papugii, care au devenit șusteri, după ce a trecut Eugeniu de Savoya pe aici, și acum sunt pantofari. Avem dughengii, dar cum locului respectiv i se spune, acum, butic sau „38”, s-a schimbat și numele celui care e lefegiu acolo. Iar lumea turcă, cea cu meseriașul ticăit și plin de îndemânare, care trudește, și migălește, și apoi stă la o palavră și la o ceașcă de cafea la ibric, s-a dus. E timpul ultimelor rămășițe să dispară, ele și meșterii lor, iar numele cu „-giu” la capăt să primească, definitiv, în dicționare, eticheta de arhaism. Aferim pentru tot ce ne-ați dat, hai să vedem ce, încă, a rămas!
Calabalâcul meseriei
Zice dicționarul că tinichigiul e cel care face sau repară obiecte de tinichea, și că numele meseriei vine din turcă, de la „tenekeci”. Iar prin alte locuri din țară i se zice și tindichelar sau, prin unele locuri din Transilvania, și șpenglăr. Mă gândesc că sună ca un frate mai mic al giuvaergiului, doar că altul e calabalâcul din atelier. Tot cu metal lucrezi, dar nu e unul scump, de soi. Iar ce faci tu are variante de plastic, de fabrică, de… deloc, pentru că de unele lucruri nu mai este deloc nevoie. Mi-a sărit în ochi locul unde pot găsi un tinichigiu, are întotdeauna atârnate la intrare diverse obiecte de metal, puse ciorchine. Iar că acolo este un tinichigiu sadea, și nu unul care îndreaptă mașini bătute de grindini, ai habar din felul obiectelor puse buluc deasupra porții ce dă spre curte: stropitoare, găleată, felinar, cruce – toate, de metal.
Îmi face hatârul, meșterul, și mă primește, chiar de avea de mers prin oraș cu marfă. Nu e din neam de palavragii, mai degrabă ascultă și răspunde. Îl întreb de toate cele, cum s-a călăuzit prin viață, la cheremul cui a fost până n-a avut marafetul lui (luat aici ca și măiestrie, nu ca și tertip).
Îl cunosc ca moldovean, după nume, Neculae Atudorei, și-l întreb când a lăsat casa în spate. E penultimul dintre opt frați, toți sunt acum în Timișoara – în comuna Scânteia, din județul Iași, n-au rămas decât părinții. Dar drumul n-a fost lin, a plecat de acasă la șapte ani și nu s-a mai întors niciodată de tot. Au fost școlile, începute cu internatul de la Vaslui, alte școli, „profesionala” de la Brăila, armata, apoi stabilirea în Timișoara. Belele, berechet – aș putea zice, dar meșterul o vede simplu, resemnat: așa era pe atunci.
La „profesională” a avut medie de tinichigii constructori, că te bagă după medie – explică. Ar fi putut să prindă să învețe altceva, să iasă cofetar sau zidar. Dar așa a vrut… media. Dar el nu găsește cusur meseriei – povestește că i-a plăcut treaba asta. A venit cu meseria învățată în cei trei ani și jumătate făcuți fără chiul, de profesională. Era în 1986, s-a angajat la I.C.R.A.L., din armată ieșise cu mulți bani, că își făcuse și acolo meseria. În mină la Lupeni l-au băgat, și a ieșit cu 10.700 de lei – bani frumoși, pe vremea aceea.
Și ce face proaspăt venitul în Timișoara, cu mahmudelele căpătate? Dă zor și le sparge pe toate pe… mașini de tinichigerie. Ajunsese în raiul lichidărilor de case, mureau meșteri bătrâni, plecau șvabi din Timișoara, dați plocon nemților, după ce plăteau peșcheșul impus de Ceaușescu. Nu era moftangiu, nu voia trai de huzur: voia să facă meseria pe care o învățase. N-au fost un chilipir – urmașii șvabilor le știau valoarea, le-a plătit peșin și le-a luat cu el, deși nu știa când o să le folosească. Trăia pe atunci la un cămin de nefamiliști, într-un „bloc N.A.T.O.”, de pe Ialomiței. Și-a dus calabalâcul pe coridor, îl întreb dacă nu l-au înjurat vecinii, dacă nu l-au luat la zeflemea, zice că nu, că era la capătul celălalt, unde nu deranja pe nimeni, împreună cu un frate. Zice că își închipuia că va ieși țara la liman, să se vadă și el cu atelierul lui: „Așa am gândit eu, că o să le folosesc cândva, că se va schimba ceva. Acum am patru apartamente și visez la o casă în care să fiu singur în curte”.
Andrei va duce meseria mai departe
Din 1992 devine „particular”, deci își vede visul cu ochii. Mașinile sale, răspândite acum prin toată curtea de pe Strada Preyer nr. 6, sunt un adevărat muzeu al confecționării obiectelor din tablă. Unele au mai bine de o sută de ani, și nu sunt un moft – fiecare știe să facă ceva anume, chiar să muște puțin din marginea unui burlan sau să îl încrețească – sunt lucruri de care ai nevoie dacă vrei ca omul să plece mulțumit, și poate mai lasă și un bacșiș, pe lângă că vine și a doua oară.
Vin vecinii și-i spun „Neculae, îmi plouă în casă, hai și schimbă-mi jgheabul ăla”, și Neculae vine, face. Zice că mai sunt puțini meșteri în oraș, dar de-ăștia cu școală, nu pehlivani și pomanagii. Poate zece, iar școală nu se mai face, să înveți așa ceva. Nu știe de turci, nu și-a pus problema ce e în spate, de ce își spune el tinichigiu și cum a fost cu turcii și cu meseriile aduse de ei. Dar se gândește la viitor, calfe n-are, că vin și pleacă repede, nu se-ndeamnă la lucru.
Fiul lui, Andrei, de 11 ani, vine la noi, ia mănușile și se pune la o sculă de rotunjit tablă, apoi îl ia tatăl lui să vedem cum face una din giuvaericalele sale de mașini un cot de burlan ca o armonică. Se opintesc amândoi, nu e ușor, dar oamenii mai în vârstă așa vor cotul, să iasă cu crețișori, ca o burtă de armonică, asta e trufandaua pentru soba lor, există și cot de 90 de grade, se lucrează mai puțin la el, dar asta este pentru modernii care apelează la variante care nu au decât „câteva” zeci de ani. Așa că măcar un tinichigiu, pe viitor, va mai avea Timișoara pe metereze.
Suntem printre mașini care bordurează, încrețesc, taie rotund, îndoaie, punctează. I-s dragi sculele, meșterului, spune că ar dormi printre ele. Încă are comenzi cu ghiotura, se zorește de dimineața și până la chindie, 10 – 12 ore, iarna lucrează mai puțin, iureșul zilei se oprește când cu dusul luminii.
Deși spune că lucrează puțin, bine și scump, meșterul mă duce într-o odaie să văd o parte din cele care sunt făcute pe stoc – mazilite din curte stau, până aproape de tavan, sute și sute de alte componente deja asamblate, care e sigur că vor ajunge repede la mușterii. Și sunt doar o parte din alaiul de „tinichele” și fierotanii pregătite să ia drumul clientului. Îl întreb de ce n-ar lua oamenii găleți și stropitori de plastic, că astea costă. Zice: „Da, dar se rup, sunt casante. Ce e metal e bun făcut. Și se poate și repara”. Le place și altora ce bun, uneori chiar și dacă e luat nemuncit – l-au mai călcat și furii pe meșterul Atudorei așa că acum, pe țevăraia care îi parcurge curtea, în locuri unde ai putea bănui cel mult un paing hain, sunt instalate două camere de filmat minuscule.
Meșterul nostru tinichigiu nu doar schimbă tablă-n cazane și ceaune, cu ajutorul sculelor pe care care le are berechet. Când e vorba de burlane și altele pentru casă, el le și montează. Iar cel mai sus, cu meseria lui, a fost sub turnul mare al catedralei ortodoxe, după o furtună mare, să pună ceva table luate de furtună. Era la vreo 60 de metri, a lucrat trei zile cu niște alpiniști sadea. „Stăteam numai în coardă. Nu l-am simțit mai aproape pe Dumnezeu pentru că eu îl simt întotdeauna aproape. Dar îmi place sus”.
La o „olimpiadă” la română, acum vreo 20 de ani, am avut de lucrat pe o propoziție cu sintagma „plumburiii nori” – trebuia să punem corect articolul, adică să știm „cu câți i” se scrie povestea. Profesoara mea de română a explicat, după, celor care greșiseră: „Măi, gândiți-vă la geamgiu, la tutungiu. La plural e cu doi i, adăugați și cel care vine la articulare și gata, e bine, e cu trei, chiar dacă sună ciudat. Gândiți-vă la meseriile astea de care, în curând, nu o să mai știe nimeni…”
A avut dreptate profesoara mea, iată, mai întâi contribuția lui Eugeniu de Savoya, apoi plasticul, globalizarea, chinezii și… dicționarul care devine ierbar pentru termenii prăfuiți.
Mulțumiri doamnei Alina Todi, de la Universitatea „Ovidius” Constanța, pentru studiul asupra influenței limbii turce asupra limbii române pe care l-a pus la dispoziție pe net.
*
Materialul se regăsește și în volumul meu „Meserii care mor”, prefațat de Sorin Predescu, apărut în 2019 la Editura Emma din Orăștie, cu ISBN 978-606-777-085-8. Tinichigiul e tot acolo, în atelierul lui, cuvintele încă le știm. Unii din noi. Și tot unii le și studiază – aceste cuvinte pe care le-am păstrat de la otomani, cum e colegul nostru de la Galați, filologul Adrian Secară, ce lucrează la o teză de doctorat pe subiectul acesta și care abia așteaptă să ajungă și la Timișoara, pentru această expoziție.
Este totul aici, la Muzeul Satului Bănățean, arătat și explicat. Un lucru stabil și de folos, în plin infern. Ce-ar fi să vezi și tu despre ce e vorba?
(PS – de indivizii care conduc orașul și județul vor să încurajeze vizitarea muzeului, ar fi fain să facă ceva, dracu’, și cu autobuzul acela care te duce acolo, pentru că nu toți depindem de cai zburători. Nu de altceva, dar din ziua în care a fost vernisată expoziția și până acum târăsc o pneumonie, după ce am așteptat, în două rânduri, autobuzele acelea care se tot defectau, în 15 decembrie…)
Ramona Băluțescu
